ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2581/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 31 mai 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași și Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat:

(i) modificarea Hotărârii nr. 11 din 10 aprilie 2017 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel Iași, în ceea ce privește art. 9, art. 10 și art. 11, sau emiterea unei alte hotărâri (decizii de încadrare/salarizare), în sensul luării în considerare a unei valori de referință sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, în temeiul art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014, luându-se în considerare faptul că, începând cu 01.12.2015, această sumă urmează să fie majorată cu 10% față de nivelul lunii noiembrie 2015, conform art. I pct. 4 din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe);

(ii) efectuarea plății diferenței salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectoriale de 405 RON și venitul efectiv plătit pentru perioada aprilie 2015 - octombrie 2016;

(iii) acordarea dobânzii legale penalizatoare și a ratei inflației la sumele cuvenite, de la data scadenței fiecărui venit lunar începând din 9 aprilie 2015 și până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 3918 din 24 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscală a dispus următoarele:

(i) a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă;

(ii) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanții A., B., C., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Iași și Ministerul Finanțelor Publice;

(iii) a anulat, în parte, Hotărârea nr. 11/10.04.2017, emisă de Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și a obligat pârâta Curtea de Apel Iași la emiterea unei decizii de încadrare în sensul acordării indemnizațiilor de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON începând cu data de 09.04.2015, la care se adaugă, începând cu data de 01.12.2015, majorarea de 10 % prevăzută de Legea nr. 293/2015;

(iv) a obligat pârâta Curtea de Apel Iași la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit referinței sectoriale mai sus-menționată și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Împotriva sentinței civile nr. 3918 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Apel Iași, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susținut că, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, intenția legiuitorului la introducerea art. 1 alin. (5)

1

din O.U.G. nr. 83/2014 a fost aceea de a elimina diferențele salariale dintre persoanele care fac parte din aceeași categorie socioprofesională care ocupă aceeași funcție, în aceleași condiții de studii și vechime, diferențe rezultând din trecerea într-o nouă tranșă de vechime în funcție/în muncă după data de 01.01.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, situații în care indemnizația de încadrare este mai mică decât a persoanelor care au trecut în aceleași tranșe anterior datei de 01.01.2011, iar nu acordarea unor sporuri sau majorări, inclusiv majorări ale valorii de referință sectoriale.

Recurenta a mai susținut că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu poate servi drept temei pentru admiterea unor pretenții formulate în temeiul altor prevederi legale decât cele analizate de instanța de contencios administrativ și fiscal.

Mai exact, pârâta a susținut că decizia forului constituțional a privit excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

1

) - (1

4

) din O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituțională reținând că, în vederea egalizării prevăzute de art. 3

1

alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. Aceste prevederi sunt diferite de cele ale art. 5 alin. (1

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, care nu folosesc sintagma nivel maxim în plată, astfel cum se regăsește în cuprinsul O.U.G. nr. 43/2016, care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, pentru a se pune problema raportării indemnizațiilor la un astfel de nivel, care să includă și drepturile stabilite prin hotărâri judecătorești anterioare.

În consecință, a apreciat pârâta că stabilirea drepturilor salariale ale reclamanților-intimați, prin raportare la un maxim aflat în plată care să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive în cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale, se putea face în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 57/2015, iar nu ale celor din O.U.G. nr. 83/2014, pe care s-a întemeiat acțiunea.

Ca atare, dată fiind formularea art. 1 alin. (5

1

) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin pct. 1 al art. I din Legea nr. 71/2015, recurenta a apreciat a fi neîntemeiate argumentele primei instanțe privind existența unor hotărâri judecătorești de recunoaștere a valorii de referință sectorială de 405 RON pentru unii magistrați și aplicabilitatea acestora la nivelul întregii familii ocupaționale a "Justiției". Chiar dacă s-ar admite că Legea nr. 71/2015 a permis o egalizare a drepturilor salariale ale personalului auxiliar din perspectiva valorii sectoriale, reclamanții nu au probat că, la nivelul datei de 9 aprilie 2015, existau persoane din categoria personalului auxiliar de specialitate sau conex în cadrul Curții de Apel Iași, care să fi avut în plată drepturi salariale calculate raportat la o valoare de referință sectorială de 405 RON.

A susținut recurenta-pârâtă că, în aplicarea O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, precum și a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, Președintele Curții de Apel Iași a emis decizia nr. 35/03.02.2017, prin care, începând cu data de 01.10.2016, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul acestei instanțe și al instanțelor din circumscripție beneficiază de un salariu de încadrare brut lunar stabilit prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%. La emiterea acestei decizii a fost avută în vedere împrejurarea că Înalta Curte de Casație și Justiție aplică valoarea de referință sectorială de 405 RON la calcularea drepturilor salariale pentru personalul propriu începând cu 01.10.2016, precum și adresa similară emisă de Ministerul Justiției nr. 18/43067/14.06.2017.

