ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3796/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 06.02.2019, pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII CONSTITUITĂ LA NIVELUL REGIUNII CLUJ, a solicitat instanței, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării definitive a acțiunii, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. xnr. 60/31.03.2017, emisă de către Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, pârâta a invocat excepția puterii de lucru judecat, precum și inadmisibilitatea cererii din perspectiva achitării cauțiunii, iar instanța din oficiu a pus în discuție excepția inadmisibilității cererii de suspendare în raport de prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv momentul până la care se poate formula cererea de suspendare

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 51 din 18 februarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII CONSTITUITĂ LA NIVELUL REGIUNII CLUJ, în ceea ce privește Decizia de impunere xnr. 60/31.03.2017 emisă de ADMINISTRAȚIA PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII CONSTITUITĂ LA NIVELUL REGIUNII CLUJ, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta societatea A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, admiterea cererii și suspendarea deciziei de impunere atacate

În motivarea opțiunii sale procesuale recurenta reclamantă a susținut următoarele:

În esență, prin sentința pronunțată, judecătorul fondului își exprimă cu prioritate convingerea că după momentul soluționării acțiunii în primă instanță nu mai este admisibilă formularea unei cereri de suspendare, indiferent dacă această cerere, grefată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a mai fost sau nu formulată și indiferent de motivele cererii.

Susține recurenta că prima instanță a interpretat restrictiv și greșit textele legale atunci cînd a admis excepția de inadmisibilitate.

De altfel, susține recurenta ca situația este absurdă, în condițiile în care prima instanță a anulat în integralitate actul administrativ fiscal contestat, iar societatea nu poate beneficia de protecția provizorie care este asigurată prin suspendarea unui act administrativ pentru simplul fapt care ar fi fost formulată cererea ulterior pronunțării unei hotărîri în primă instanță.

Apreciază recurenta că în condițiile în care societatea nu mai este în ipoteza existenței unor indiciii de nelegalitate ci a unor motive concrete de nelegalitate a actului administrativ a cărui suspendare a solicitat-o consideră că se impune cu atît mai mult acordarea unei protecții provizorii unui contribuabil ce s-a dovedit a fi de bună credință.

Concluzionează recurenta că nu trebuie omis că scopul pentru care a fost instituită această procedură este tocmai pentru a proteja contribuabilul de executarea unor acte administrative nelegale, or tocmai acest țel nu ar putea fi atins prin limitarea momentului pînă la care poate fi formulată o cerere de suspendare.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta reclamantă a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere xnr. 60/31.03.2017, emisă de către Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Cluj, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la data soluționării definitive a acțiunii.

Prin sentința atacată judecătorul fondului și-a exprimat convingerea că după momentul soluționării acțiunii în primă instanță nu mai este admisibilă formularea unei cereri de suspendare, indiferent dacă această cerere, grefată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a mai fost sau nu formulată și indiferent de motivele cererii.

Soluția primei instanțe este nelegală, reflectând interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor legale aplicabile în cauză.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond."

Rezultă din textul legal expus în precedent că cererea de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 formulată pe cale separată de cea a cererii în anulare a actului administrativ unilateral poate fi formulată oricând în intervalul cuprins între sesizarea instanței cu cererea în anulare a actului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită și momentul soluționării acțiunii în fond.

Prin sintagma "acțiune în fond" se înțelege, acțiunea în anularea actului administrativ a cărui suspendare a executării se solicită prin procedura instituită de art. 15 din Legea nr. 554/2004, pentru că legiutorul prin această expresie a încercat a delimita cererea în anulare a actului administrativ unilateral, unde judecătorul de contencios administrativ învestit are plenitudine de jurisdicție, fiind competent a analiza fondul legalității și temeiniciei actului administativ pretins vătămător în temeiul căreia poate înlătura definitiv din ordinea juridică actul administrativ contestat, de cererea în suspendarea executării acestui act administrativ, unde instanța face o analiză de suprafață a motivelor de nelegalitate, verificând aparența și evidența acestora, și urmare a constatării cărora poate pronunța numai o soluție provizorie privind raporturile juridice de drept administrativ deduse judecății.

Însă, prin sintagma "soluționarea acțiunii în fond" folosită de legiutor în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a fixa limita temporală maximă până la care se poate promova o cerere de suspendare pe acest temei juridic, se înțelege soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a actului administrativ, moment până la care de altfel se poate dispune această măsură procesuală, fiind logic și rezonabil în a se aprecia că această măsură provizorie poate fi cerută până la epuizarea perioadei de timp înlăuntrul căreia poate fi dispusă.

Argumentația instanței de fond de natură a susține că acest moment temporal este la data pronunțării instanței de fond asupra cererii în anulare, astfel că formularea cererii de suspendare întemeiată pe dispozițiile art. 15 după consumarea lui ar fi inadmisibilă, este eronat și nu acoperă toate situațiile care se pot ivi în practică.

Împrejurarea că instanța de fond s-a pronunțat asupra cererii de anulare a actului administrativ nu face inutilă cercetarea cazului bine justificat în cazul unei cereri de suspendare a acestuia, întrucât numai verificarea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pot duce la soluționarea acesteia, atunci când vorbim de temeinicia acestei măsuri. Faptul că în cazul analizei existenței cazului bine justificat instanța învestită cu soluționarea cererii de suspendare valorifică cele statuate cu autoritate de lucru judecat provizoriu de instanța care analizează fondul cauzei, conduită jurisprudențială des întâlnită în practică, nu presupune o neverificare a îndeplinirii acestei condiții.

Faptul că măsura suspendării executării actului administrativ întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004 este prelungită prin efectul legii în cazul în care acțiunea în anularea actului administrativ a fost admisă de instanța de fond, până la soluționarea definitivă a acesteia, ar demonstra eventual lipsa de interes în promovarea unei cereri de suspendare întemeiată pe art. 15 din acest act normativ, însă nu poate constitui un argument pentru limitarea în timp a posibilității de a cere o asemenea măsură.

Însă, sub acest aspect, instanța de fond nu are în vedere și situația în care persoana vătămată prin actul administrativ nelegal nu cere suspendarea actului întemeiată pe dispozițiile art. 14, situație în care orice considerații legate de inutilitatea unui astfel de demes judiciar întemeiat pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu mai sunt valabile.

Nu în ultimul rând, așa cum s-a remarcat deja în jurisprudență, limitarea în timp a posibilității de a cere suspendarea executării actului administrativ la momentul pronunțării în fond asupra cererii de anulare a actului administrativ poate duce la situații absurde.

Prin urmare, sunt fondate criticile reclamantei referitoare la soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. xnr. 60/31.03.2017 din sentința atacată, așa încât pentru a se da posibilitatea instanței de fond de a soluționa cererea de suspendare se impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 51 din 18 februarie 2019 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iulie 2020.