ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6121/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, sub nr. x/2015 reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. în contradictoriu cu pârâta Garda Națională de Mediu, Ministerul Mediului solicitând obligarea pârâtei la revocarea deciziilor de salarizare nr. 2234/31.07.2017, 2238/31.07.2017, 2239/31.07.2017, 2240/31.07.2017, 2241/31.07.2017, 2242/31.07.2017, 2243/31.07.2017, 2244/31.07.2017, 2236/31.07.2017, 2235/31.07.2017 și emiterea unor decizii de salarizare pe numele fiecărui reclamant având ca obiect stabilirea salariului de bază al fiecărui reclamant la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv achitate și drepturile stabilite la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 09.04.2015 și până la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărei diferențe și până la data plății integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 339 din data de 24 mai 2018, Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâta Garda Națională de Mediu, prin întâmpinare, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâta Garda Nationala de Mediu-Serviciul Comisariatul Județean Vrancea și a obligat pârâta la emiterea unor decizii de salarizare pe numele fiecărui reclamant având ca obiect stabilirea salariului de bază la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la revocarea deciziilor de salarizare ca neîntemeiat.

A obligat pârâta să plătească reclamantei H. drepturile salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv achitate și drepturile stabilite la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 09.04.2015 și până la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărei diferențe și până la data plății integrale.

A obligat pârâta să plătească reclamanților B., A., H. și C. suma de 2800 RON cu tiltu de cheltuieli.

Prin sentința civilă nr. 488/2018 Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 339/24.05.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 și a obligat pârâta să plătească reclamanților A., B. și C., drepturile salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv achitate și drepturile stabilite la nivelul maxim de salarizare în baza indemnizației de încadrare din cadrul aceleași categorii profesionale și familii ocupaționale, actualizate cu indicele de inflație începând cu data de 09.04.2015 și până la data plății efective, precum și a dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărei diferențe și până la data plății integrale.

Împotriva acestor sentințe civile a declarat recurs pârâta Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția de perimare și a constatat perimat recursul declarat de pârâta Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea - Comisia Centrală, împotriva sentinței nr. 339 din 24.05.2018 și a sentinței civile nr. 488/2018 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că instanța a emis hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material și de asemenea, hotătâtea nu cuprinde motive pe care se întemeiază sau contradictorii ori străine de natura cauzei.

La data de 28.02.2019 instanța de recurs a rămas în pronunțare cu privire la suspendarea cauzei, iar încheierea prin care s-a dispus suspendarea cauzei nu i-a fost comunicată, asupra conținutului ei neavând la cunoștință decât odată cu repunerea pe rol a cauzei la termenul din 26.09.2019. Cu privire la acest aspect, arată că la momentul soluționării excepției perimării, instanța nu a avut în vedere motive pe care să își întemeieze hotărârea ori a avut în vedere motive contradictorii, deoraece s-a raportat la termenul de perimare a cauzei prevăzut de art. 416 C. proc. civ., fară a avea în vedere faptul că încheierea prin care s-a dispus suspendarea nu a fost comunicata prților, deci nici termenul de recurs sau termenul de perimare nu putea să înceapă.

În același sens, în cauză sunt aplicabile și prevederile art. 488. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de judecată interpretând cu totul greșit normele de drept material. În acest sens arată faptul că potrivit art. 427 C. proc. civ., instanței de judecată îi incumba obligația comunicării hotărârii, calea de atac putând fi execitală numai de la momentul comunării acesteia. De asemenea, termenul de perimare la care face referire instanța nu putea să curgă decât de la momentul comunicării încheierii de suspendare, moment în care părțile luau la cunoștiință de motivul de suspendare reținut de instanța de judecată.

De asemenea, arată faptul că instanța a dispus perimarea cererii de recurs ca o sancțiune aplicată împotriva instituției pârâte pentru faptul că cererea de recurs a rămas în nelucrare timp de 6 luni. Or, nimic mai adevărat, în data de 26.09.2019 încă nu se împlinise termenul de perimare de 6 luni având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 184 alin. (1) curgerea termenelor încep de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel. Or. în prezenta speță, nu există text de lege care să stabilească o altă curgere a termenelor, termenul real începând să curgă din data de 23.04.2019 urmând să se împlinească în data de 23.10.2019.

