ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 637/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 637/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 4095 din 26
martie 2007 pronunțată în dosar nr. 47205/3/2005 al Tribunalului București, secția
a VI-a comercială, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta
SC I. SA București împotriva pârâtei SC V. SA București, ambele părți fiind
obligate la câte 500 lei onorariu expert.
Pentru a pronunța această soluție prima
instanță a reținut în esență că în temeiul raporturilor contractuale dintre
părți materializate în contractul de comision nr. 433 din 15 februarie 2002
încheiat între reclamantă în calitate de comisionar și pârâtă în calitate de
comitent și respectiv a contractului extern nr. 178 din 2 octombrie 2002
intervenit între reclamantă și S.P.C., ambele părți din litigiu au suferit un
prejudiciu a cărui recuperare a fost stabilită prin convenția încheiată în
acest sens la data de 27 august 2003.
Conform acestei înțelegeri, reclamanta
urma să recupereze eșalonat în modalitățile ce se vor realiza pentru fiecare
caz în parte, din contracte viitoare de unități de pompare și piese de schimb
numai suma de 211.843 dolari SUA, iar pârâta SC V. SA București suma de 143.000
dolari SUA.
În acest scop, părțile vor analiza pentru
fiecare contract viitor structura prețului și în funcție de situația concretă
vor conveni procentul ce va fi alocat fiecăreia pentru recuperarea sumelor
anterior menționate.
Prin urmare, reține instanța de fond,
rezultă că părțile și-au asumat obligația de diligență de a încheia în viitor
contracte de comision și de vânzare, prin această modalitate a produselor
pârâtei. Aceasta nu exclude totuși posibilitatea pârâtei de a efectua și în mod
direct livrări externe, ci relevă doar necesitatea colaborării viitoare pentru
recuperarea prejudiciului.
Raportat însă la termenii generali în
care a fost încheiată această înțelegere, precum și în lipsa dovezilor care
atestă inițiativa reclamantei în efectuarea demersurilor pentru încheierea unor
contracte viitoare și având în vedere că nu se poate reține în sarcina pârâtei
o culpă pentru neîncheierea acestor acorduri, tribunalul a apreciat că este
nefondată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de
211.843 dolari SUA, în echivalentul în lei din ziua plății cu titlu de daune,
conform convenției din 27 august 2003.
De altfel, arată tribunalul, probele
administrate în cauză au evidențiat că ambele părți sunt culpabile pentru că nu
au stabilit în concret în ce cuantum se vor recupera prejudiciile stabilite
prin înțelegerea anterior menționată, iar pârâta a făcut imposibilă executarea
convenției pentru perioada ulterioară datei expirării contractului de comision
nr. 433/2002, intervenită conform art.6, la data de 15 februarie 2005.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de
reclamantă nu este determinat, iar tribunalul nu poate avea în vedere ca
prejudiciu determinat pe cel reprezentat de pierderea sumei de 211.843 dolari
SUA, pentru că el rezultă din fapte cu analiza cărora instanța nu a fost
învestită.
În consecință, nefiind îndeplinite toate
condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, acțiunea este
neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamantă împotriva
acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 467 din
22 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
Instanța de control judiciar, înlăturând
considerentele reținute de tribunal, referitoare la aplicarea dispozițiilor
art. 998-999 C. civ. privind prejudiciul sub aspectul existenței și întinderii,
acesta fiind determinat și recunoscut de părți prin înțelegerea a cărei
executare s-a solicitat și suplinind, în bună măsură, motivarea primei
instanțe, a apreciat totuși, că soluția este corectă.
Pentru a proceda în acest mod a avut în
vedere faptul că, contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a
încheiat contractul extern nr. 178/2002, în condiții dezavantajoase pentru
ambele părți a generat prejudicii atât pentru reclamantă cât și pentru pârâtă,
iar prin înțelegerea din 27 august 2003 s-a stabilit măsura în care acestea vor
fi recuperate.
Faptul că pârâta a notificat la data de
11 noiembrie 2004 încetarea contractului de comision ce urma să expire la 15
februarie 2005, nu demonstrează, astfel cum susține apelanta reclamantă,
reaua-credință a intimatei, ci reprezintă dorința acesteia, manifestată conform
art. 969 C. civ. de a întrerupe o colaborare dezavantajoasă și de altfel, culpa
în executarea contractului de comision nu prezintă relevanță.
De asemenea, arată instanța de apel, nu
este reală susținerea apelantei în sensul că era beneficiara unui drept de
exclusivitate pentru exportul echipamentelor și pieselor de schimb aferente, un
atare drept fiind recunoscut, conform adresei din 8 octombrie 1996, emise de SC
V. SA pentru relațiile contractuale anterioare datei la care s-a încheiat
contractul de comision nr. 433/2002, și în conținutul căreia nu se mai
regăsește.
