ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 430/2021

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București și ulterior pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.11.2016 ca fiind nelegal și netemeinic, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta contestație.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3294 din 11 iulie 2018, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a Protocolului încheiat între pârâta A.N.I. și A.N.A.F. și a Protocolului încheiat între pârâta A.N.I. și O.N.R.C. și a calificat excepția "ne bis in idem" ca fiind o critică de nelegalitate a raportului de evaluare contestat. Totodată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost completată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. 3.1. Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil, în componența sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată. Recurenta-reclamantă susține că motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element primordial de transparență a justiției, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanțiile asigurate de art. 6 par. 1 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluțiile pronunțate, să analizeze și să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. În prezenta speță, completul de judecată nu a motivat soluțiile cu privire la excepția de ordine publică referitoare la încălcarea principiului de drept ne bis in idem. Recurenta-reclamantă a invocat faptul că emiterea raportului de evaluare și contestația acestuia reprezintă o procedură penală în sensul art. 6 din Convenție, prin raportare la criteriile statuate în jurisprudența CEDO. Recurenta-reclamantă a solicitat aplicarea cu prioritate a dispozițiilor Convenției, prin înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor interne. 3.2. Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene în ceea ce privește respectarea principiului general de drept ne bis in idem, prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin faptul că împotriva recurentei-reclamante s-au desfășurat două proceduri penale în sensul Convenției, pentru aceeași faptă, respectiv cercetarea în cadrul Dosarului penal nr. x/2016 și emiterea raportului de evaluare din prezenta cauză. Instanța de fond și-a întemeiat raționamentul strict pe prevederile din dreptul intern, însă recurenta-reclamantă a invocat acest motiv de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor Convenției, care ar fi trebuit să fie aplicate cu prioritate, prin înlăturarea dispozițiilor din legislația internă. În conformitate cu jurisprudența CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal, conform dreptului național (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracțiuni, ci și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două criterii, respectiv natura abaterii și gravitatea sancțiunii, conform hotărârii din cauza Engel ș.a., contra Țările de Jos. În privința naturii abaterii, dacă prin sancționarea faptei respective se urmărește un scop punitiv și nu unul reparator, atunci fapta este penală, în sensul Convenției. Abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conținutul art. 25 din Legea nr. 176/2010, are un caracter exclusiv punitiv, atât sancțiunea principală a eliberării din funcție, cât și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcții publice timp de 3 ani, sunt sancțiuni cu caracter de pedeapsă. Sfera persoanelor cărora li se aplică trebuia luată în calcul, astfel, cu cât sfera este mai largă, este un element relevant în sensul că abaterea este de natură penală. Or, prevederea în cauză se poate aplica oricărei persoane care ocupă o funcție publică sau de demnitate publică. Dacă se observă cele 39 de categorii de persoane identificate de art. 1 din Legea nr. 176/2010, sfera de aplicabilitate a conflictelor de interese este foarte largă, vizează toate persoanele care își desfășoară activitatea în sectorul public, fiind vorba de 1,35 milioane de persoane, conform datelor statistice publicate în anul 2017. Referitor la gravitatea sancțiunilor aplicabile, conflictul de interese administrativ are drept sancțiune principală eliberarea din funcție (art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010), care este cea mai gravă sancțiune disciplinară principală aplicabilă potrivit legislației interne, precum și sancțiunea complementară a decăderii din dreptul de a ocupa funcții publice și de demnitate publică timp de 3 ani (art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010), care se suprapune perfect cu pedeapsa penală complementară, prevăzută de art. 301 alin. (1) din C. pen., folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane - conflictul de interese - interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică pe o perioadă de 3 ani. Art. 27 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 prevede posibilitatea ca instanța de contencios administrativ să dispună motivat, pe lângă constatarea nulității absolute a actelor încheiate în conflictul de interese și repunerea părților în situația anterioară, adică returnarea banilor încasați în urma presupusului conflict de interese, ceea ce echivalează cu măsura de siguranță a confiscării speciale, prevăzute de art. 112 alin. (1) lit. a) din C. pen. 3.3. Sentința recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la conflictul de interese, prin identificarea greșită a deciziilor care au avut drept urmare dobândirea presupusului folos material. Recurenta-reclamantă susține că nu este întrunit cel de-al treilea element al conflictului de interese, și anume, existența unei legături de cauzalitate între luarea deciziei și folosul material. În mod greșit, prima instanță și-a însușit punctul de vedere al pârâtei și a reținut o legătură de cauzalitate între folosul material obținut și convențiile civile încheiate trei ani mai târziu decât deciziile imputate. Cele opt decizii reținute în raportul de evaluare, adoptate în cadrul ședințelor Consiliului de administrație al Societății Române de Radiodifuziune vizau exclusiv planul managerial al evenimentelor culturale aflate pe agenda de lucru a societății, cum ar fi extinderea programelor Radio România, în Republica Moldova sau organizarea de festivaluri. Participarea la luarea acestor decizii adoptate exclusiv în scopul bunei desfășurări a activității societății, nu a generat un folos patrimonial în sarcina recurentei-reclamante. 3.

