ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3303/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1642/2013 a Tribunalului Călărași, secția civilă, s-a respins acțiunea reclamantei D.G. împotriva pârâților B.M. și SC G. 2000 SRL Călărași și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtul B.M. a unei părți din cheltuielile de judecată solicitate, apreciindu-se că volumul de muncă al apărătorului și complexitatea cauzei, nu justifică acordarea întregului onorariu de avocat, .motiv pentru care au fost acordate cheltuieli de judecată doar în cuantum de 300 RON, din totalul de 1500 RON. Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul B.M.

în ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată în cuantumul, iar prin decizia nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, apelul a fost admis, fiind obligată reclamanta la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată, reținându-se că onorariul în sumă de 1500 RON solicitat nu este „vădit disproporționat" nici față de obiectul pricinii, daune morale în apărarea reputației și, nici față de volumul de muncă derulat pe parcursul a șase termene de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.G.M. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului și menținerea hotărârii instanței de fond.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că motivarea hotărârii atacate este contradictorie în raport cu soluția pronunțată, fiind aplicate în mod eronat normele de drept material, sens în care se impune verificarea dispozițiilor art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. Așa cum reiese din cuprinsul deciziei supusă recursului, instanța de apel consideră că Tribunalul Călărași a pronunțat hotărârea în mod legal, dar cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie „o decizie subiectivă a judecătorului cauzei". O asemenea argumentație, susține recurenta este ambiguă și contradictorie, de natură să pună la îndoială respectarea principiului legalității în pronunțarea hotărârilor.

Această susținere nu elucidează dacă judecătorul instanței de fond a fost „subiectiv" ori în prezenta cauză „aspectul legalității a fost vădit respectat", întrucât într-o singură frază magistratul instanței de fond îndeplinește ambele calități. Dacă se motivează că hotărârea Tribunalului Călărași este legală, se prezumă că acest principiu este respectat în întregimea hotărârii, iar menționarea expresă a articolului din C. proc. civ. care permite diminuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat, este o măsură pentru a combate, proteja justițiabilii de o eventuală cerere susceptibilă de a fi abuzivă, voluptorie, neconformă cu realitatea. Astfel recurenta susține că având în vedere că pârâtul a investit instanța de apel numai cu soluționarea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată în totalitate, sunt incidente dispozițiile art. 477 C. proc.

civ." Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite de apelant". Prin urmare, susține aceeași recurentă, motivarea instanței de apel. potrivit căreia „clientul deși a avut dreptate și a câștigat procesul este prejudiciat prin refuzul judecătorului de a i se întoarce cheltuielile de judecată (...)", încalcă limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat și principiul contradictorialității. Din această perspectivă, recurenta susține că nu au fost solicitate dezbateri pentru rejudecarea în tot a fondului, iar din expunerea instanței de apel, nu reiese modul în care completul de judecată a ajuns la concluzia că „pârâtul a avut dreptate", pentru a emite o astfel de aserțiune, câtă vreme nu a fost învestit cu soluționarea unor eventuale nemulțumiri ale reclamantei în ceea ce privește decizia primei instanțe.

De asemenea, recurenta susține ca motivarea hotărârii este contradictorie în raport cu dispozitivul ei, întrucât la finalul considerentelor instanța spune că va „respinge apelul ca nefondat" Iar motivarea și dispozitivul sunt însă de admitere. În acest sens, recurenta invocă jurisprudența C.E.D.O, arătând că în cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, Curtea a diminuat cheltuielile de judecată solicitate de reclamanți, chiar dacă la dosarul cauzei a fost depus decontul a 99 de ore de muncă pentru susținerea acesteia.

S-a reținut că durata unui proces ori timpul acordat de avocat acestuia, nu este un criteriu de acordare a despăgubirilor în totalitate, ci principalul fundament juridic al acordării cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a celui care „cade în pretenții". În prezenta cauză, susține recurenta, există un corespondent între „culpa procesuală" a reclamantei și decizia Tribunalului Călărași de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată prin motivarea „nu putem contesta existența unui comportament „deosebit" al copârâtului B.M. în relațiile cu reclamanta, dar nu de natură să aducă un prejudiciu acesteia". Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamantă, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 435 alin. (1) Noul C. proc.

civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Față de aceste dispoziții legale, este de reținut că la baza obligației de acoperire a cheltuielilor de judecată, se află culpa procesuală. Astfel, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea care a avut câștig de cauză. Din această perspectivă, în condițiile în care acțiunea reclamantei a fost respinsă în totalitate, erau incidente dispozițiile legale sus evocate. Este real că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său". Numai că, în raport de criteriile stabilite prin aceste dispoziții legale, față de obiectul dedus judecății, acțiune în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtului la plata unor daune morale, de circumstanțele cauzei, de faptul că litigiul s-a derulat pe parcursul a șase termene de judecată, este de reținut că într-adevăr activitatea reprezentantului pârâtului nu s-a limitat doar la depunerea întâmpinării, ci și la reprezentarea și apărarea pârâtului la termenele de judecată, neexistând nicio disproporție în ce privește activitatea acestuia și cuantumul onorariului avocațial stabilit.

Din perspectiva acestor aspecte, a criticilor aduse hotărârii instanței de fond, raportat și la dispozițiile legale sus evocate, instanța de apel a făcut o legală examinare a cauzei, conform principiului tantum apellatum, quantum devolutum, neimpunându-se cercetarea fondului cauzei în condițiile în care doar pârâtul a declarat apel, doar în ce privește neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecată, motiv pentru care sunt nefondate criîicile recurentei referitoare la incidența dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. Instanța de apel și-a argumentat soluția de admitere a apelului atât în fapt cât și în drept, motiv pentru care nu există contrarietate între considerente și dispozitivul hotărârii.

Este real că în finalul considerentelor, după expunerea argumentată a motivelor de fapt și de drept, ce impuneau admiterea apelului, apare inserată mențiunea de respingere a apelului, însă față de argumentele expuse ce justificau admiterea apelului, această mențiune nu poate avea decât natura unei greșeli materiale, ce ar atrage incidența dispozițiilor art. 442 C. proc. civ. privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărâri, competența materială în această situație revenindu-i însă instanței de apel. Din această perspectivă, a existenței unei greșeli materiale, ce poate fi îndreptată în condițiile dispozițiilor legale sus evocate, sunt nefondate criticile recurentei legate de contrarietatea considerentelor cu dispozitivul hotărârii.

Cum în cauză criticile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.G.M. împotriva deciziei nr. 188/A din 28 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2014.