ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1385/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea așa cum a fost precizată, înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A., prin administrator B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 3556/30.01.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea pârâtului la plata penalităților pentru întârzierea plății dosarului de daună FGA cu nr. RCA/B/306 în cuantum de 8.904,04 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4003 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, a declarat recurs reclamanta S.C. A., solicitând casarea sentinței atacate, anularea deciziei FGA și obligarea pârâtului la plata penalitatilor pentru intarzierea platii dosarului de dauna FGA cu nr. RCA/B/306, conform normei legale, in suma de 8904,04 RON. Recurentul a criticat sentința instanței de fond, susținând în esență, următoarele aspecte: Conform art. 9 din Norma 16/2015 "fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative sau obligatorii încheiate, în condițiile legii,..." Suma solicitata, provenind dintr-un contract de asigurare (Norma 23/2014 art. 38), este in sarcina fondului sa o achite. Orice fel de plată trebuie să fie realizată de către instituția în cauza într-un anumit termen, bine definit, un termen scadent. Recurentul a susținut că obligațiile de la art. 37 si art. 38 din Norma 23/2014 sunt preluate de către FGA. In nici o alta normă legală nu există specificat un alt termen de plată a despăgubirii. Susținerile formulate în concluziile scrise, referitoare la lipsa unui răspuns al FGA cu privire la situația dosarului de daună, aveau rol doar de a arata o rea credință din partea instituției în cauză, care evită sa furnizeze orice fel de informație. Argumentele invocate în ședința publică din 12.09.2017, cu privire la ce este inclus în penalitățile de întârziere, au fost răspuns la mențiunile FGA, care, în întâmpinare, a susținut că acele penalități au rolul doar de a penaliza asiguratorul, în caz că nu își îndeplinește obligațiile la timp. În opinia recurentului, Curtea nu a ținut cont nici de: Art. 12 Legea 213/2015(2) "În vederea protejării drepturilor creditorilor de asigurări, Fondul va lua măsurile necesare cu privire la deschiderea dosarelor de daună, constatarea tehnică a avariilor, instrumentarea dosarelor de daună și avizarea dosarelor de daună din punct de vedere tehnic. Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat și a condițiilor de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare." Art. 13 Legea 213/2015 (3) "În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență." Coroborând art. 12 alin. (2) și art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015 privind fondul de garantare a asiguraților, FGA nu poate invoca inexistența unui raport întrei ei și asigurat. Pârâta se subroga în drepturile și obligațiile asiguratorului, astfel cum reiese din articolele menționate mai sus "ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență". Dacă în contractul de asigurare este prevăzut un termen de plată, FGA este obligat să plătească în acel termen, fiind aplicabile dispozițiile generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare. Ca urmare a subrogării în drepturile și obligațiile asiguratorului, acestuia i se naște și obligația de plată în termenul stabilit în contract și evident de plată a eventualelor penalități care ar putea izvorî din neplata la timp a despăgubirilor. Afirmația pârâtei cum că "este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare" este nefondată, deoarece tocmai din raportul existent între subsemnatul și FGA au izvorât aceste penalități. În fine, recurentul a susținut că o altă afirmație nefondată este cea prin care se susține că "obligația plății de penalități de întârziere incumbă societății de asigurare, deoarece asiguratorul a dat naștere acestei obligații prin inacțiunea sa de a achita despăgubirile în termen." Obligația plății incumbă FGA, care este obligată să respecte dispozițiile generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare, având în vedere că instrumentarea întregului dosar de dauna si cererea au fost făcute către FGA și nu către societatea de asigurări.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 29.03.2018, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 21 noiembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față, la data de 5 martie 2020. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta S.C. A. este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 3556/30.01.2017, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea reclamantei de plată nr. x/09.09.2016 cu privire la penalitățile de întârziere, pârâtul reținând, în esență, că acestea reprezintă un drept de creanță izvorât ca urmare a nerespectării obligației de plată de către asigurător, iar FGA nu preia funcțiile asigurătorului și nu se subrogă în locul acestuia. Reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 3556/30.01.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, iar instanța de primă jurisdicție a respins cererea reclamantei, opinie împărtășită și de Înalta Curte. Instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări. Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarea semnificație: a) creanța de asigurări - creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)". Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că în cadrul creanțelor de asigurări nu pot fi incluse penalitățile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanșate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condițiile în care prevederile normative invocate în susținerea cererii administrative garantează asiguraților, în condițiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii și/sau facultative, născute anterior declanșării procedurii de insolvență/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanțelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătorești. Totodată, din textul legal menționat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și a-și putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă, această condiție nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanța izvorât din nerespectarea obligației de plată de către asigurător, care naște drepturi și obligații numai intre părțile semnatare ale contractului de asigurare. Înalta Curte mai amintește că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015: "(1) Fondul are ca destinație plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condițiilor de asigurare și în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015. (2) Fondul nu preia funcțiile unui asigurător și nu are obligația de a opera în baza de date CEDAM și de a elibera certificat privind daunele înregistrate." De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în stare de insolvență, Fondul este în drept să efectueze plați din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condițiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență și ale prezentei norme." Astfel, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraților este constituit cu scop și destinație specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. FGA nu este parte într-un contract/poliță de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită și nu decurge nici o obligație pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 și de Norma A.S.F. nr. 23/2014. În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la art. 5". Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanțe de asigurări rezultate din însuși contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună. Însă legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligații decât cele expres prevăzute de lege, în condițiile în care acesta nu preia toate drepturile și obligațiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia. Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că penalitățile de întârziere nu reprezintă creanțe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligația de a le plăti din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. Așa fiind, față de cele arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către societatea reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A., ca nefondat.