ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3997/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 august 2014, pe rolul Tribunalului Alba, secția de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale APDRP, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 3321/30.01.2014 de soluționare a contestației formulate de reclamant și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/19.11.2013, emise de pârât;

- să se constate că tranșa I de plată este eligibilă și că suma decontată de autoritatea contractantă, respectiv 103.759 RON, este eligibilă;

- să se constate valabilitatea contractului de finanțare nr. x din 30.08.2012 și să se dispună derularea acestuia conform clauzelor sale.

1.2. Prin sentința civilă nr. 62 din 30 ianuarie 2015, Tribunalul Alba, secția de contencios administrativ, fiscal și de insolvență a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 10 martie 2015.

Prin sentința civilă nr. 94 din 27 aprilie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității invocată de pârât cu privire la petitele 2 și 3 ale acțiunii și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale din cadrul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Împotriva sentinței civile nr. 94 din 27 aprilie 2017 și a încheierii din 05 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 175 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, întrucât, prin încheierea din 5 aprilie 2017, au fost respinse probele solicitate de reclamant, fără a fi motivată în mod pertinent soluția de respingere a propunerii de administrare a probei cu expertiză zootehnică. Instanța de fond a reținut că expertiza zootehnică nu poate fi realizată întrucât parte din ovine au decedat, deși la dosar nu există o astfel de dovadă și parte au fost înstrăinate unui terț, dar aceasta nu reprezintă, în opinia reclamantului, o cauză care face imposibilă administrarea probei.

În lipsa acestei probe, consideră recurentul că prima instanță a pronunțat sentința atacată fără a cerceta fondul cauzei, conduită care încalcă dreptul reclamantului la un proces echitabil și principiile deduse din art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

A mai susținut recurentul că procesul-verbal de constatare a neregulilor a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 2 lit. g) din O.G. nr. 79/2003, acordându-se valoare probatorie Registrului exploatațiilor aflat la ANSVSA, în lipsa unei evaluări complete, cuprinsă într-un raport de control. În cuprinsul procesului-verbal nu a fost descrisă fapta care justifică măsura suportării corecției, deși o atare mențiune era obligatorie, nu au fost arătate neregulile identificate și nici redat contextul în care s-au produs acestea, iar instanța de fond nu a analizat modalitatea de derulare a procedurii de selecție, apreciind ca pertinentă doar declarația medicului veterinar.

Recurenta-reclamantă a considerat că, prin dispoziția de recuperare integrală a fondurilor, a fost încălcat principiul proporționalității sancțiunilor administrative, statuat în legislația europeană.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanței de recurs, pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (prin reorganizarea fostei Agenții de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, conform O.U.G. nr. 41/2014) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru considerentele ce se succed:

Înalta Curte constată că, deși reclamantul a încadrat recursul în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate se subsumează și cazului de casare reglementat de pct. 5 din același articol, urmând a fi analizate și din această perspectivă.

Prima critică de nelegalitate, referitoare la neadministrarea în cauză a probei cu expertiză zootehnică, va fi respinsă, ca nefondată.

Potrivit art. 258 C. proc. civ., instanța poate încuviința probele propuse de părți numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 255 C. proc. civ., respectiv să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului, iar art. 22 din același act normativ prevede că judecătorul va putea să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare. Prin urmare, judecătorul cauzei nu are obligația de a încuviința toate probele propuse de părți, ci are posibilitatea de a selecta, dintre mijloacele de probă propuse, pe acelea care ar putea fi utile și concludente în cauză, ținând cont și de posibilitatea concretă a administrării lor ori de probele care au fost deja administrate.

În speță, instanța de fond a apreciat că administrarea probei cu expertiză zootehnică nu este utilă cauzei, având în vedere ansamblul probator administrat până la momentul respectiv, concluzie la care subscrie și instanța de control judiciar, constatând că proba cu expertiză solicitată nu era absolut necesară la lămurirea chestiunilor litigioase și administrarea ei nu ar fi condus la pronunțarea unei soluții de fond contrare. În cauză s-a administrat un probatoriu cu înscrisuri amplu, iar instanța de fond a dispus din oficiu și audierea martorului B., medicul veterinar care a completat formularele de mișcare a ovinelor. Din examinarea acestui material probator, prima instanță a apreciat în mod corect că situația de fapt este suficient de clar relevată, din perspectiva chestiunilor litigioase disputate, respectiv vârsta animalelor deținute de reclamant la data depunerii cererii de finanțare și modalitatea în care data nașterii animalelor a fost menționată diferit în formularele de mișcare întocmite și anexate de reclamant cererii sale, față de evidențele oficiale din registrul ANSVSA. Așadar, teza probatorie urmărită prin efectuarea expertizei era lămurită prin celelalte probe administrate în cauză.