Sentința recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor privitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentei-reclamante, dat fiind că termenul general de prescripție de 3 ani de la săvârșirea presupuselor fapte s-a împlinit, astfel că se impune anularea raportului de evaluare contestat. În materia administrativ-disciplinară a evaluării conflictelor de interese, termenul de percepție a răspunderii este termenul general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de art. 2517 din C. civ., privitor la prescripția extinctivă. În susținerea acestui argument, recurenta-reclamantă a invocat considerentele Deciziei nr. 449/2015 pronunțată de Curtea Constituțională care clarifică aceste aspecte. Prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile cuprinse în această deciziei, deoarece se raportează la contractele/convențiile civile încheiate ulterior deciziilor. În cauză, susține recurenta-reclamantă, termenul de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii presupuselor fapte s-a împlinit cel mai târziu la 24.07.2016, astfel că la data emiterii raportului de evaluare contestat, 16.11.2016, nu mai poate fi atrasă răspunderea acesteia pentru săvârșirea faptelor. 3.

Sentința recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat în mod eronat, că actele efectuate de intimata-pârâtă sunt întocmite legal, deși acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Instanța de fond a pronunțat sentința recurată fără a avea în vedere garanția procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de evaluare în privința stării de incompatibilitate, împărțind-o în două etape, înainte și, respectiv, după informarea persoanei evaluate. Persoana evaluată trebuie informată și invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale conflictului de interese, înainte ca Agenția să poată solicita informații care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice. Până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice. Până la informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfășoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informații publice, iar numai după informarea persoanei evaluate și invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice și date ori informații care nu sunt publice. În cauză, recurenta-reclamantă a fost invitată să depună un punct de vedere la 21.09.2016, însă intimata-pârâtă a solicitat și recepționat date și informații înainte de această dată, respectiv la 13.06.2014, 29.01.2015, 02.07.2014 și 15.07.2014, de unde rezultă că prima instanță a interpretat greșit dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la nemotivarea soluției asupra excepției de ordine publică referitoare la încălcarea principiului ne bis in idem, Înalta Curte reține că prima instanță a calificat excepția ca fiind o veritabilă critică de nelegalitate a raportului de evaluare contestat și a examinat argumentul alături de celelalte critici din cererea de chemare în judecată, prin urmare motivul de recurs întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat. 2. Cu privire la aplicarea greșită a legislației Uniunii Europene în favoarea respectării principiului general de drept «ne bis in idem», prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru aplicarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin faptul că împotriva recurentei-reclamante s-au desfășurat două proceduri penale, în sensul Convenției pentru aceeași faptă, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit disp. art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat. Art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene consacră principiul potrivit căruia nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea. Potrivit disp. art. 70 din Legea nr. 161/2003, prin conflict de interese se înțelege situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin, potrivit Constituției și altor acte normative. Art. 72 din același act normativ obligă persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect, să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate care produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I. La rândul său, în