ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4624/2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 29 iulie 2019 pe rolul Tribunalului Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în numele și pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate, a solicitat obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum și obligarea pârâtului la calcularea și achitarea diferențelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare funcție în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ținând cont de condițiile de studii și de vechime, și cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflație respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 și până la data plății efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 695 din data de 16 octombrie 2019, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii, formulate de reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în numele și pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. și E., împotriva pârâtului Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate, având ca obiect litigiu cu funcționari publici, în favoarea Tribunalului București.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Arad a reținut că reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în numele și pentru membrii de sindicat, A., B., C., D. și E., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate, a solicitat obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum și obligarea pârâtului la calcularea și achitarea diferențelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare funcție în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ținând cont de condițiile de studii și de vechime, și cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflație respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 și până la data plății efective.

Instanța a reținut că, prezentul litigiu are ca obiect drepturile salariale ale funcționarilor publici, motiv pentru care, incidente în cauză sunt dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/2009, privind Statutul funcționarilor publici, republicată:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe". Aceste dispoziții legale stabilesc competența materială și funcțională a instanței de judecată, în cauzele privind raportul de serviciu al funcționarului public, respectiv competența ratione materiae care aparține secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Cu toate acestea, dispozițiile sus citate nu stabilesc competența teritorială a instanței competente să soluționeze astfel de litigii, motiv pentru care, ele se completează cu prevederile legislației muncii, după cum rezultă din dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, republicată privind Statutul funcționarilor publici, potrivit cărora:

"dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice". Ca atare, prezentul litigiu nu poate fi disociat de legislația muncii, el privind un raport de muncă al funcționarului public, motiv pentru care îi sunt aplicabile și prevederile din legislația muncii, cu care se completează prevederile Legii Statutului funcționarilor publici.

Or, în materia legislației muncii, potrivit celor statuate de instanța supremă în cuprinsul Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunțată în interesul legii, în dosar nr. x/2012:

"prin instituirea dreptului organizațiilor sindicale de a formula acțiuni în justiție în numele membrilor lor, chiar și în lipsa unui mandat expres din partea acestora, cu păstrarea însă a drepturilor de dispoziție procesuală din partea titularilor drepturilor subiective, textul art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 a configurat elementele legitimării procesuale extraordinare a acestor organizații, depășind astfel limitele unui simplu drept de reprezentare legală. Această interpretare a dispozițiilor art. 28 a fost susținută de o parte a jurisprudenței, dar și de doctrina care a abordat direct situația calității procesuale a organizațiilor sindicale din perspectiva dispozițiilor menționate anterior, așa cum s-a subliniat în raportul întocmit în cauză.

Referitor la categoria interesului apărat prin posibilitatea recunoscută organizațiilor sindicale de a formula acțiune în numele membrilor lor, concluzia este în sensul că legitimarea procesuală activă a fost recunoscută organizațiilor sindicale, în considerarea ocrotirii intereselor membrilor lor, fie că erau interese de grup, fie individuale.

Această concluzie se desprinde atât din formularea dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, care se referă expres inclusiv la apărarea drepturilor ce decurg din contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, situație în care interesele sunt cu precădere individuale, cât și din dispozițiile fostului art. 282 din Codul muncii (actual art. 267 din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare), care acordă posibilitatea de a fi părți în conflicte de muncă în mod expres sindicatelor, pe lângă salariați, angajatori, patronate, alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale ori al C. proc. civ.

Ținând cont că în cadrul conflictelor de muncă sunt cuprinse și conflictele decurgând din executarea contractelor individuale de muncă, pe lângă cele colective, aplicând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, inclusiv în conflictele individuale de muncă.

Faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenței și doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, organizațiile sindicale acționează în calitate de reclamante, a reprezentat și voința legiuitorului a fost confirmat de evoluția legislativă ulterioară abrogării Legii sindicatelor nr. 54/2003, și anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizații.

Atât timp cât organizației sindicale i se recunoaște legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenței teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, urmează să se țină seama de sediul sindicatului.

Într-o atare interpretare și aplicare a legii nu se neagă caracterul exclusiv al competenței teritoriale stabilite prin normele Codului muncii, ci este asigurată o protecție mai eficientă a drepturilor și intereselor membrilor organizației sindicale.

Această soluție este aplicabilă și în situația în care organizația sindicală acționează pentru valorificarea drepturilor subiective ale mai multor membri de sindicat, având domiciliile în circumscripțiile unor tribunale diferite, în același temei al legitimării procesuale active extraordinare a organizației sindicale.