Prin precizările depuse la dosarul instanței de recurs la data de 7 mai 2020, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, ca urmare a emiterii de către Președintele Curții de Apel Iași a Deciziilor nr. 210/15.06.2018, nr. 349/29.11.2018 și nr. 381/25.11.2019, prin care s-au recalculat, succesiv, indemnizațiile brute lunare cuvenite reclamanților prin raportare la valori de referință sectoriale mai ridicate decât cele prevăzute în actul administrativ contestat, în prezent prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,154 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 7 februarie 2018, intimații-reclamanți A., B., C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iași este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va analiza, cu prioritate, solicitarea recurentei-pârâte de constatare a rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, motivat de emiterea de către Președintele Curții de Apel Iași a Deciziilor nr. 210/15.06.2018, nr. 349/29.11.2018 și nr. 381/25.11.2019.

Din conținutul acestor decizii succesive rezultă că, în prezent, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Iași și a instanțelor din circumscripție au fost recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 440,154 RON, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, respectiv de 484,169 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, valori superioare celor solicitate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

Această împrejurare, deși relevantă în soluționarea recursului, nu lipsește de obiect acțiunea introductivă, având în vedere petitele cererii, care cuprind inclusiv solicitarea de efectuare a plății diferențelor salariale și acordarea dobânzii legale penalizatoare și a ratei inflației la sumele cuvenite. Or, deși pârâta a procedat la emiterea deciziilor de recalculare a indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților, astfel cum a fost obligată de instanța de fond, nu a făcut și dovada îndeplinirii obligației de plată a diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație, precum și a dobânzii legale. Dimpotrivă, în cuprinsul celor trei decizii se menționează că plata drepturilor salariale se realizează în măsura asigurării fondurilor bugetare necesare, fără precizări referitoare la actualizarea sumelor cu rata inflației și la plata dobânzii legale.

În consecință, Înalta Curte constată a fi neîntemeiat argumentul recurentei-pârâte referitor la rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește criticile formulate prin recurs, acestea s-au raportat, în esență, la argumentul că stabilirea indemnizațiilor de încadrare cuvenite reclamanților la nivelul maxim aflat în plată, care să includă drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești anterioare, putea fi realizată doar în temeiul O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 20/2016 și O.U.G. nr. 43/2016, iar nu prin raportare la dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, care fac trimitere la nivelul maxim în cadrul aceleiași instituții și/sau autorități publice. Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu este aplicabilă cauzei, întrucât privește neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (1

1

) - (1

4

) din O.U.G. nr. 57/2015, iar acțiunea este întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014. Prin urmare, stabilirea indemnizațiilor de încadrare, prin luarea în considerare a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu poate fi aplicată în cauză, întrucât se face exclusiv în temeiul O.U.G. nr. 57/2015, iar nu a O.U.G. nr. 83/2014.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte consideră că distincția pe care aceasta o face între sintagmele "nivel maxim" și "nivel maxim aflat în plată", pe baza textelor de lege succesive, adoptate în materia drepturilor salariale cuvenite personalului bugetar, nu este relevantă, nefiind esențială soluționării cauzei plata efectivă, în sens material, a unei astfel de indemnizații, ci stabilirea existenței sale din punct de vedere juridic. O astfel de concluzie se impune întrucât dispozițiile art. 1 alin. (5

1

) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, fac referire la: "un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice". Or, din actele dosarului rezultă că, la data de 09.04.2015 erau stabilite pentru anumiți angajați din cadrul autorității judecătorești drepturi salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 405 RON, nefiind relevant dacă aceste drepturi au fost în plată efectivă, fiind suficientă stabilirea acestora prin hotărâri judecătorești definitive. Eventuala neexecutare a obligației de plată de către ordonatori de credite în modalitatea stabilită prin hotărârea judecătorească definitivă/irevocabilă nu poate determina concluzia inexistenței unei astfel de indemnizații.

Prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, stabilindu-se că: "(5^1) Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții."

Reiese, astfel, că prin acest act normativ s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim în cadrul aceleiași autorități sau instituții.

Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23/2016 s-a stabilit aplicabilitatea acestor dispoziții și pentru familia ocupațională "Justiție". Prin urmare, începând cu data de 09.04.2015, reclamanții erau îndreptățit a primi drepturi salariale calculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON. Ulterior, la data de 01.12.2015, a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 83/2014, care stabilea o majorare a cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare de care beneficiază personalul prevăzut în anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție’’ cu 10% față de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2015.