conținutul Legii nr. 176/2010 se regăsesc prevederi legale referitoare la consecințele constatării încălcării obligațiilor legale privind conflictul de interese ori starea de incompatibilitate, art. 25 arătând că fapta reprezintă abatere disciplinară și se sancționează potrivit reglementărilor specifice funcției, iar persoana eliberată/destituită din funcție față de care s-a constatat existența conflictului/incompatibilitatea este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică, ce face obiectul prevederilor legii, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii sau încetării de drept a mandatului. Art. 301 alin. (1) din C. pen. reglementează ca infracțiune de serviciu conflictul de interese, acesta reprezentând fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul I inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură (text incident cauzei de față). Pedeapsa pentru infracțiunea de conflict de interese este închisoarea de la 1 la 5 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică. Pentru a-și găsi aplicarea principiul ne bis in idem, este necesar să existe o primă procedură penală care s-a finalizat printr-o hotărâre de condamnare/achitare definitivă a persoanei în cauză, iar autoritățile să demareze o nouă procedură penală (bis), pentru aceeași faptă (idem), cu privire la aceeași persoană. Art. 4 din Protocolul 7 la Convenție enunță trei condiții pentru îndeplinirea principiului și anume: cele două proceduri să fie de natură "penală", procedurile să aibă ca obiect aceeași infracțiune, iar prima procedură penală trebuie repetată. La rândul său, ultima condiție include trei elemente, respectiv prima decizie să fie definitivă, a doua procedură să fie nouă și să nu i se aplice excepția de la paragraful al doilea al art. 4. Sintagma "procedură penală" se interpretează în conformitate cu criteriile noțiunii "acuzație în materie penală", cunoscute drept criteriile Engel (cauza Engel și alții împotriva Țărilor de Jos). Primul criteriu este încadrarea juridică a faptei în dreptul intern, al doilea criteriu este natura faptei, iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească, iar ultimele două criterii pot fi alternative sau cumulative. În jurisprudența Înaltei Curți au fost identificate două opinii, prima ce susține că procedura de evaluare a conflictelor de interese prevăzută de Legea nr. 176/2010 nu este o procedură penală, iar cea de-a doua opinie care susține contrariul. Prima instanță s-a oprit la prima orientare jurisprudențială, reținând totodată și concluziile Deciziei nr. 449/2015 a Curții Constituționale dar și deciziile Înaltei Curți în materie, exemplificând Decizia nr. 1899/23.05.2017. Înalta Curte constată că la data pronunțării sentinței instanței de fond - 11.07.2018, completurile de judecată ale instanței supreme au îmbrățișat această primă opinie, în acest sens putându-se exemplifica și Decizia nr. 396/08.02.2017. Cea de-a doua opinie este de dată recentă, de exemplu Decizia nr. 670/8 06.02.2020, depusă la dosar de către recurenta-reclamantă. Prezenta instanță de recurs urmează să rețină că procedura administrativă de evaluare a conflictelor de interese nu se încadrează în noțiunea de "acuzație penală", avându-se în vedere că aceasta se adresează unui număr limitat de persoane, nu este îndeplinit criteriul generalității, iar gradul de severitate al "pedepsei" este scăzut. În acest sens este și Decizia nr. 449/2015 a Curții Constituționale care a reținut că interdicția de a mai ocupa aceeași funcție eligibilă pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului reprezintă o sancțiune cu natură juridică distinctă de pedeapsa complementară prevăzută în materie penală. Înalta Curte observă în prezenta cauză că, indiferent care anume orientare jurisprudențială se adoptă, nu există, cum deja s-a arătat mai sus, o sentință penală definitivă de condamnare/achitare a recurentei-reclamante pentru a putea să fie analizate consecințele principiului ne bis in idem, astfel că se va respinge critica, nefiind fondată. 