Înalta Curte are în vedere și împrejurarea că, de la data constatării neregulii și până la data punerii în discuție a necesității administrării probei cu expertiză, a trecut o perioadă de timp îndelungată (trei ani) și au intervenit schimbări în situația exploatației, animalele fiind înstrăinate către un terț, iar parte din ele au fost sacrificate, astfel cum rezultă din registrele ANSVSA depuse la dosarul instanței de fond, indicate și în cuprinsul sentinței recurate (contrar susținerilor din recurs ale reclamantului, cu privire la lipsa oricărei dovezi în acest sens). Deși este real că expertiza nu era absolut imposibil de realizat, chiar dacă animalele se află în proprietatea unui terț, instanța de control judiciar apreciază că efectuarea evaluării doar asupra animalelor în viață nu era concludentă pentru soluționarea cauzei. Cu atât mai mult, la data soluționării prezentului recurs, nu se mai poate vorbi de utilitatea acestei probe, astfel încât solicitarea reclamantului de trimitere a cauzei spre rejudecare nu poate fi primită.

În consecință, împrejurarea că instanța de fond a respins cererea de administrare a probei cu expertiză zootehnică și a pronunțat soluția doar în baza înscrisurilor și declarației martorului audiat în cauză nu reprezintă un motiv de nelegalitate al sentinței, sancționabil în temeiul art. 175 C. proc. civ. și nu încalcă dreptul reclamantului la un proces echitabil, în niciuna dintre componentele acestui drept.

Neîntemeiat este și argumentul respingerii, fără o motivare pertinentă, a cererii de administrare a probei cu expertiză zootehnică. Deși considerentele instanței de fond, din cuprinsul încheierii de ședință din 05.04.2017, nu sunt ample, acest grad de conciziune nu afectează obligația motivării soluției de respingere a probei, cu atât mai mult cu cât argumentele au fost dezvoltate și în cuprinsul sentinței recurate (pagina 14 primul paragraf). Cât privește pertinența motivării, Înalta Curte a răspuns acestui argument anterior, când a analizat utilitatea și concludența probei cu expertiză, motiv pentru care nu va mai relua argumentele deja expuse.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., îndreptate atât împotriva încheierii din 05.04.2017, cât și a sentinței de fond, din perspectiva neîncuviințării probei cu expertiză specialitatea zootehnie.

În ceea ce privește argumentele vizând aspectele de nelegalitate ale procesului-verbal de constatare a neregulilor, Înalta Curte le constată a fi neîntemeiate, în contextul în care recurentul-reclamant s-a limitat la a reda, pe scurt, pretinsele motive de nelegalitate, fără a contesta în vreun fel considerentele sentinței recurate, în conținutul cărora instanța de fond a răspuns acestor argumente.

Contrar susținerilor recurentului, în cuprinsul Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/19.11.2013 se regăsesc toate elementele prevăzute de art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 (forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal), respectiv denumirea autorității emitente, data la care a fost emis, datele de identificare a debitorului sau a persoanei împuternicite de debitor, cuantumul creanței bugetare stabilite în urma constatărilor, motivele de fapt, temeiul de drept, numele și semnătura conducătorului autorității emitente, ștampila autorității emitente, posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestației și autoritatea la care se depune contestația, mențiuni privind punctul de vedere al debitorului și poziția exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) și (15).

A considerat recurentul că lipsește din procesul-verbal descrierea faptei reținute în sarcina sa, respectiv neregulile identificate și contextul în care s-au produs acestea, însă Înalta Curte constată că aceste elemente se regăsesc la punctele nr. 5 - "Prezentarea verificărilor efectuate", nr. 6 - "Motivele de fapt", nr. 7 - "Temeiul de drept" și nr. 8 - "Concluziile activității de verificare" din acest act, fiind redate in extenso și în cuprinsul sentinței de fond, motiv pentru care nu vor mai fi preluate în prezenta hotărâre. Ca o concluzie generală, instanța de recurs constată că titlul de creanță menționează detaliat toate elementele necesare verificării, atât de către reclamant, cât și de instanța de contencios administrativ, a caracterului legal al procesul-verbal, din perspectiva identificării neregulii și a stabilirii justeței măsurii dispuse cu privire la recuperarea ajutorului financiar nerambursabil.

