ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3865/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 1378/2006 pronunțată în ședința publică din 28

martie 2006 de Tribunalul Constanța, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a

cererii de despăgubiri formulată de către

reclamanta SC B. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC T.H.R.M.N. SA, fiind obligată reclamanta la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că, în speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata daunelor pentru lipsa de folosință a imobilului R.G.C., situat în Eforie

Sud, pentru perioada cuprinsă între 01 august 2001 – 27 octombrie 2003,

pretenție care a făcut obiectul unui alt litigiu, prin care pârâta a fost

obligată la plată pentru aceeași perioadă de timp. Reținând că reclamanta și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile art. 998 C. civ.,

Tribunalul Constanța a apreciat că pentru angajarea răspunderii civile

delictuale este necesară constatarea îndeplinirii celor 4 condiții cumulative:

fapta ilicită, prejudiciul, existența raportului de cauzalitate între faptă și

prejudiciu și vinovăția autorului.

Tribunalul

Constanța a arătat că nu se poate reține că cele 4 condiții au fost constatate

prin decizia nr. 1019/2002 a Curții de Apel Constanța, întrucât puterea de

lucru judecat se trage din dispozitivul hotărârii, iar nu din partea considerentelor

sale, astfel că autorul cererii are sarcina probei în condițiile art. 1169 C.

civ.

Susținerile

reclamantei potrivit cu care prejudiciul constă în imposibilitatea folosirii

imobilului ca urmare a neachitării la timp a contravalorii reparațiilor necesare,

sarcină stabilită pârâtei prin sentința civilă nr. 4123/2002 și încheierea nr. 4866/2003

ale Tribunalului Constanța nu au fost reținute de către prima instanță cu

sublinierea că raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu a fost

stabilit, de vreme ce nu s-a făcut dovada că sumele primite de la pârâtă au

fost folosite pentru reparații și că aceste sume au fost neîndestulătoare.

Instanța a subliniat că pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor pentru

reparația imobilului, iar nu la efectuarea reparațiilor, rezultând că obligația

de a face a revenit reclamantei, care a rămas în pasivitate. În măsura în care reclamanta

a recunoscut că sumele de bani achitate de către pârâtă nu au fost destinate

reparației imobilului, Tribunalul Constanța a arătat că reclamanta nu poate

solicita sume noi derivate dintr-un prejudiciu întemeiat pe propria sa culpă.

Curtea de Apel București,

prin decizia nr. 209 din 25 aprilie 2007, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței instanței de fond.

Împotriva deciziei instanței

de apel reclamanta SC B. SRL București a declarat recurs solicitând admiterea

acestuia și casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea

recursului se invocă două motive, încadrate, ambele, în prevederile art. 304 pct.

8 C. proc. civ.:

greșit aspectele de stingere a debitului pentru aducerea imobilului în

funcțiune prin executare silită întrucât executarea silită a avut ca obiect

urmărirea cheltuielilor de judecată din sentința nr. 1069/1998 a Tribunalului

Constanța iar, pe de altă parte, contravaloarea reparațiilor a fost achitată,

dar ultimul rest de plată s-a achitat abia la 10 decembrie 2003, cu o întârziere

de aproximativ doi ani.

apreciază greșit că odată ce a plătit lucrările de reparații stabilite în

sarcina sa, obligațiile pârâtei față de reclamantă au fost îndeplinite,

întrucât acestea au fost achitate integral abia la 10 decembrie 2003 iar

reclamanta nu putea să execute reparațiile decât după plata integrală a

contravalorii acestora.

Examinând recursul prin

prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat

întrucât instanța de apel, ca și cea de fond, a făcut o corectă interpretare a

actului juridic dedus judecății, fără a schimba natura sau înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia.

Astfel, răspunzând ambelor

motive de recurs, este de observat că pârâta era titulara unei obligații de a

da, respectiv de a plăti o sumă de bani reprezentând contravaloarea

reparațiilor necesare repunerii în funcțiune a restaurantului Cărpiniș și nu a

unei obligații de a face, respectiv de a efectua reparațiile. Or, obligația

pârâtei a fost stinsă prin plata integrală a sumei datorate.

Întârzierea pârâtei în plata

integrală a contravalorii reparațiilor nu conferă reclamantei dreptul de a cere

obligarea pârâtei la daune pentru lipsa de folosință a imobilului, așa cum a

cerut prin prezenta acțiune, ci, eventual, dreptul de a cere beneficiul

nerealizat și cheltuieli suplimentare necesare finalizării reparațiilor.

Față de cele de mai sus,

Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC B. SRL București împotriva deciziei nr. 209 din 25 aprilie

2007 a Curții de Apel București, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 noiembrie 2007.