3. În ceea ce privește aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la conflictul de interese, prin identificare greșită a deciziilor care au avut drept urmare dobândirea presupusului folos material de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că prima instanță a identificat corect aceste acte, urmând să se respingă ca nefondată critica invocată. Din actele dosarului, reiese că recurenta-reclamantă a participat și și-a exprimat votul în favoarea adoptării unor decizii ale Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune. Prin Decizia nr. 6/30.07.2010 s-a aprobat raportul privind stadiul extinderii prezenței programelor Radio România în Republica Moldova, iar pentru identificarea conflictului de interese este necesar ca în acest moment recurenta-reclamantă să aibă reprezentarea că această decizie produce un folos material pentru sine, pentru soțul său ori rudele sale de gradul I, iar îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor sale este influențată. În acest sens, aceste condiții se analizează și pentru următoarele decizii. Prin Decizia nr. 11/02.10.2010 s-a aprobat completarea art. 2 din Decizia nr. 6/30.07.2010, prin includerea în grupul de lucru pe tema extinderii prezenței programelor Radio România în Republica Moldova a altor două persoane, printre care și recurenta-reclamantă. Prin Decizia nr. 20/20.04.2011 s-au modificat art. 2 și 3 din Decizia nr. 6/2010, stabilindu-se o remunerație pentru grupul de lucru, prin încheierea unor convenții civile. Decizia nr. 28/20.07.2011 a aprobat organizarea primei ediții a Festivalului Internațional al Ansamblurilor Radio. Decizia nr. 62/27.02.2013 a aprobat organizarea celei de-a doua ediții a Festivalului, sub denumirea Festivalul Internațional al Orchestrelor Radio, în componența grupului de lucru fiind și recurenta-reclamantă, de asemenea s-a prevăzut o remunerație netă de 1.500 RON/lună. Decizia nr. 64/25.06.2013 a modificat Decizia nr. 62/2013, în privința bugetului, de maxim 800.000 euro. Prin Decizia nr. 63/27.03.2013 s-a înființat un grup de lucru la nivelul Consiliului de Administrație în vederea elaborării unui studiu privind dezvoltarea ofertei editoriale în limba română a SRR pentru comunități românești din jurul granițelor, din care face parte și recurenta-reclamantă cu o indemnizație netă de 1.500 RON/lună. Prin ultima Decizie nr. 66/24.07.2014 s-a modificat Decizia nr. 63/2013 privind componența echipei care susține activitatea grupului de lucru din care face parte recurenta-reclamantă. Recurenta-reclamantă a încheiat ulterior cu Societatea Română de Radiodifuziune contracte/convenții civile de prestări servicii. Astfel, Convenția nr. 880/29.07.2011 a fost încheiată pentru prestarea unor servicii pentru stabilirea cadrului general de implementare al proiectului "Festivalul Internațional al Ansamblurilor Radio", cu o remunerație netă de 6.000 RON. Convenția civilă nr. 918/AND929/2011 a avut ca obiect prestarea de servicii pentru identificarea soluțiilor de extindere a prezenței SRR în Republica Moldova, ca urmare a adoptării Deciziei Consiliului de Administrație nr. 20/2011, pentru perioada intrării în vigoare a acestei decizii și până la 27.07.2011. Contractul nr. x/28.10.2011 privește servicii în legătură cu extinderea prezenței SRR în Republica Moldova, este încheiat pe o perioadă de 6 luni, începând cu data de 01.11.2011, cu o remunerație de 2.500 RON net/lună. Contractul nr. x/03.07.2012 se referă la servicii pentru asigurarea desfășurării Festivalului Internațional al Ansamblurilor Radio, conform etapelor stabilite, cu efecte până la 30.09.2012 și o remunerație de 4.500 RON net. Contractul nr. x/01.08.2012 urmărește prestarea unor servicii de monitorizare a programelor B., are o durată până la 31.12.2012 și o remunerație de 2.500 RON net/lună. Contractul nr. x/11.04.2013 are ca obiect servicii pentru organizarea evenimentului "Festivalul Internațional al Ansamblurilor Radio 2014", ediția a II-a, durata este de 3 luni, iar remunerația este de 1.786 RON brut/lună. Contractul nr. x/01.08.2013 ce are ca obiect servicii pentru ediția a II-a a Festivalului Internațional al Ansamblurilor Radio, pe o perioadă de 4 luni, cu o indemnizație de 1.786 RON brut/lună . Ultimul Contract cu nr. x/30.01.2014 are ca obiect servicii pentru organizarea aceleiași