ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1040/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015 pe rolul Curții de Apel București, SCAF, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., funcționari publici in cadrul Primăriei Comunei Smirdan Județul Tulcea, in temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 si Legii 554/2004, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și cu Primăria comunei Smârdan, județul Tulcea (ulterior cererii adiționale formulată la data de 22.01.2016), au solicitat anularea Hotărârii Colegiului Director nr. 510/11.11.2015 emisă de C.N.C.D. si emiterea unei noi hotărâri prin care sa se constatate existenta unei stări de discriminare a reclamanților in raport de ceilalți colegi ai reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 1296 din 18 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Primăria comunei Smârdan, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile atacate au formulat recurs reclamanții, apreciind-o nelegală și netemeinică, invocând cazul d casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Au susținut recurenții că instanța a reținut greșit că reclamanții nu au o situație similară cu alți colegi ai lor din alte cauze aflate pe rolul instanțelor de judecată, constatând că recurenții nu au fost supuși unui tratament discriminatoriu.

Recurenții au susținut că sunt prejudiciați într-un drept al lor, așa cum prevăd dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, care prevăd că orice persoană are dreptul, la respectarea bunurilor sale.

De asemenea, recurenții au susținut că le sunt aplicabile dispozițiile art. 6 din Codul Muncii potrivit cărora tuturor salariaților care prestează o muncă egală le sunt recunoscute drepturi la plată egală pentru muncă egală, principiu instituit și de art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului

Au arătat recurenți că în anul 2009 au formulat acțiuni în fața Tribunalului Tulcea, prin care au solicitat recunoașterea acestor drepturi, însă acțiunile au fost respinse irevocabil, astfel încât au apelat la formularea unei cereri pentru recunoașterea drepturilor pretinse și la Consiliul Național pentru Discriminare, însă nu a fost emisă o hotărâre de discriminare în ceea ce îi privește, așa cum au solicitat.

Astfel, deși reclamanții au solicitat C.N.C.D. să constate faptul că recurenții sunt îndreptățiți la plata sumelor reprezentând suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, începând cu 01.01.2004, calculate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului și până la pronunțarea unei hotărâri definitive, pârâta din prezenta cauză a apreciat că nu este competentă material să soluționeze această cerere, pronunțând Hotărârea nr. 510/11.11.2015.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și va respins pentru următoarele considerente:

Ca situație de fapt, instanța de fond a reținut că prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat anularea Hotărârii nr. 510/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD, pe care o consideră discriminatorie în raport cu colegii lor, cu privire la acordarea unor drepturi salariale .

Prin Hotărârea nr. 510/11.11.2015 emisă de pârâtul CNCD a fost soluționată plângerea formulată de către reclamanți, în contradictoriu cu autoritatea publică reclamantă, Primăria Comunei Smârdan, județul Tulcea, în sensul că a fost admisă excepția necompetenței materiale ridicată din oficiu de CNCD cu privire la interpretarea și aplicarea legii.

În considerente, autoritatea administrativă pârâtă CNCD a reținut, în esență, că petiția formulată de către reclamanți relevă o situație în care petenților nu li s-ar acorda dreptul la plata sumelor reprezentând suplimentul postului, în cotă de 25 % din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în cotă de 25 % din salariul de bază, izvorât din legea nr. 188/1999.

Astfel, reținându-se domeniul de aplicare al disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, cu referire la condițiile unei situații de discriminare și criteriile legale de discriminare, precum și jurisprudența CEDO în această materie, CNCD a constatat că autoritatea administrativă căreia îi revenea competența formală să soluționeze o astfel de petiție nu are în fapt și în drept competența de a interpreta și a aplica dispozițiile legale invocate în sprijinul acestei petiții, acesta fiind în esență atributul legal și exclusiv al instanțelor de judecată.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală, reținându-se întemeiat că CNCD a emis o decizie întemeiată, raportat la dispozițiile art. 1, art. 2, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, în conformitate cu Deciziile Curții Constituționale nr. 818-821/2008.

Criticile recurenților nu sunt întemeiate.

Din acțiunea reclamanților rezultă că aceștia au formulat cereri de chemare în judecată în anul 2009 la Tribunalul Tulcea, pentru stabilirea drepturilor salariale în sensul acordării suplimentul postului în cotă de 25 % din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în cotă de 25 % din salariul de bază, izvorâte din legea nr. 188/1999, conform dispozițiilor Legii nr. 188/2008, cereri care au fost soluționate irevocabil prin hotărârile instanțelor de judecată.

Prin plângerea formulată la C.N.C.D., recurenții au reiterat practic aceeași solicitare, de a li se stabili beneficiul acelorași drepturi salariale, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, solicitare care fusese deja soluționată irevocabil de instanțele de judecată.

Chestiunea de drept pusă în discuție în prezenta cauză, astfel cum a reținut corect instanța de fond, este dacă CNCD are într-adevăr competența prevăzută de O.G. nr. 137/2000, cu modificările ulterioare, de a statua în mod direct asupra fondului unor astfel de petiții având obiectul enunțat anterior, în cadrul cărora anumite categorii de salariați invocă o pretinsă situație de discriminare salarială care ar rezulta din interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale, în contextul în care, în plus, astfel cum au evocat chiar reclamanții în acțiunea introductivă, s-au adresat anterior și instanțelor de judecată, care au stabilit în mod irevocabil, încă din anul 2009, că nu li se cuvin aceste drepturi salariale.

Reclamanții au solicitat CNCD să interpreteze și să aplice dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 și Codul Muncii, în sensul recunoașterii și în favoarea acestora a unor astfel de drepturi salariale, pretins a fi fost acordate unei alte categorii de funcționari publici încadrați în cadrul unei alte autorități publice, evocând o similaritate de tratament sub aspectul raporturilor juridice de serviciu și necesitatea restabilirii unui echilibru în sensul egalității drepturilor salariale între cele două categorii de funcționari publici, cărora li s-ar aplica aceleași dispoziții legale care reglementează conținutul drepturilor salariale cuvenite acestora.

Dispozițiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 au constituit, însă, obiectul unei decizii pronunțate de ÎCCJ în soluționarea unui recurs în interesul legii, Decizia nr. 20/2009, determinată de practica neunitară a instanțelor cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 188/1991.

Practic, reclamanții nu au evocat o situație de discriminare, a cărei constatare să fie în competența autorității pârâte, ceea ce se solicită acesteia este să anuleze/să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.

Înalta Curte reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, față de împrejurarea că nu i se poate impune autorității publice CNCD, în raport de cele solicitate și împrejurările reținute, să stabilească o pretinsă situație de discriminare, în caz contrar s-ar ajunge la încălcarea competențelor constituționale care revin autorității legiuitoare, de a institui, modifica și abroga norme juridice, și instanțelor judecătorești, de a aplica legea și de a soluționa litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. împotriva sentinței civile nr. 1296 din 18 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2019.