Prin încheierea de suspendare din data de 28.02.2019 s-a dispus suspendarea judecății procesului în baza art. 411 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. motivând această încheiere prin faptul că pe rolul aceleiași instanțe se află în curs de judecată alte două dosare având aceleași pretenții, respectiv dosarele cu nr. x/2019 (având ca obiect contestația în anulare) și nr. 121/44/2019 (având ca obiect revizuirea).

Hotărârea din dosarul nr. x/2019 aflat pe rolul Curții de Apel Galați a devenit definitivă la data de 12.03.2019, fiind comunicată la sediul instituției pârâte în data de 23.04.2019. iar cea din dosarul nr. x/2019, aflat pe rolul aceleași instanțe, a devenit definitivă la data de 05.03.2019. fiind comunicată la data de 29.03.2019. Or, conform art. 418 alin. (3) cursul perimării este suspendat cât timp durează motivul pentru care a fost dispusă suspendarea judecății. Așadar, începerea termenului de perimare începe după data de 23.04.2019.

Or. dacă instanța, în data de 26.09.2019 ar fi luat în considerare motivul real care a stal la baza înțelegii părților, motiv care se găsește înscris și în încheierea de ședință din data de 26.02.2019, ar fi făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 418 alin. (3) din C. proc. civ. privind suspendarea cursului perimării până la data comunicării celor două hotărâri, ar fi început calculul termenului de perimare din data comunicării ultimei hotărâri din dosarele mai sus enunțate, respectiv din data de 23.04.2019, care, potrivit art. 184 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă momentul de când ar fi trebuit să se stabilească curgerea termenului de perimare. Or, instanța a neglijat acest motiv temeinic care i-a împiedicat ca din data de 28.02.2019 și până în data de 23.04.2019 să efectueze vreun act de procedură atât timp cât baza suspendării procesului a fost în mod real obținerea acelor două hotărâri din dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019

Suspendarea judecății pricinii, determinată de existența unei alte judecăți asupra unui drept de care depinde soluționarea prezentei pricinii, atrage și suspendarea termenului de perimare, iar această suspendare se menține până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza care a motivat suspendarea.

Instanța a ignorat motivele de fapt și de drept dispunând o decizie în defavoarea pârâtei anulând toate posibilitățile premisei unui proces echitabil și favorizând părțile adverse creându-le fără echivoc un avantaj injust.

În cuprinsul încheierii de ședință din data de 28.02.2019 necomunicată părților, este scris faptul că s-a dispus suspendarea judecății până la finalizarea dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019, aflate pe rolul Curții de Apel Galați, ceea ce se poate deduce că dezlegarea prezentei cauze depindea, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar conform art. 418 alin. (3) C. proc. civ., perimarea se suspendă atât timp cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor motive temeinice justificate. Așadar, ne aflăm în situația în care instanța își anulează tocmai dispozițiile transcrise în propria încheiere de ședință. Hotărârea de admitere a excepției de perimare nc-a anulat acel termen în care ar fi trebuit să se judece cele două procese care au stat la baza suspendării punându-ne în situația să cerem reluarea procesului imediat de a doua zi după dispunerea suspendării lui.

Astfel, dacă s-ar avea în vedere motivele reale în baza cărora s-a dispus suspendarea judecății cauzei și comunicarea celor două hotărâri, s-ar observa că începerea termenului de 6 luni, conform art. 416 alin. (1) ar trebui să se calculeze începând cu data comunicării ultimei hotărâri, respectiv 23.04.2019 termen care s-ar fi împlinit la data de 23.10.2019, deducând de aici că termenul de perimare nu s-a împlinit.

Precizează recurenta-pârâtă că, la luarea hotărârii de perimare, instanța de recurs a interpretat dispozițiile art. 415 pct. 1 din C. proc. civ. în favoare intimaților-reclamanți neglijând faptul că reluarea judecății în cazul suspendării prin acordul părților, se face la cererea de redeschidere a uneia dintre părți, or, la dosarul cauzei nu există o astfel de cerere, de unde se poate deduce că repunerea pe rol a acestui proces s-a dispus din oficiu, sau prin alte modalități de către instanța de judecată.