Deși, conform art.14 din contractul de
comision, reclamantei în calitate de comisionar i se recunoaște un drept de
preemțiune în transmiterea ofertelor, negocierea și semnarea contractelor de
vânzare externe, această clauză nu valorează exclusivitate ci doar exercitarea
cu prioritate a dreptului de a încheia astfel de contracte, față de alți
comisionari, însă nu și față de comitent care își păstrează posibilitatea de a
încheia contracte externe în nume propriu.
Cu această motivare, instanța de apel a
respins criticile referitoare la încălcarea dreptului său de exclusivitate și
de preemțiune ce i-au fost conferite de pârâtă.
În privința înțelegerii din 27 august
2003 prin care s-a convenit recuperarea prejudiciilor suferite ca urmare a
încheierii contractului extern nr. 178/2002, s-a reținut că ulterior acestui
moment s-au încheiat 4 contracte, din care reclamanta a recuperat conform
expertizei efectuate la prima instanță, suma de 158.364 dolari SUA, iar
obligația pârâtei de a negocia recuperarea sumelor din contracte externe
viitoare este afectată de o condiție suspensivă privind încheierea contractelor
externe, ce împiedică nașterea raportului obligațional pentru că în lipsa
dovezilor din care să rezulte că pârâta a refuzat ofertele avantajoase
prezentate de reclamantă, o atare obligație de negociere a recuperării sumelor
nu s-a născut.
În egală măsură, arată instanța de apel,
obligația pârâtei de a negocia este afectată și de o condiție rezolutorie,
constând în încetarea contractului de comision, ce are drept consecință
desființarea pentru viitor a înțelegerii privind recuperarea sumelor.
În consecință, dată fiind împrejurarea că
nu se poate reține în sarcina pârâtei nicio culpă în încălcarea contractului de
comision, care a încetat prin ajungere la termen și această critică a fost
respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a formulat
recurs reclamanta SC I. SA București, criticând-o pentru motivele de
nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.
În mod concret, recurenta invocă faptul
că deși, instanța de apel a înlăturat, justificat, considerentele tribunalului
referitoare la caracterul cert al prejudiciului și a reținut corect, că prin
înțelegerea din 27 august 2003 s-a convenit recuperarea pierderilor
înregistrate de ambele părți din operațiuni de comerț viitoare, derulate în
temeiul contractului de comision nr. 433/2002, a concluzionat eronat și contrar
considerentului anterior menționat că examinarea culpei pârâtei în executarea
contractului de comision nu prezintă relevanță.
De asemenea, arată recurenta, deși este
de necontestat încetarea contractului de comision, acest fapt nu poate
justifica concluzia inexistenței relei-credințe a pârâtei, pentru că potrivit
art. 7 din contract, valabilitatea sa încetează odată cu ultima consecință a
fiecărui contract de vânzare la export, motiv pentru care instanțele erau
datoare să analizeze comportamentul comitentului în raport de cererile de
ofertă primite de la comisionar pentru a se verifica măsura în care, potrivit
înțelegerii era posibilă recuperarea prejudiciilor prin încheierea unor noi
contracte externe.
În acest context, susține recurenta,
contrar celor reținute de instanța de apel, prin încheierea de către pârâtă a
unor contracte externe în nume propriu a fost încălcat dreptul de exclusivitate
dobândit în anul 1996 și care nu a fost revocat precum și dreptul de preemțiune
de care beneficiază în temeiul art.14 din contractul de comision.
Prin ultimul motiv, decizia este
criticată sub aspectul calificării obligației pârâtei de a încheia contracte
externe ca fiind o obligație complexă afectată deopotrivă, de o condiție
suspensivă și rezolutorie.
În această privință, recurenta
menționează că printr-o construcție juridică eronată și confuză nu s-a observat
faptul că potrivit convenției încheiate de părți, pârâtei îi revenea obligația
de a analiza și răspunde cu bună-credință cererilor de ofertă ce i-au fost
adresate, pentru ca prin încheierea de noi contracte externe, să se recupereze
pierderile.
În acest scop s-a solicitat și
completarea expertizei contabile, cerere pe care însă, instanța de apel nu a
admis-o.
Analizând recursul formulat prin prisma
motivelor invocate raportat la temeiurile de drept anterior menționate, Curtea
constată că este întemeiat.
Litigiul dintre părți a fost generat de
modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părți, respectiv
contractul de comision nr. 433/2002, în temeiul căruia s-a încheiat contractul
extern nr. 178/2002 din a cărui desfășurare, atât reclamanta în calitate de
comisionar cât și pârâta în calitate de comitent au suferit prejudicii
cuantificat prin înțelegerea semnată la data de 27 august 2003 ca urmare a
ședinței din data de 22 ianuarie 2003, prin care s-a transmis partenerul extern
S.P.C. prețul final pentru licitația de achiziționare a 50 buc. unități de
pompare.