În concluzie, raportat la acțiunile reglementate expres de lege, organizațiile sindicale au legitimare procesuală activă, iar în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant".

În consecință, nu se poate susține că sindicatul are doar un drept de reprezentare, acționând în numele membrilor săi, întrucât s-a statuat că acesta are legitimare procesuală activă și nu este doar un simplu mandatar. De altfel, în legea nouă, respectiv în cuprinsul dispozițiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, privind dialogul social, se dispune expressis verbis faptul că "în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă". Ca atare, sindicatul are calitate procesuală activă de a acționa în numele membrilor săi în calitate de reclamant, iar, potrivit Deciziei nr. 1/21.01.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, în dosar nr. x/2012, "în determinarea competenței teritoriale potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare [fost art. 284 alin. (2)], se va ține seama de sediul sindicatului - reclamant".

Prin urmare, în condițiile în care, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în calitate de reclamant, își are sediul în Municipiul București, rezultă că, Tribunalul Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale nu este competent teritorial de a soluționa prezentul litigiu, competența teritorială de soluționare a acestuia, aparținând Tribunalului București, în a cărui raza teritorială este situat sediul reclamantului.

În consecință, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Arad, secția a III-a de contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale, invocată din oficiu și a declina competența de soluționare a cererii, formulate de reclamantul Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în numele și pentru membrii de sindicat, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.11.2019.

Prin sentința civilă nr. 2344 din data de 24 iunie 2020, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D. și E., toți prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual și pe pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate, în favoarea Tribunalului Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că, în fapt, acțiunea este formulată în numele reclamanților, în calitate de membri ai sindicatului reclamant și are ca obiect litigiu privind funcționarii publici, respectiv plata unor drepturi salariale.

În privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât reclamanții sunt funcționari publici, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Se constată așadar că Legea nr. 188/1999 nu reglementează competența teritorială a instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor privind drepturile salariale ale funcționarilor publici, astfel că pentru determinarea instanței competente din punct de vedere teritorial să soluționeze un astfel de litigiu, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei, sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 (cu modificările aduse prin Legea nr. 212/2018), potrivit cărora "(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituție publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului. 4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

În cauză, sindicatul acționează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor săi, dar în baza unor împuterniciri scrise din partea acestora, sindicatul fiind reprezentantul acestora în fața instanței, nefiind și titularul drepturilor salariale deduse judecății. Ca atare, nu se poate reține incidența Capitolului VI din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, în cauză nefiind incidente normele de drept comun, în condițiile în care norma specială prevăzută de art. 109 din Legea nr. 188/1999 califică în mod evident litigiul ca unul de contencios administrativ, în care dreptul comun este reprezentat de Legea nr. 554/2004, atât sub aspectul normelor de competență, cât și al procedurii de judecată și al căilor de atac.

În ceea ce privește Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, Tribunalul reține că aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv a unei norme de competență reglementate de Codul muncii și la recunoașterea calității procesuale active a organizației sindicale. Argumentele deciziei pronunțate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoașterea legitimității procesuale a organizației de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres și, pe cale de consecință, stabilirea competenței, doar în această ipoteză, la sediul sindicatului.

Chiar și anterior pronunțării acestei decizii, în materia contenciosului administrativ sindicatul avea recunoscută calitatea de subiect activ în lumina dispozițiilor art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, însă în speță, sindicatul nu acționează în nume propriu, ci ca reprezentant convențional al reclamanților, conform împuternicirilor depuse la dosar.

Ca atare, Decizia nr. 1/2013 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii nu-și găsește aplicabilitatea în speță, în condițiile în care prin respectiva decizie, statuându-se legitimarea procesuală activă a sindicatelor de a acționa în justiție în numele membrilor săi, s-a stabilit ca, în acele situații, acțiunile să fie introduse la instanțele de la sediile sindicatelor. În cauză însă, persoanele fizice ce exercită funcția publică au calitatea de reclamanți, și nu sindicatul, care exercită doar calitatea de reprezentant al acestora.

