ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2487/2020

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată, reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a solicitat anularea Deciziei nr. 5615/24.04.2017, emisă de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 1.821,00 RON, obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plată a sumei de 1.821,00 RON și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 3514 din 6 octombrie 2017, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta S.C. A. S.A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că raportat la noțiunea legală de despăgubiri, prevăzută de Ordinul CSA nr. 14/2011, normele CSA/ASF reprezentând condițiile de asigurare ale polițelor de asigurare RCA, sumele constatate prin hotărâri judecătorești în cadrul acțiunilor de regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum și cheltuielile de judecată sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc acest fapt. În opinia sa, dispozițiile Legii nr. 213/2015 nu delimitează între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor și despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătorești și solicitate potrivit acestora. Legea nu limitează plata creanțelor de asigurări, la despăgubirile în sensul limitativ al noțiunii de despăgubiri interpretat de FGA respectiv doar daune materiale, ci limitează strict numai la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări. Legea definește noțiunea de despăgubire la art. 4 lit. d) "despăgubire/indemnizație - suma pe care Fondul o plătește fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare și în condițiile prevăzute de prezenta lege;", urmând ca termenul de despăgubire să fie definit în completare cu prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 213/2015 și ale Ordinului CSA nr. 14/2011. Susținerea FGA că acesta nu preia obligațiile asigurătorului RCA este nefondată, întrucât prevederea legală precizează că acesta "nu preia funcțiile unui asigurător", care, fiind o noțiune lato sensu, se referă la obiectul de activitate raportat la dispoziții legale aplicabile unui asigurător, ceea ce nu este aplicabil în sensul nerecunoașterii unui titlu executoriu și a plății despăgubirilor. Se mai precizează că penalitățile de întârziere acordate nu au fost solicitate potrivit legislației ca dobânzi penalizatoare reglementate de Ordonanța nr. 13/2011, ci potrivit reglementarii legale a contractului de asigurare RCA, sub denumirea de reactualizare a despăgubirii. Totodată, cheltuielile de judecată în această materie, nu se acordă doar prin aplicarea legislației procesuale, ci și din perspectiva considerării de către legiuitor a acestor cheltuieli drept parte din despăgubirile născute din contractul de asigurare RCA. Prin considerentele hotărârii atacate, nu se ține cont de faptul că un titlu executoriu este opozabil erga omnes și trebuie respectat întocmai și nu se distinge între dosarele administrative care se soluționează prin plata despăgubirilor fără reactualizare și cererile de plată adresate FGA în temeiul titlurilor executorii. Totodată, în motivarea hotărârii se încurcă asigurarea de bunuri (art. 2214 C. civ. invocat) cu asigurarea de răspundere civilă aplicabilă în speță. Așadar, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, creanța de asigurare rezultă dintr-un raport de asigurare, iar în temeiul art. 9 din Norma nr. 16/2015, creanța de asigurare reprezintă despăgubirea reactualizată și cheltuielile de judecată conform titlului executoriu, astfel că delimitarea instanței de fond este neîntemeiată, fiind o superficială interpretare fără fundament, care, în situația unui precedent judiciar ar crea flagrante inechități între creditori, cu consecința prejudicierii unora. Atâta vreme cât legiuitorul nu delimitează între soluționarea cererilor de plată administrative și a celor în temeiul unei hotărâri judecătorești, ci delimitează/limitează numai plata sumei maxime de FGA, recurenta consideră că interpretarea instanței de fond este în contradicție cu scopul FGA și totodată cu principiul recunoașterii și opozabilității unei hotărâri judecătorești, oricărui debitor. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

Apărările formulate în cauză Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că Societatea A. S.A. a formulat cerere de plată, înregistrată la sediul Fondului de garantare a asiguraților sub nr. x din 22 decembrie 2015, prin care a solicitat plata din disponibilitățile FGA a sumei totale de 1.821 RON, compusă din următoarele sume: 96 RON, reprezentând penalități de întârziere; 1.725 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În susținerea plății sumelor de bani pretinse, recurenta a depus copie a sentinței civile nr. 14411/03.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, între reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta S.C. B. S.A., cu mențiunea că sentința civilă în discuție, la pronunțarea căreia FGA nu a fost parte procesuală, a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 579/25.03.2014 pronunțată de Tribunalul București. Recurenta a solicitat plata sumelor menționate ca urmare a accidentului rutier petrecut la data de 19 martie 2013, când a fost avariat autoturismul cu nr. de înmatriculare x din culpa exclusivă a conducătorului autoturismului cu nr. de înmatriculare x ce deținea la data evenimentului Polița de asigurare de răspundere civilă obligatorie nr. x emisă de Societatea B. S.A. pentru perioada asigurată de la 20.06.2013 până la 19.12.2013. După avizarea daunei a fost constituit dosarul de daune nr. x Procedura administrativă necontencioasă s-a finalizat prin emiterea de către Fondul de garantare a asiguraților a Deciziei nr. 5615 din 24 aprilie 2017, prin care a soluționat cererea de plată nr. x din 22 decembrie 2015, în sensul că a respins în tot cererea de plată privind suma totală de 1.821 RON. Din analiza documentelor, în cadrul instrumentării dosarului de daună, s-a reținut că dispozițiile sentinței civile nr. 14411/03.10.2014 se aplică exclusiv societății de asigurare, în speță, Societatea B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraților nu este continuatorul asigurătorului B., acesta fiind reprezentat prin lichidatorul judiciar C.. De asemenea, s-a considerat că noțiunea de "cheltuieli de judecată" reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui proces. Or, în speță, FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2014, motiv pentru care este evident că o astfel de sancțiune ar fi putut fi aplicabilă exclusiv societății de asigurare. Înalta Curte constată că recurenta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultată din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună nr. x Înalta Curte apreciază că FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul și de aceea plățile făcute de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 16/2015. Fondul de garantare a asiguraților nu plătește, despăgubiri pentru asigurătorul în faliment, așa cum nici asigurătorul în faliment nu plătește prin Fondul de garantare a asiguraților. De asemenea, Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment și nici nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, Înalta Curte constată că FGA nu poate să achite solicitanților toate sumele de bani pe care aceștia le cer și care nu rezultă din contractele de asigurare, cum este cazul cheltuielilor de judecată, ori pe cele stabilite exclusiv în sarcina asigurătorilor și pe care aceștia le datorează pentru neexecutarea unor obligații care le incumbă în executarea contractelor de asigurare, cum este cazul penalităților de întârziere. Pe de altă parte, Înalta Curte reține că potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată reprezintă o sancțiune pentru neîndeplinirea obligațiilor de către partea care a căzut în pretenții în cadrul unui litigiu. Ori, în speță, FGA nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Sectorului 3 București, astfel încât trebuie reținut că soluția dată în acest dosar nu îi este opozabilă. Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare, în sensul definiției dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment. Astfel fiind, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.