În acest scop, pentru realizarea
contractului nr. 178/2002, ambele au stabilit că potrivit înțelegerii din 22
ianuarie 2003, vor recupera „eșalonat, potrivit înțelegerilor ce se vor realiza
pentru fiecare caz în parte, din contracte viitoare de unități de pompare și
piese de schimb numai suma de 211.843 dolari SUA, iar SC V. SA suma de 143.500 dolari
SUA. În acest scop, cele două părți vor analiza pentru fiecare contract viitor
structura prețului și funcție de situația concretă, vor conveni procentul ce va
fi alocat fiecăruia în vederea recuperării sumelor arătate mai sus”.
În temeiul acestei convenții, reclamanta SC
I. SA București, a promovat cererea de chemare în judecată pentru obligarea
pârâtei la plata sumei de 211.843 dolari SUA, pe care apreciază că a fost în
imposibilitate de a o recupera în condițiile în care aceasta i-a încălcat
dreptul de exclusivitate și preemțiune acordat pentru încheierea unor contracte
externe.
Sub acest aspect se impune precizarea că
într-adevăr, recurenta era beneficiara unui drept de exclusivitate acordat de
pârâtă în anul 1996, clauză care nu a mai fost reluată însă în contractul de
comision nr. 433/2002, astfel încât în mod corect instanțele au înlăturat
această susținere.
Situația este identică, în privința
rezolvării, în ceea ce privește dreptul de preemțiune acordat pârâtei conform
art.14 din contractul de comision, în sensul că acesta nu poate fi confundat cu
dreptul de exclusivitate și poate fi opus altor comisionari. Totodată,
existența dreptului de preemțiune, nu are semnificația îngrădirii dreptului
comitentului de a încheia contracte în nume propriu, în condițiile în care o
atare clauză nu a fost expres menționată în contractul de comision anterior
menționat.
Deși, aceste chestiuni au fost corect
dezlegate de instanța de apel, care de altfel a suplinit în mare parte
considerentele avute în vedere de tribunal, apreciind soluția acestuia ca fiind
corectă, a reținut la rândul său, în mod contradictoriu pe de o parte că este
lipsită de relevanță culpa pârâtei în executarea contractului de comision și pe
de altă parte că în sarcina pârâtei nu se poate reține încălcarea clauzelor
contractuale.
În această privință însă, considerentele
avute în vedere de instanță ignoră convenția încheiată la data de 27 august
2003 prin care părțile au stabilit modalitatea de recuperare din contracte
viitoare a prejudiciilor suferite de fiecare dintre ele.
Această convenție a fost încheiată,
astfel cum s-a menționat anterior, pentru înlăturarea efectelor negative ale
contractului extern nr. 178/2002, la rândul său încheiat în baza contractului
de comision nr. 433/2002, și având în vedere faptul că ulterior acestui moment s-au
mai încheiat alte contracte externe, se impunea a se verifica în ce măsură
ambele părți s-au conformat celor stabilite la data de 27 august 2003, în
sensul de a analiza pentru aceste contracte structura prețului și de a conveni
în funcție de situația concretă procentul ce va fi alocat fiecăruia în vederea
sumelor ce urmau a fi recuperate.
Această chestiune, care reprezintă, de
altfel obiectul litigiului nu a fost clarificată, iar analiza clauzelor
contractelor dintre părți și respectiv a termenilor convenției, deși
importantă, nu soluționează problema litigioasă, în condițiile în care pârâta,
în mod constant a susținut că nu mai are nicio obligație față de reclamantă
pentru că aceasta și-a recuperat prejudiciul.
În aceste condiții, date fiind
susținerile contradictorii ale părților cu privire la recuperarea sau nu de
către reclamantă a sumei solicitate în temeiul convenției din 27 august 2003,
efectuarea unei expertize contabile care să stabilească aceste împrejurări era
obligatorie pentru justa soluționare a cauzei, proba deși solicitată fiind
greșit respinsă de instanța de apel pentru că numai printr-o astfel de
verificare se putea stabili în ce măsură această înțelegere a fost respectată.
Așa fiind, Curtea constată că sunt
incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că este
necesară administrarea de probe noi pentru cercetarea reală a fondului, soluția
ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei și
trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca potrivit art. 315 alin. (3) C.
proc. civ. instanța să țină seama și de toate motivele și apărările formulate
de părți.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta SC
I. SA București împotriva deciziei nr. 467 din 22 octombrie 2007 a Curții de
Apel București, secția a VI-a comercială.
Casează decizia recurată și trimite cauza
spre rejudecare aceleiași instanțe.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 26 februarie 2009.