ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 637/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 4095 din 26 martie 2007 pronunțată în dosar nr. 47205/3/2005 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta SC I. SA București împotriva pârâtei SC V. SA București, ambele părți fiind obligate la câte 500 lei onorariu expert.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență că în temeiul raporturilor contractuale dintre părți materializate în contractul de comision nr. 433 din 15 februarie 2002 încheiat între reclamantă în calitate de comisionar și pârâtă în calitate de comitent și respectiv a contractului extern nr. 178 din 2 octombrie 2002 intervenit între reclamantă și S.P.C., ambele părți din litigiu au suferit un prejudiciu a cărui recuperare a fost stabilită prin convenția încheiată în acest sens la data de 27 august 2003. Conform acestei înțelegeri, reclamanta urma să recupereze eșalonat în modalitățile ce se vor realiza pentru fiecare caz în parte, din contracte viitoare de unități de pompare și piese de schimb numai suma de 211.843 dolari SUA, iar pârâta SC V. SA București suma de 143.000 dolari SUA.

În acest scop, părțile vor analiza pentru fiecare contract viitor structura prețului și în funcție de situația concretă vor conveni procentul ce va fi alocat fiecăreia pentru recuperarea sumelor anterior menționate. Prin urmare, reține instanța de fond, rezultă că părțile și-au asumat obligația de diligență de a încheia în viitor contracte de comision și de vânzare, prin această modalitate a produselor pârâtei. Aceasta nu exclude totuși posibilitatea pârâtei de a efectua și în mod direct livrări externe, ci relevă doar necesitatea colaborării viitoare pentru recuperarea prejudiciului.

Raportat însă la termenii generali în care a fost încheiată această înțelegere, precum și în lipsa dovezilor care atestă inițiativa reclamantei în efectuarea demersurilor pentru încheierea unor contracte viitoare și având în vedere că nu se poate reține în sarcina pârâtei o culpă pentru neîncheierea acestor acorduri, tribunalul a apreciat că este nefondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 211.843 dolari SUA, în echivalentul în lei din ziua plății cu titlu de daune, conform convenției din 27 august 2003. De altfel, arată tribunalul, probele administrate în cauză au evidențiat că ambele părți sunt culpabile pentru că nu au stabilit în concret în ce cuantum se vor recupera prejudiciile stabilite prin înțelegerea anterior menționată, iar pârâta a făcut imposibilă executarea convenției pentru perioada ulterioară datei expirării contractului de comision nr. 433/2002, intervenită conform art.6, la data de 15 februarie 2005. Pe de altă parte, prejudiciul suferit de reclamantă nu este determinat, iar tribunalul nu poate avea în vedere ca prejudiciu determinat pe cel reprezentat de pierderea sumei de 211.843 dolari SUA, pentru că el rezultă din fapte cu analiza cărora instanța nu a fost învestită.

În consecință, nefiind îndeplinite toate condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, acțiunea este neîntemeiată. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 467 din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Instanța de control judiciar, înlăturând considerentele reținute de tribunal, referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. privind prejudiciul sub aspectul existenței și întinderii, acesta fiind determinat și recunoscut de părți prin înțelegerea a cărei executare s-a solicitat și suplinind, în bună măsură, motivarea primei instanțe, a apreciat totuși, că soluția este corectă.

Pentru a proceda în acest mod a avut în vedere faptul că, contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a încheiat contractul extern nr. 178/2002, în condiții dezavantajoase pentru ambele părți a generat prejudicii atât pentru reclamantă cât și pentru pârâtă, iar prin înțelegerea din 27 august 2003 s-a stabilit măsura în care acestea vor fi recuperate. Faptul că pârâta a notificat la data de 11 noiembrie 2004 încetarea contractului de comision ce urma să expire la 15 februarie 2005, nu demonstrează, astfel cum susține apelanta reclamantă, reaua-credință a intimatei, ci reprezintă dorința acesteia, manifestată conform art. 969 C. civ. de a întrerupe o colaborare dezavantajoasă și de altfel, culpa în executarea contractului de comision nu prezintă relevanță.