Menționează că abia la termenul de judecată din data de 26.09.2019 și-a manifestat dorința de a relua judecata procesului în conformitate cu art. 148 alin. (4) raportat la dispozițiile art. 415 pct. 1 C. proc. civ.

Față de cele expuse mai sus și ținând cont de înscrisurile depuse în dovedirea celor relatate consideră că la momentul ridicării excepției în ședința publică, nu erau îndeplinite condițiile perimării cererii de recurs, iar excepția perimării invocate de doamna avocat este nefondată și neîntemeiată, drept pentru care solicită respingerea excepției perimării cererii de recurs, ridicată în ședința publică din data de 26.09.2019, ca nefondată și neîntemeiată.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la data de 18 noiembrie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților-reclamanție, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că prin decizia nr. 909 din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția de perimare și a constatat perimat recursul declarat de pârâta Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea - Comisia Centrală, împotriva sentinței nr. 339 din 24.05.2018 și a sentinței civile nr. 488/2018 pronunțate de Tribunalul Vrancea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ fiscal, în dosarul nr. x/2018.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că prin încheierea de ședință din 28.02.2019 cauza a fost suspendată la cererea ambelor părți, în baza art. 413 pct. 1 C. proc. civ. până la soluționarea dosarelor nr. x/2019 și y/2019

Dosarul nr. x/2019 a fost soluționat la data de 05.03.019, prin respingerea ca nefondată a cererii de revizuire, iar dosarul nr. x/2019 a fost soluționat la data de 12.03.2019, prin respingerea ca nefondată a contestației în anulare, iar de la această dată (12.03.2019) a început să curgă termenul de perimare, prev. de art. 416 C. proc. civ., ca urmare a lăsării cauzei în nelucrare, iar până la termenul de judecată din data de 26.09.2019 recurenta pârâta Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea nu a îndeplinit nici un act de procedură.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la criticile formulate de recurenta - pârâtă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte constată că sunt nefondate și vor fi respinse.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv problemele esențiale ridicate de părți, respectiv verificarea împlinirii termenului de perimare.

În acest context, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat și va fi respins.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că termenul de perimare nu era împlinit la data repunerii pe rol a cauzei deoarece termenul de 6 luni ar fi început să curgă de la data comunicării ultimei hotărâri, respectiv cea pronunțată la data de 12.03.2019, în dosarul nr. x/2019 și comunicată la data de 23.04.2019.

Acest motiv de recurs nu este fondat și va fi respins.

Din verificarea actelor și lucrărilor dosarului de recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018 rezultă că într-adevăr, în ședința din data de 28.02.2019 s-a pus în discuția părților cererea recurentelor-reclamante de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 pct. 1 C. proc. civ., iar reprezentantul recurentei-pârâte nu s-a opus acestei cereri.

Dispozițiile art. 415 pct. 1 C. proc. civ. menționează în mod expres că judecata cauzei suspendate se reia prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor.

Or, în cauza de față, niciuna dintre părți nu a formulat vreo cerere de redeschidere în vederea continuării judecății, iar faptul că ultimul dosar în raport de care s-a dispus suspendarea prezentei cauze a fost soluționat la data de 12.03.2019, acesta reprezintă momentul de la care a început să curgă termenul de perimare de 6 luni, conform art. 416 alin. (2) C. proc. civ., cum corect a apreciat și instanța de recurs.

Fiind un termen procedural stabilit pe "luni" - respectiv 6 luni - el se calculează potrivit regulilor de drept comun stabilite de art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ.

Din conținutul dosarului de fond se poate constata fără putință de tăgadă pasivitatea procesuală caracterizată prin lipsa de stăruință în judecată de care a dat dovadă recurenta - pârâtă.

Înalta Curte amintește că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia.