ediții a II-a a Festivalului Internațional al Ansamblurilor Radio, pe o perioadă de 4 luni cu o indemnizație de 1.911 RON brut/lună. Recurenta-reclamantă consideră că prima instanță nu a identificat corect decizia/deciziile apte să genereze conflictul de interese, a reținut greșit producerea unui folos material pentru aceasta și nu a observat inexistența legăturii de cauzalitate între luarea deciziei și folosul material, aceste critici materializându-se în interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 70, 72 din Legea nr. 161/2003. Înalta Curte constată că prima instanță a indicat în mod corect deciziile care au generat conflictul de interese, decizii ale Consiliului de Administrație al SRR, pentru care recurenta-reclamantă și-a exprimat votul pozitiv. În acest sens, Deciziile nr. 6/30.07.2010; nr. 11/02.10.2010 și nr. 20/20.04.2011 au ca obiect extinderea prezenței programelor Radio România, în Republica Moldova, constituirea unui grup de lucru din care face parte și recurenta-reclamantă, precum și primirea unei indemnizații lunare, ca urmare a încheierii unei convenții civile. Recurenta-reclamantă a încheiat Convenția civilă nr. 918/AND929/2011, Contractul nr. x/28.10.2011 și Contractul nr. x/01.08.2012, ce au legătură cu servicii prestate pentru extinderea prezenței SRR în Republica Moldova. Este adevărat că la momentul adoptării Deciziilor nr. 6/2010 și nr. 11/2010 nu se poate afirma cu certitudine că recurenta-reclamantă cunoștea despre existența unui conflict de interese, în sensul producerii unui folos material pentru sine (în cazul de față), însă adoptarea Deciziei nr. 20/20.04.2011 prin care s-a hotărât stabilirea unei remunerații pentru grupul de lucru din care făcea parte și recurenta-reclamantă și încheierea unor convenții/contracte civile în acest sens, este edificatoare, convențiile fiind încheiate după adoptarea Deciziei nr. 20/20.04.2011. Recurenta-reclamantă, participând și votând favorabil pentru plata unei remunerații către sine a avut cu certitudine convingerea existenței unui folos material ca urmare a deciziei, care s-a materializat prin cele trei contracte/convenții civile încheiate ulterior. Cu referire la Decizia nr. 28/20.07.2011, prin care s-a aprobat organizarea primei ediții a Festivalului Internațional al Ansamblurilor Radio, Înalta Curte constată existența unui folos material în sensul disp. art. 70, 72 din Legea nr. 161/2003, recurenta-reclamantă având reprezentarea clară a folosului material, ca urmare a încheierii Convenției civile nr. 880/29.07.11.2011, la câteva zile după adoptarea deciziei, dar și a Contractului nr. x/2012 ce prelungește serviciile deja contractate. Decizia nr. 62/27.02.2013 a aprobat organizarea celei de-a doua ediții a festivalului, iar recurenta-reclamantă a votat pentru acordarea unei indemnizații către sine, Decizia nr. 64/25.06.2013 a modificat Decizia nr. 62/2013 în privința bugetului, recurenta-reclamantă observând folosul material al acesteia, ulterior încheindu-se și Contractele civile nr. x. Prin Deciziile nr. 63/27.03.2013 și nr. 66/24.07.2013, s-a aprobat un grup de lucru din care face parte și recurenta-reclamantă care a votat în sensul primirii drepturilor bănești. În concluzie, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite condițiile existenței unui conflict de interese, prin prezența unui folos material pentru sine ca urmare a participării și votării deciziilor sus-menționate, astfel existând și legătura de cauzalitate între luarea deciziei și folosul material. 4. Cu privire la încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor referitoare la prescripția extinctivă a răspunderii administrative a recurentei-reclamante Înalta Curte achiesează la susținerile recurentei-reclamante, în sensul că în materia evaluării conflictelor de interese, termenul de prescripție a răspunderii este termenul general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei, prevăzut de disp. art. 2517 din C. civ., privitor la prescripția extinctivă. Termenul de prescripție de 3 ani curge de la data săvârșirii fiecărei fapte, începând cu data de 20.04.2011 (data adoptării Deciziei nr. 20) și până la ultima faptă, materializată