Referitor la indicarea, de către reclamant, a prevederilor art. 2 lit. g) din O.G. nr. 79/2003, pretins nerespectate la emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate a fost invocat pentru prima dată în recurs, nefăcând obiectul învestirii instanței de fond. Pe de altă parte, O.G. nr. 79/2003 nu este aplicabilă cauzei, întrucât încheierea contractului de finanțare nr. x din 30.08.2012, precum și activitatea de control finalizată cu emiterea procesului-verbal de nereguli s-au derulat sub imperiul O.U.G. nr. 66/2011, acest act normativ fiind cel în raport de care se analizează legalitatea actelor administrative atacate în speță.

Va fi respins și motivul de nelegalitate prin care s-a susținut că instanța de fond nu a analizat modalitatea de derulare a procedurii de selecție, apreciind ca pertinentă doar declarația medicului veterinar. Contrar susținerilor reclamantului, Înalta Curte constată că prin sentința recurată s-au analizat detaliat toate împrejurările care au condus la emiterea actelor administrative contestate în cauză. Fără a relua considerentele ample ale primei instanțe (a se vedea paginile 11-13 ale sentinței), Înalta Curte reține că, în esență, instanța de fond a constatat că documentele anexate cererii de finanțare (formularele de mișcare) au fost completate de medicul veterinar B., audiat în cauză în calitate de martor, în baza declarației reclamantului cu privire la data nașterii ovinelor, fără a face o verificare proprie în acest sens. Or, aceste date erau contrare evidențelor ce rezultau din Registrul exploatațiilor de la ANSVSA, document pe care reclamantul nu l-a anexat cererii de finanțare, astfel încât, la analizarea eligibilității cererii, autoritatea pârâtă nu a putut confrunta informațiile oferite de formularele de mișcare cu cele din registru. Indicarea unei vârste nereale a animalelor a făcut ca numărul minim de unități cu destinație economică (UDE) să se situeze între 6 și 40 de UDE, condiție esențială pentru eligibilitatea proiectului, pe când indicarea vârstei reale a ovinelor ar fi coborât acest număr sub 6 UDE, mai exact la 5,166 UDE, astfel încât proiectul reclamantului nu ar fi întrunit cerințele de eligibilitate. În acest context factual, dovedit cu probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a expus prevederile legale și contractuale încălcate de reclamant prin declararea nereală a vârstei animalelor din exploatație, concluzionând asupra existenței neregulii și, pe cale de consecință, a legalității actelor administrative atacate.

Acestor considerente recurentul le-a opus în calea de atac doar critica neanalizării modalității de derulare a procedurii de selecție, care este vădit neîntemeiată, fără a contesta efectiv considerentele mai sus redate în formă rezumativă. A mai susținut reclamantul că instanța de fond a avut în vedere doar declarația martorului, argument neconfirmat de conținutul sentinței recurate, în cuprinsul căreia se face trimitere la înscrisurile depuse la dosar, cu indicarea conținutului acestora, precum și a coroborării lor cu întreg ansamblul probator. Așadar, prima instanță a avut în vedere toate probele administrate în cauză, valorificând concluziile ce se desprind din ansamblul lor și nu s-a raportat, în soluția dispusă, doar la proba testimonială.

Referitor la critica vizând încălcarea principiului proporționalității la stabilirea creanței bugetare, Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs, nefăcând parte din conținutul cererii de chemare în judecată și pe cale de consecință, nu a făcut obiectul examinării instanței de fond.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.", iar potrivit art. 494 din același act normativ:

"Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.". Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum și principiului contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări și a administra probe față de pretențiile reclamantului. Instanța de control judiciar nu poate proceda la analizarea unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

În concluzie, motivul de nelegalitate invocat de recurent, referitor la încălcarea principiului proporționalității, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, nu poate fi analizat pentru prima dată în calea de atac a recursului. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant s-a rezumat la a expune o pretinsă încălcare a proporționalității sancțiunii, fără a specifica textele actelor normative naționale sau europene care o susțin și motivul pentru care apreciază că măsura retragerii finanțării este neproporțională. Așadar, acest motiv de nelegalitate suplimentar, invocat direct în recurs, are un caracter evident formal.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 94 din 27 aprilie 2017 și a încheierii din 05 aprilie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 iulie 2020.