Or, această atitudine nu poate fi altfel calificată de instanța de control judiciar decât o încălcare a dispozițiilor art. 10 alin. (1) C. proc. civ. sancționată de legiuitor cu perimarea, ce intervine în cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, din cauza rămânerii în nelucrare a cauzei, din vina părții, un anumit timp, prevăzut de lege.

De asemenea, nu poate fi primită critica recurentei-pârâte în sensul că ultimul act de procedură este reprezentat de hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2019 comunicată pârâtei la data de 23.04.2019 atât timp cât prin încheierea din data de 28.02.2019 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea cauzei, iar cauza a fost soluționată la data pronunțării și nu la data comunicării hotărârii.

Relevante sunt și dispozițiile art. 416 pct. (1) și (2) C. proc. civ. potrivit cărora:

"(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.", precum și dispozițiile art. 420 din C. proc. civ. potrivit cărora "(1) Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate. Judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea."

Din conținutul acestor dispoziții rezultă că termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură ce nu a mai fost urmat, din motive imputabile părții, de alte acte de procedură în scopul continuării judecării cauzei, iar perimarea reprezintă o sancțiune procedurală pentru lipsa de stăruință a părții în desfășurarea judecății.

De asemenea, din interpretarea textului de lege se reține că situațiile de fapt care relevă că partea vrea sau nu vrea să se judece nu pot fi analizate în abstract, ci raportat la situația concretă a dosarului; spre exemplu, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea poate fi considerat ca "act de procedură făcut în vederea judecării procesului" dacă partea dovedește că a procedat în acest fel, în lipsa acestuia ultimul act de procedură este reprezentat de încheierea de suspendare pronunțată de instanța de judecată.

În speță însă se observă că, afirmația prezentată în cererea de recurs în sensul că încheierea de suspendare dispusă de instanța de recurs nu a fost comunicată pârâtei este nefondată atât timp cât din procesul-verbal de înmânare (aflat la dosar recurs) rezultă că, la data de 12.03.2019 încheierea de suspendare a fost depusă la cutia poștală la sediul Gărzii Naționale de Mediu - Comisia Centrală Focșani și, începând cu această dată, în situația în care nu ar fi fost de acord cu măsura suspendării, recurenta-pârâtă avea deshisă calea recursului.

Sub acest aspect, Înalta Curte consată că în conformitate cu dispozițiile art. 129 și art. 126 alin. (2) din Constituția României, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege.

Din aceste prevederi constituționale rezultă că legiuitorul are libertatea de a stabili cazurile și condițiile în care părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac. Libertatea legiuitorului de a stabili condițiile de exercitare a căilor de atac și procedura de judecată nu este absolută, limitele libertății de reglementare fiind determinate și în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală și prin actele juridice internaționale la care România este parte. Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate.

Existând posibilitatea părții de a contesta măsura de suspendare a judecății, precum și posibilitatea aceleiași părți de a contesta reținerea perimării judecății, urmează a se reține că accesul la justiție nu poate fi împiedicat decât prin însăși omisiunea părții de a exercita căile de atac corespunzătoare.

Or, se constată că, deși judecata recursului a fost suspendată prin învoiala părților la data de 28.02.2019, recurenta-pârâtă adoptând o stare de pasivitate prin aceea că nu a depus diligențe pentru continuarea judecății, iar starea de pasivitate a s-a prelungit până la repunerea pe rol a cauzei, dispusă din oficiu, în vederea verificării stadiului dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019

În consecință, prin lăsarea cauzei în nelucrare chiar și după pronunțarea celor două hotărâri, precum și plasarea obligației de a depune diligențe în sarcina instanței de judecată, se constată că recurenta-pârâtă nu a prezintat nicio dovadă pentru continuarea judecății, nu a îndeplinit niciun act de procedură de natură a întrerupe sau suspenda perimarea, potrivit prevederilor art. 417 - 416 din C. proc. civ., motiv pentru care instanța de recurs în mod temeinic și legal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 416 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, către intimații-reclamanți, conform chitanței depuse la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Garda Națională de Mediu - Serviciul Comisariatul Județean Vrancea împotriva deciziei nr. 909 din 3 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, către intimații-reclamanți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2020.