prin adoptarea Deciziei nr. 66/24.07.2013. Împlinirea termenului prescripției extinctive se calculează așadar în raport de data adoptării fiecărei decizii, și anume: 20.04.2011; 20.07.2011; 27.02.2014; 25.06.2013, 27.03.2013 și 24.07.2013, exceptându-se deciziile adoptate în 30.07.2010 și 02.10.2010, pentru care s-a apreciat deja anterior că acestea nu reprezintă un izvor pentru existența vreunui conflict de interese. Astfel, pentru decizia emisă în data de 20.04.2011, prescripția extinctivă s-ar fi împlinit la 20.04.2014; pentru decizia din 20.07.2011 la data de 20.07.2013; pentru decizia din 27.02.2013 la 27.02.2016; pentru decizia din 25.06.2013 la 25.06.2016; pentru decizia din 27.03.2013, la 27.03.2016; iar pentru cea din 24.07.2013, la data de 24.07.2016. Înalta Curte constată că nu își poate însuși calculul primei instanțe care a avut ca punct de pornire datele încheierii contractelor/convențiilor civile, deoarece nu aceste acte au condus la existența unui conflict de interese, ci deciziile adoptate de Consiliul de Administrație și la care a participat și recurenta-reclamantă. Înalta Curte este în dezacord cu susținerile recurentei-reclamante cu privire la calculul termenului de prescripție, aceasta luând drept reper emiterea raportului de evaluare contestat din data de 16.11.2016, fără să țină seama că o dată cu sesizarea intimatei-pârâte, calculul termenului de prescripție s-a întrerupt conform art. 2537 pct. 2 din C. civ., până la data de 16.11.2016, sesizarea fiind asimilată cererii de chemare în judecată. În acest sens este jurisprudența instanței supreme în acord cu soluția de principiu luată de judecătorii secției de contencios administrativ ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, în data de 11.03.2020, conform căreia actul interuptiv al prescripției extinctive este reprezentat de declanșarea investigației, respectiv de momentul înregistrării sesizării la Agenția Națională de Integritate. Așadar, având în vedere că sesizarea ANI s-a produs în data de 05.05.2014, se constată că prescripția este împlinită numai cu privire la adoptarea Deciziei nr. 20/20.04.2010, astfel încât în cazul celorlalte decizii, actul administrativ contestat este legal întocmit. 5. Cu privire la nulitatea actelor administrative contestate, față de prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 Potrivit disp. art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informațiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activității de evaluare, fără ca persoana să fie invitată și informată, potrivit disp. art. 14, sunt lovite de nulitate absolută. Se reține că prin adresele nr. x/13.06.2014 și nr. y/29.01.2016 s-a solicitat de la SRR, hotărârea de numire a membrilor Consiliului de Administrație, deciziile (însoțite de procesele-verbale) considerate că au generat conflictul de interese, convențiile/contractele civile încheiate, situația veniturilor încasate. Prin adresa nr. x/02.07.2014, Oficiul Național al Registrului Comerțului a comunicat că persoana evaluată nu deține calitatea de asociat/administrator în nicio societate înregistrată la registrul comerțului. Prin adresa nr. x/15.07.2014, Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a comunicat veniturile realizate de persoana evaluată în perioada 2010-2014. Înalta Curte reține că, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 544/2001, sunt publice numele și prenumele persoanelor din conducerea autorității/instituției publice și actele adoptate de acestea. De asemenea, persoana evaluată are obligația depunerii declarației de avere, informație publică aflată pe site-ul SRR. Din categoria informațiilor publice fac parte și cele referitoare la documentele privind persoanele fizice și juridice înregistrate în registrul comerțului, acestea putând să fie comunicate conform modalității de solicitare aflată pe site-ul ONRC. Prin urmare, critica este nefondată și urmează să fie respinsă. Față de acestea, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat, recurenta-reclamantă aflându-se în conflict de interese în raport de Deciziile nr. 28/20.07.2011; nr. 62/27.02.2013; nr. 64/25.06.2013; nr. 63/27.03.2013 și nr. 66/24.07.2013.