ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3303/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1642/2013 a Tribunalului Călărași, secția civilă, s-a respins

acțiunea reclamantei D.G. împotriva pârâților B.M. și SC G. 2000 SRL Călărași și

a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B.M. a unei părți din cheltuielile

de judecată solicitate, apreciindu-se că volumul de muncă al apărătorului și complexitatea

cauzei, nu justifică acordarea întregului onorariu de avocat, .motiv pentru care

au fost acordate cheltuieli de judecată doar în cuantum de 300 RON, din totalul

de 1500 RON.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul

B.M. în ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul, iar prin

decizia nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, apelul a fost admis, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 1500

RON cheltuieli de judecată, reținându-se că onorariul în sumă de 1500 RON solicitat

nu este „vădit disproporționat" nici față de obiectul pricinii, daune morale

în apărarea reputației și, nici față de volumul de muncă derulat pe parcursul a

șase termene de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamanta D.G.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului

și menținerea hotărârii instanței de fond.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că motivarea hotărârii

atacate este contradictorie în raport cu soluția pronunțată, fiind aplicate în mod

eronat normele de drept material, sens în care se impune verificarea dispozițiilor

art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

Așa cum reiese din cuprinsul deciziei supusă

recursului, instanța de apel consideră că Tribunalul Călărași a pronunțat hotărârea

în mod legal, dar cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie „o decizie subiectivă

a judecătorului cauzei".

O asemenea argumentație, susține recurenta

este ambiguă și contradictorie, de natură să pună la îndoială respectarea principiului

legalității în pronunțarea hotărârilor.

Această susținere nu elucidează dacă judecătorul

instanței de fond a fost „subiectiv" ori în prezenta cauză „aspectul legalității

a fost vădit respectat", întrucât într-o singură frază magistratul instanței

de fond îndeplinește ambele calități.

Dacă se motivează că hotărârea Tribunalului

Călărași este legală, se prezumă că acest principiu este respectat în întregimea

hotărârii, iar menționarea expresă a articolului din C. proc. civ. care permite

diminuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, este o măsură

pentru a combate, proteja justițiabilii de o eventuală cerere susceptibilă de a

fi abuzivă, voluptorie, neconformă cu realitatea.

Astfel recurenta susține că având în vedere

că pârâtul a investit instanța de apel numai cu soluționarea cererii de acordare

a cheltuielilor de judecată în totalitate, sunt incidente dispozițiile art. 477

C. proc. civ." Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele

stabilite de apelant".

Prin urmare, susține aceeași recurentă,

motivarea instanței de apel. potrivit căreia „clientul deși a avut dreptate și a

câștigat procesul este prejudiciat prin refuzul judecătorului de a i se întoarce

cheltuielile de judecată (...)", încalcă limitele efectului devolutiv determinat

de ceea ce s-a apelat și principiul contradictorialității.

Din această perspectivă, recurenta susține

că nu au fost solicitate dezbateri pentru rejudecarea în tot a fondului, iar din

expunerea instanței de apel, nu reiese modul în care completul de judecată a ajuns

la concluzia că „pârâtul a avut dreptate", pentru a emite o astfel de aserțiune,

câtă vreme nu a fost învestit cu soluționarea unor eventuale nemulțumiri ale reclamantei

în ceea ce privește decizia primei instanțe.

De asemenea, recurenta susține ca motivarea

hotărârii este contradictorie în raport cu dispozitivul ei, întrucât la finalul

considerentelor instanța spune că va „respinge apelul ca nefondat" Iar motivarea

și dispozitivul sunt însă de admitere.

În acest sens, recurenta invocă jurisprudența

C.E.D.O, arătând că în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, Curtea a diminuat

cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, chiar dacă la dosarul cauzei

a fost depus decontul a 99 de ore de muncă pentru susținerea acesteia. S-a reținut

că durata unui proces ori timpul acordat de avocat acestuia, nu este un criteriu

de acordare a despăgubirilor în totalitate, ci principalul fundament juridic al

acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a celui care „cade în

pretenții".

În prezenta cauză, susține recurenta, există

un corespondent între „culpa procesuală" a reclamantei și decizia Tribunalului

Călărași de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată prin motivarea „nu

putem contesta existența unui comportament „deosebit" al copârâtului B.M. în

relațiile cu reclamanta, dar nu de natură să aducă un prejudiciu acesteia".

Examinând hotărârea instanței de apel prin

prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 435 alin. (1) Noul C.

proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a

câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Față de aceste dispoziții legale, este

de reținut că la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află

culpa procesuală.

Astfel, partea din vina căreia s-a purtat

procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea care

a avut câștig de cauză.

Din această perspectivă, în condițiile

în care acțiunea reclamantei a fost respinsă în totalitate, erau incidente dispozițiile

legale sus evocate.

Este real că, potrivit art. 451 alin.

(2) C. proc. civ. „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat, partea

din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta

este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu

activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura

luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul

său".

Numai că, în raport de criteriile stabilite

prin aceste dispoziții legale, față de obiectul dedus judecății, acțiune în răspundere

civilă delictuală, obligarea pârâtului la plata unor daune morale, de circumstanțele

cauzei, de faptul că litigiul s-a derulat pe parcursul a șase termene de judecată,

este de reținut că într-adevăr activitatea reprezentantului pârâtului nu s-a limitat

doar la depunerea întâmpinării, ci și la reprezentarea și apărarea pârâtului la

termenele de judecată, neexistând nicio disproporție în ce privește activitatea

acestuia și cuantumul onorariului avocațial stabilit.

Din perspectiva acestor aspecte, a criticilor

aduse hotărârii instanței de fond, raportat și la dispozițiile legale sus evocate,

instanța de apel a făcut o legală examinare a cauzei, conform principiului tantum

apellatum, quantum devolutum, neimpunându-se cercetarea fondului cauzei în condițiile

în care doar pârâtul a declarat apel, doar în ce privește neacordarea în totalitate

a cheltuielilor de judecată, motiv pentru care sunt nefondate criîicile recurentei

referitoare la incidența dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. Instanța de apel și-a

argumentat soluția de admitere a apelului atât în fapt cât și în drept, motiv pentru

care nu există contrarietate între considerente și dispozitivul hotărârii.

Este real că în finalul considerentelor,

după expunerea argumentată a motivelor de fapt și de drept, ce impuneau admiterea

apelului, apare inserată mențiunea de respingere a apelului, însă față de argumentele

expuse ce justificau admiterea apelului, această mențiune nu poate avea decât natura

unei greșeli materiale, ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 442 C. proc. civ.

privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărâri, competența materială

în această situație revenindu-i însă instanței de apel.

Din această perspectivă, a existenței unei

greșeli materiale, ce poate fi îndreptată în condițiile dispozițiilor legale sus

evocate, sunt nefondate criticile recurentei legate de contrarietatea considerentelor

cu dispozitivul hotărârii.

Cum în cauză criticile recurentei nu se

circumscriu dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta D.G.M. împotriva deciziei nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25

noiembrie 2014.