ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1946/2008

Ședința publică de la 4 iunie 2008

Asupra recursului de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele :

Prin sentința comercială nr. 4291, pronunțată la data de 21 martie 2007,

Secția a VI a comercială a Tribunalului București a respins excepția

prescripției parțiale a dreptului material la acțiune; a admis acțiunea

formulată de reclamanta SC I.E. SA, în contradictoriu cu pârâta SC V. SA, pe

care a obligat-o să plătească reclamantei, echivalentul în lei la cursul BNR

din ziua plății, a sumelor de 34.341,52 dolari SUA și 5.043,15 Euro, cu titlu

de daune și suma de 4.178,70 lei (Ron), cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând

taxa de timbru și onorariu de expert.

Spre a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți există

raporturi contractuale concretizate în contractul de comision nr. 1/1992,

anexele nr. 210/IESA/1111 din 29 noiembrie 1999 și nr. 210/IESA/3201 din 26

martie 2001 la contractul de comision, potrivit căruia comisionarul garantează,

în condițiile îndeplinirii obligațiilor comitentului, sumele rambursabile

reținute și neutilizate, ori comitenta nu a respectat termenul de livrare,

astfel încât, prin prelungirea scrisorilor bancare contragarantate de BCR

pentru contractul extern nr. 125/1999 și suplimentul din 28 septembrie 2000,

încheiat între reclamantă și beneficiarul extern S.P.C., de livrare a

unităților de pompare și a pieselor de schimb, aceasta a perceput comisioane și

speze bancare, cuantificate în sumele din petitul acțiunii, reprezentând

cheltuieli suplimentare, efectuate peste cele prevăzute în contractul de

comision și anexele la acesta, din culpa pârâtei comitente, care nu a respectat

obligațiile comerciale de livrare la termenele convenite și care urmează să fie

cumpărate de la aceasta, în aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 405

C. com.

Cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune al

reclamantei, invocată de pârâtă, instanța a reținut că termenul de prescripție

curge de la data la care reclamanta a emis facturile fiscale către pârâtă.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost

respins, ca nefondat de Secția a V a comercială a Curții de apel București,

prin decizia comercială nr. 528, pronunțată la data de 2 noiembrie 2007.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel, examinând actele

dosarului prin prisma motivelor invocate de apelantă, a reținut că încheierea

din data de 17 ianuarie 2007, prin care s-a respins excepția prematurității,

este motivată succint; că menționata excepție și-a găsit o corectă soluționare,

întrucât prevederile pct. 9 lit. a) din Anexa nr. 210/IESA/3201 din 26 martie

2001, ar fi fost aplicabile în condițiile în care raporturile contractuale

dintre părți s-ar fi derulat în condiții normale, iar faptul că intimata

reclamantă nu a constituit depozitul bancar de 80% din contravaloarea reținută

de aceasta din prețul contractului nu formează obiectul prezentei cauze; că

rațiunea pentru care reclamanta comisionară a prelungit valabilitatea celor

două scrisori de garanție bancară în permanență, se datorează faptului că

aceasta a inițiat procedura de negociere cu partenerul extern în vederea

reducerii penalităților de întârziere solicitate, urmare a livrărilor cu

întârziere a mărfurilor, din culpa pârâtei comitente; că aceasta a fost

înștiințată de fiecare prelungire a valabilității scrisorilor de garanție

bancară de către BCR la solicitarea Băncii Comerciale a Siriei, fără a se

împotrivi și că instanța de fond a reținut, în mod corect, că termenul de

prescripție curge de la data emiterii facturilor, neacceptarea la plată nefiind

un motiv de exonerare; că refuzul de plată nu a fost comunicat intimatei și

nici nu au fost formulate obiecțiuni spre a putea fi luate în considerare, iar

facturile au fost emise în baza unui contract încheiat între părți, executat de

emitentul acestora, iar faptul neînregistrării facturilor în contabilitatea

apelantei nu constituie un motiv de neplată, cum nici modalitatea în care

acestea i-au fost comunicate.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta pârâtă,

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a

arătat, în esență, că instanța de apel, reținând că: „în virtutea contractului

de comision încheiat cu SC V. SA, SC I. SA avea obligația de a negocia cu

partenerul extern cuantumul penalităților de întârziere solicitate”, a

interpretat greșit actele juridice deduse judecății și că a constatat, greșit,

că facturile au fost emise în baza contractului de comision nr. 1/1991, fără a

lua în considerare anexele încheiate în baza acestui contract, distincte în

ceea ce privește penalitățile de întârziere, iar, în dezvoltarea motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea se impune a

fi modificată, deoarece s-a bazat pe „facturi fiscale prescrise”, iar Curtea de

apel a reținut, greșit, în justificarea acordării spezelor și comisioanelor

bancare, că reclamanta avea obligația de a negocia cu partenerul extern diminuarea

penalităților de întârziere, recurenta neprecizând relevanța afirmațiilor și

apărărilor vizând fondul cauzei, față de decizia atacată și de dispozițiile art.

299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului apreciind

neîntemeiate criticile formulate în susținerea acestuia.

Recursul este nefondat.

Astfel, cum potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., interpretarea

greșită a actului juridic poate determina modificarea hotărârii judecătorești

numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea

naturii actului juridic sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, se constată că aspectele invocate de recurentă, vizând greșita

reținere a situației de fapt prin interpretarea actelor juridice ca înscrisuri

depuse în probațiune, nu se circumscriu acestor ipoteze și nu justifică

invocarea precitatului motiv de recurs.

Este de observat că nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. nu-și găsește incidența în cauză, întrucât criticile referitoare la

interpretarea probelor administrate în stabilirea situației de fapt nu mai

poate fi valorificată pe calea de atac a recursului, față de redactarea în

vigoare la data pronunțării deciziei atacate a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.,

iar instanța de apel, menținând hotărârea tribunalului, a respectat cerințele

legalității, atât în ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cât

și în ce privește fondul cauzei, din perspectiva cerințelor art. 969 C. civ.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ. Înalta

Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC V. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 528 din 2 noiembrie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.