În sensul de mai-sus Tribunalul a reținut, de altfel, și jurisprudența ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal în soluționarea conflictelor negative de competență (ex. Decizia nr. 406/06.02.2018)

Totodată, Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 929/18.02.2020 a ÎCCJ-SCAF, instanța supremă a reținut în soluționarea unui conflict de competență identic, faptul că "Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Având în vedere numărul mare de conflicte de competență cu care a fost sesizată instanța supremă, asupra acestei probleme de drept, la data de 22 mai 2017, în ședința de unificare a practicii secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu titlu de principiu că, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare de la acea dată, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Această soluție a fost ulterior consacrată legislativ prin Legea nr. 212/2018, în sensul introducerii alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Înalta Curte a reținut că, sindicatul acționează în numele membrilor săi, menționați în tabelul anexat cererii, în baza unei împuterniciri din partea acestora, organizația fiind reprezentantul acestora în fața instanței.

În aceste condiții, Înalta Curte a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său, astfel că va stabili competența în favoarea Tribunalului Arad, reclamanții având domiciliul în raza teritorială a acestei instanțe.

În ceea ce privește Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța precizează aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv a unei norme de competență reglementată de codul muncii și la recunoașterea calității procesuale active a organizației sindicale.

Argumentele deciziei pronunțate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoașterea legitimității procesuale a organizației de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres și, pe cale de consecința, stabilirea competenței, în această ipoteză, la sediul sindicatului." (subl. n.)

Jurisprudența neunitară a instanțelor cu privire la acest aspect a determinat modificarea Legii nr. 554/2004, prin art. 10 alin. (3) și (4) adoptându-se o nouă soluție legislativă privind competența instanței de la domiciliul funcționarilor publici, tocmai în scopul evitării supraaglomerării și în scopul echilibrării volumului de activitate al instanțelor din municipiul București (Tribunalul București și Curtea de Apel București) care, anterior Legii nr. 212/2018, judecau practic toate cauzele privind funcționari publici formulate de organizațiile sindicale, având în vedere că în cvasitotalitatea lor, acestea au sediul în municipiul București.

Din verificarea elementelor de identificare ale funcționarilor publici reclamanți, se constată că aceștia au domiciliul în județul Arad.

În aceste condiții, Tribunalul a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția a II-a civilă, instanță cu competență de atribuțiune de la domiciliul reclamanților.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la stabilirea, începând cu data de 05.02.2016, a cuantumului brut al salariului de bază, potrivit prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel încât salarizarea membrilor sindicatului să fie realizată la nivelul maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. -Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare grad profesional în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, precum și obligarea pârâtului la calcularea și achitarea diferențelor salariale dintre nivelul de salarizare maxim stabilit la nivelul I.G.P.R. - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate pentru fiecare funcție în care este încadrat fiecare dintre membrii reclamantului, ținând cont de condițiile de studii și de vechime, și cel achitat acestora, actualizate cu indicele de inflație respectiv cu dobânda legală, începând cu data de 05.02.2016 și până la data plății efective.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competență între cele două instanțe se referă la stabilirea competenței teritoriale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că în mod corect ambele instanțe aflate în conflict negativ de competență au reținut că pentru soluționarea acestor tipuri de acțiuni competența de soluționare aparține completurilor specializate în judecarea cauzelor de contencios administrativ raportat la calitatea de funcționar public.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social:

"(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres."

Însă, în privința competenței materiale de soluționare a cauzei, întrucât membrii de sindicat sunt funcționari publici, sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".

Având în vedere că este vorba de un litigiu de contencios administrativ, în ceea ce privește competența teritorială de soluționare a cauzei sunt aplicabile normele cu caracter general de la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018 (intrată in vigoare la data de 30.07.2018, anterior sesizării primei instanțe - 10.10.2018), care statuează în mod expres că:

"Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său (…)".

Competența stabilită de textul de lege mai sus menționat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanței de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opțiune între mai multe instanțe.

De asemenea, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 modificată potrivit cărora:

"(4) Competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces".

Or, în cauza de față, deși prin acțiunea pendinte se urmărește plata unor drepturi bănești în favoarea membrilor de sindicat, Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, nu are calitate de reclamant, ci are calitate de reprezentant al membrilor de sindicat (aspect ce rezultă și din petitul acțiunii deduse judecății), iar calitatea de reclamant revine membrilor de sindicat deoarece titularul dreptului pretins, precum și interesul promovării acțiunii aparține acestora.

Înalta Curte, având în vedere că reclamanții au solicitat plata unor drepturi bănești, izvorâte din raporturi de muncă, precum și faptul că aceștia au domiciliul în raza teritorială a Tribunalului Arad, constată că acestei instanțe îi aparține competența de soluționare a prezentei cauze.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., D., C., B. și E., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române - Direcția de Combatere a Criminalității Organizate, în favoarea Tribunalului Arad, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2020.