ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1587/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la această instanță la data de 8.04.2016 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea în parte a titlului de proprietate pentru terenul - în suprafața totala de 405506 mp din CF nou nr. x- CF vechi x SATU MARE pentru suprafața de 1215 mp, suprapusa cu terenul proprietatea societății noastre din CF x nou, CF vechi x al localității SATU MARE; diminuarea suprafeței deținute de către parata de ordin 2, din CF nou nr. x- CF vechi x N, al localității SATU MARE cu suprafața de 1215 mp.

Reclamanta a formulat precizare la acțiune, în sensul că înțelege să solicite anularea în parte a H.G. nr. 1705/2006.

Prin sentința civilă nr. 183 din 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Oradea, secția II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, invocată de pârâtul Guvernul României și a respins acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriv a sentinței civile nr. 183 din data de 26 septembrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că a solicitat anularea H.G. nr. 1705/2006 la data de 16.06.2016, având în vedere faptul că dispozițiile H.G nr. 1705/2006 și suprapunerea efectivă a suprafeței de teren a fost constatată doar la sfârșitul anului 2015, din extrasul CF in extenso al celor două suprafețe de teren.

Recurenta a susținut că actul administrativ atacat în cauză are caracter normativ și nu individual, putând fi atacat oricând, nefiind incidente dispozițiile art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004.

Caracterul normativ al actului administrativ atacat este dat de către conținutul acestuia, care după cum se poate observa cuprinde toate penitenciarele din țară care nu și-au reglementat situația juridică a terenurilor pe care le aveau în folosință sau administrare operativă, nevizând exclusiv situația juridică a a terenurilor Penitenciarului Satu Mare.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - pârât Guvernul României a invocat excepția nulității recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul - pârât Penitenciarul Satu Mare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând argumentele părților, raportat la înscrisurile cauzei și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată recursul nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În speță, obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea recurentei S.C. A. S.R.L de anulare parțială a H.G. nr. 1705/2006.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că actul contestat în cauză este un act administrativ cu caracter individual, reprezentat de anexa unei hotărâri a Guvernului, întemeiate pe art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/2008, pentru atestarea apartenenței bunurilor la domeniul public.

Or, în acest caz, jurisprudența instanței supreme statuează că "momentul de început al calculului termenelor procedurale nu coincide cu publicarea în Monitorul Oficial, pentru că anexele în care sunt indicate bunurile sunt publicate separat în numerele "bis" ale Monitorului Oficial al României, Partea I, care nu se aduc la cunoștința generală a publicului ci sunt distribuite doar persoanelor interesate" - ex. Decizia nr. 4060/13.11. 2008, publicată și Decizia nr. 3966/05.11.2012, pronunțată în dosar nr. x/2011, nepublicată.

Prin urmare, recurenta, în calitatea sa de terț care se consideră vătămat printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altor subiecte de drept, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a luat cunoștință de existența actului pretins vătămător, cel mai târziu la data de la data de 18.06.2014, când a introdus la Curtea de Apel Oradea precizarea la cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2014 Atât cererea de chemare în judecată, cât și precizarea depusă la data de 18.06.2014, aveau un obiect identic cu cererea de chemare în judecată și, respectiv, precizarea din dosarul de față.

Dispozițiile art. 7 alin. (1), (3) și 7 din Legea nr. 554/2004, stipulează următoarele:

(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

(3) Este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. (7).

(7) Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 797/2007, a constatat că dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituționale "în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulate de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept." - din considerentele acestei decizii, rezultând că terțul nu are posibilitatea de a formula plângere prealabilă, decât după data luării la cunoștință despre actul vătămător, în caz contrar, fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat de CEDO și Constituția României.

Așadar, aplicând cele menționate la situația de față rezultă că recurenta trebuia și putea să formuleze plângere prealabilă nu mai târziu de termenul de 6 luni, prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, termen care curge însă de la data luării la cunoștință a actului pretins vătămător, respectiv, de la data de 18 iunie 2014.

În speță, rezultă însă că aceste prevederi legale nu au fost respectate, câtă vreme recurenta s-a adresat Guvernului cu o plângere prealabilă înregistrată la data de 20.01.2016, deci cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de lege, termen care expirase la data de 18 decembrie 2016.

Or, în doctrină și jurisprudență este unanim recunoscut că deficiențele procedurale privind plângerea prealabilă obligatoriu de parcurs în cazul actelor administrative individuale, potrivit legii, echivalează cu un fine de neprimire al acțiunii în contencios administrativ -astfel că, în cauza de față, tardivitatea introducerii plângerii prealabile conduce la inadmisibilitatea acțiunii.

În concluzie, criticile invocate de recurentă sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 183 din 26 septembrie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.