De asemenea, arată instanța de apel, nu este reală susținerea apelantei în sensul că era beneficiara unui drept de exclusivitate pentru exportul echipamentelor și pieselor de schimb aferente, un atare drept fiind recunoscut, conform adresei din 8 octombrie 1996, emise de SC V. SA pentru relațiile contractuale anterioare datei la care s-a încheiat contractul de comision nr. 433/2002, și în conținutul căreia nu se mai regăsește. Deși, conform art.14 din contractul de comision, reclamantei în calitate de comisionar i se recunoaște un drept de preemțiune în transmiterea ofertelor, negocierea și semnarea contractelor de vânzare externe, această clauză nu valorează exclusivitate ci doar exercitarea cu prioritate a dreptului de a încheia astfel de contracte, față de alți comisionari, însă nu și față de comitent care își păstrează posibilitatea de a încheia contracte externe în nume propriu.

Cu această motivare, instanța de apel a respins criticile referitoare la încălcarea dreptului său de exclusivitate și de preemțiune ce i-au fost conferite de pârâtă. În privința înțelegerii din 27 august 2003 prin care s-a convenit recuperarea prejudiciilor suferite ca urmare a încheierii contractului extern nr. 178/2002, s-a reținut că ulterior acestui moment s-au încheiat 4 contracte, din care reclamanta a recuperat conform expertizei efectuate la prima instanță, suma de 158.364 dolari SUA, iar obligația pârâtei de a negocia recuperarea sumelor din contracte externe viitoare este afectată de o condiție suspensivă privind încheierea contractelor externe, ce împiedică nașterea raportului obligațional pentru că în lipsa dovezilor din care să rezulte că pârâta a refuzat ofertele avantajoase prezentate de reclamantă, o atare obligație de negociere a recuperării sumelor nu s-a născut.

În egală măsură, arată instanța de apel, obligația pârâtei de a negocia este afectată și de o condiție rezolutorie, constând în încetarea contractului de comision, ce are drept consecință desființarea pentru viitor a înțelegerii privind recuperarea sumelor. În consecință, dată fiind împrejurarea că nu se poate reține în sarcina pârâtei nicio culpă în încălcarea contractului de comision, care a încetat prin ajungere la termen și această critică a fost respinsă ca nefondată. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC I. SA București, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.

În mod concret, recurenta invocă faptul că deși, instanța de apel a înlăturat, justificat, considerentele tribunalului referitoare la caracterul cert al prejudiciului și a reținut corect, că prin înțelegerea din 27 august 2003 s-a convenit recuperarea pierderilor înregistrate de ambele părți din operațiuni de comerț viitoare, derulate în temeiul contractului de comision nr. 433/2002, a concluzionat eronat și contrar considerentului anterior menționat că examinarea culpei pârâtei în executarea contractului de comision nu prezintă relevanță.

De asemenea, arată recurenta, deși este de necontestat încetarea contractului de comision, acest fapt nu poate justifica concluzia inexistenței relei-credințe a pârâtei, pentru că potrivit art. 7 din contract, valabilitatea sa încetează odată cu ultima consecință a fiecărui contract de vânzare la export, motiv pentru care instanțele erau datoare să analizeze comportamentul comitentului în raport de cererile de ofertă primite de la comisionar pentru a se verifica măsura în care, potrivit înțelegerii era posibilă recuperarea prejudiciilor prin încheierea unor noi contracte externe. În acest context, susține recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel, prin încheierea de către pârâtă a unor contracte externe în nume propriu a fost încălcat dreptul de exclusivitate dobândit în anul 1996 și care nu a fost revocat precum și dreptul de preemțiune de care beneficiază în temeiul art.14 din contractul de comision.

Prin ultimul motiv, decizia este criticată sub aspectul calificării obligației pârâtei de a încheia contracte externe ca fiind o obligație complexă afectată deopotrivă, de o condiție suspensivă și rezolutorie. În această privință, recurenta menționează că printr-o construcție juridică eronată și confuză nu s-a observat faptul că potrivit convenției încheiate de părți, pârâtei îi revenea obligația de a analiza și răspunde cu bună-credință cererilor de ofertă ce i-au fost adresate, pentru ca prin încheierea de noi contracte externe, să se recupereze pierderile. În acest scop s-a solicitat și completarea expertizei contabile, cerere pe care însă, instanța de apel nu a admis-o. Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Curtea constată că este întemeiat.