Este neîntemeiată și susținerea recurentei-pârâte în sensul că cererea de chemare în judecată s-a întemeiat doar pe dispozițiile O.U.G. nr. 83/2014, în condițiile în care conținutul acțiunii face trimitere la întreg cadrul legislativ adoptat în materia drepturilor salariale 2010-2016, inclusiv la dispozițiile O.U.G. nr. 57/2015 și la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, iar scopul urmărit de reclamanți prin acțiune în reprezintă obținerea recalculării indemnizațiilor de încadrare brute prin raportare la o anumită valoare de referință sectorială, de care beneficia deja o parte a personalului încadrat în familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție".

Prin urmare, la soluționarea cauzei au fost avute în vedere toate modificările legislative succesive în materie, precum și hotărârile judecătorești pronunțate în spețe similare de alte instanțe, inclusiv decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea unitară a legii, precum și decizii pronunțate de Curtea Constituțională.

Pronunțând Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituțională a reținut, potrivit considerentelor 26-32 din această hotărâre, că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare a magistraților reclamanți în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituțională a stabilit că efectul constatării neconstituționalității art. 3

1

alin. (1)

2

din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești (considerentul 32).

Prin urmare, însăși instanța de control constituțional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispozițiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituțional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale întregii categorii profesionale și familii ocupaționale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităților constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar. Aplicarea unitară și generală a dispozițiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor și prin edictarea O.U.G. nr. 20/2016, de modificare O.U.G. nr. 57/2015, în a cărei expunere de motive s-a reținut că adoptarea actului este necesară în contextul în care "există niveluri diferite de salarizare pentru aceeași funcție în cadrul aceleiași instituții", iar "autoritățile/instituțiile publice centrale și locale se confruntă cu o serie de procese aflate pe rolul instanțelor de judecată din întreaga țară, având ca obiect eliminarea unor discrepanțe rezultate din neaplicarea în integralitate a prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010".

Totodată, în ceea ce privește nivelul maxim al indemnizațiilor, prevăzut de O.U.G. nr. 83/2014, respectiv includerea în acest nivel și a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești, Înalta Curte constată că, prin Decizia nr. 36/2018, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul ÎCCJ, s-a reținut că:

"În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Relevante pentru problema de drept dedusă judecății sunt următoarele considerente ale deciziei:

"69. În chestiunea ce interesează prezenta sesizare trebuie reamintită Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (1

2

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare. (...)

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, astfel că toate considerentele expuse de instanța constituțională se verifică și în privința acestui text de lege.

1

) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, în modalitatea stabilirii pentru întreg personalul din justiție a unei valori de referință sectorială majorate, nu poate fi împărtășită.

În consecință, având în vedere efectele produse de această decizie, conform art. 521 C. proc. civ., Înalta Curte constată că soluția egalizării indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare și a drepturilor obținute prin hotărâri judecătorești se aplică și sub imperiul O.U.G. nr. 83/2014, similar situației reglementate de O.U.G. nr. 57/2015.

De altfel, chiar pârâta Curtea de Apel Iași a înțeles să valorifice considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin emiterea Deciziei nr. 381 din 25.11.2019, adresată personalului auxiliar de specialitate și conex, în cuprinsul căruia indemnizația de încadrare brută a fost recalculată începând cu data de 09.04.2015, deci pentru o perioadă anterioară publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Așadar, prin cererea de recurs, pârâta își contestă propria practică administrativă de punere în executare a cadrului normativ de salarizare a personalului, în acord cu dispozițiile constituționale.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtă s-a referit la lipsa unor hotărâri judecătorești anterioare emiterii Hotărârii nr. 11/2017, emisă de Colegiul de conducere, contestată în cauză, prin care să fie recunoscută valoarea sectorială de referință de 405 RON, aplicabilă de la data de 09.04.2015, în beneficiul personalului auxiliar de specialitate sau conex.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică, reținând că deși hotărârile judecătorești anterioare vizează categoria magistraților (judecători), ceea ce prezintă relevanță este nivelul salarial în cadrul familiei ocupaționale "Justiție", din care face parte și personalul conex și auxiliar al instanțelor.

De asemeni, va fi avută în vedere și Decizia nr. 36/2018, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul ÎCCJ, anterior menționată, prin care, pe de-o parte, se confirmă dreptul egalizării indemnizațiilor la nivel maxim, în temeiul O.U.G. nr. 83/2014, prin luarea în considerare a drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare anterioare, iar, pe de altă parte, confirmă că aceste drepturi se aplică și personalului auxiliar din cadrul instanțelor și, prin urmare, și personalului conex.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iași, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Apel Iași împotriva sentinței civile nr. 3918 din 24 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.