Litigiul dintre părți a fost generat de modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, respectiv contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a încheiat contractul extern nr. 178/2002 din a cărui desfășurare, atât reclamanta în calitate de comisionar cât și pârâta în calitate de comitent au suferit prejudicii cuantificat prin înțelegerea semnată la data de 27 august 2003 ca urmare a ședinței din data de 22 ianuarie 2003, prin care s-a transmis partenerul extern S.P.C. prețul final pentru licitația de achiziționare a 50 buc. unități de pompare. În acest scop, pentru realizarea contractului nr. 178/2002, ambele au stabilit că potrivit înțelegerii din 22 ianuarie 2003, vor recupera „eșalonat, potrivit înțelegerilor ce se vor realiza pentru fiecare caz în parte, din contracte viitoare de unități de pompare și piese de schimb numai suma de 211.843 dolari SUA, iar SC V. SA suma de 143.500 dolari SUA.

În acest scop, cele două părți vor analiza pentru fiecare contract viitor structura prețului și funcție de situația concretă, vor conveni procentul ce va fi alocat fiecăruia în vederea recuperării sumelor arătate mai sus”. În temeiul acestei convenții, reclamanta SC I. SA București, a promovat cererea de chemare în judecată pentru obligarea pârâtei la plata sumei de 211.843 dolari SUA, pe care apreciază că a fost în imposibilitate de a o recupera în condițiile în care aceasta i-a încălcat dreptul de exclusivitate și preemțiune acordat pentru încheierea unor contracte externe. Sub acest aspect se impune precizarea că într-adevăr, recurenta era beneficiara unui drept de exclusivitate acordat de pârâtă în anul 1996, clauză care nu a mai fost reluată însă în contractul de comision nr. 433/2002, astfel încât în mod corect instanțele au înlăturat această susținere.

Situația este identică, în privința rezolvării, în ceea ce privește dreptul de preemțiune acordat pârâtei conform art.14 din contractul de comision, în sensul că acesta nu poate fi confundat cu dreptul de exclusivitate și poate fi opus altor comisionari. Totodată, existența dreptului de preemțiune, nu are semnificația îngrădirii dreptului comitentului de a încheia contracte în nume propriu, în condițiile în care o atare clauză nu a fost expres menționată în contractul de comision anterior menționat. Deși, aceste chestiuni au fost corect dezlegate de instanța de apel, care de altfel a suplinit în mare parte considerentele avute în vedere de tribunal, apreciind soluția acestuia ca fiind corectă, a reținut la rândul său, în mod contradictoriu pe de o parte că este lipsită de relevanță culpa pârâtei în executarea contractului de comision și pe de altă parte că în sarcina pârâtei nu se poate reține încălcarea clauzelor contractuale.

În această privință însă, considerentele avute în vedere de instanță ignoră convenția încheiată la data de 27 august 2003 prin care părțile au stabilit modalitatea de recuperare din contracte viitoare a prejudiciilor suferite de fiecare dintre ele. Această convenție a fost încheiată, astfel cum s-a menționat anterior, pentru înlăturarea efectelor negative ale contractului extern nr. 178/2002, la rândul său încheiat în baza contractului de comision nr. 433/2002, și având în vedere faptul că ulterior acestui moment s-au mai încheiat alte contracte externe, se impunea a se verifica în ce măsură ambele părți s-au conformat celor stabilite la data de 27 august 2003, în sensul de a analiza pentru aceste contracte structura prețului și de a conveni în funcție de situația concretă procentul ce va fi alocat fiecăruia în vederea sumelor ce urmau a fi recuperate.

Această chestiune, care reprezintă, de altfel obiectul litigiului nu a fost clarificată, iar analiza clauzelor contractelor dintre părți și respectiv a termenilor convenției, deși importantă, nu soluționează problema litigioasă, în condițiile în care pârâta, în mod constant a susținut că nu mai are nicio obligație față de reclamantă pentru că aceasta și-a recuperat prejudiciul. În aceste condiții, date fiind susținerile contradictorii ale părților cu privire la recuperarea sau nu de către reclamantă a sumei solicitate în temeiul convenției din 27 august 2003, efectuarea unei expertize contabile care să stabilească aceste împrejurări era obligatorie pentru justa soluționare a cauzei, proba deși solicitată fiind greșit respinsă de instanța de apel pentru că numai printr-o astfel de verificare se putea stabili în ce măsură această înțelegere a fost respectată.

Așa fiind, Curtea constată că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că este necesară administrarea de probe noi pentru cercetarea reală a fondului, soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca potrivit art. 315 alin. (3) C. proc. civ. instanța să țină seama și de toate motivele și apărările formulate de părți.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC I. SA București împotriva deciziei nr. 467 din 22 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 februarie 2009.