ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamanții D.D. și D.L. au chemat în

judecată pe pârâta SC E. SA Brașov, solicitând să se constate începând cu data

de 1 iulie 2010, rezilierea de plin drept, din culpa exclusivă a pârâtei, a

contractului de licență exclusivă de exploatare a brevetului de invenție nr.

x/1994; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro,

echivalentul în RON la data plății, cu titlul de redevențe aferente anilor

2008, 2009 și trimestrelor I și II ale anului 2010; să se dispună obligarea

pârâtei la predarea, în original, a întregii documentații privind produsul

"C.", respectiv dosarele chimico-farmaceutic, farmacologic-preclinic,

toxicologic și clinic, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii

prejudiciilor produse datorită nerespectării contractului de licență menționat

și a săvârșirii de acte și fapte cauzatoare de prejudicii, precum și a

contravalorii prejudiciilor de imagine aduse reclamantului D.D., cu cheltuieli

de judecată.

Acțiunea a fost

ulterior precizată, în sensul completării petitelor inițiale cu următoarele

cereri: constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 3, pentru lipsa

consimțământului lor la momentul semnării acestuia, și obligarea pârâtei la plata

sumei de 70.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând

contravaloarea prejudiciilor aduse reclamanților prin nerespectarea

contractului de licență și a săvârșirii de acte și fapte cauzatoare de

prejudicii, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Brașov,

secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 82/S din 12 martie 2012 a respins

acțiunea și a obligat reclamanții în favoarea pârâtei la plata cheltuielilor de

judecată în cuantum de 34.147 RON.

Pentru a dispune

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanții au

solicitat să se constate rezilierea de plin drept a contractului de licență,

începând cu data de 1 iulie 2010, invocând drept clauză de desființare pentru

viitor a convenției neîndeplinirea de către pârâtă a obligației a produce și de

a comercializa produsul acoperit de invenție, a obligației de plată a licenței

(redevența), precum și a obligației de a întocmi dosarul de înregistrare al

medicamentului C. și de a-l depune la Agenția Națională a Medicamentului și a

Dispozitivelor Medicale în vederea obținerii autorizației de fabricație și de

punere pe piață.

În analiza

raporturilor juridice dintre părți, instanța a avut în vedere doar actele ce

exhibă voința tuturor părților implicate, fiind semnate toate părțile

contractante, respectiv contractul de licență exclusivă de exploatare a

brevetului de invenție nr. x/1994 încheiat la data de 23 iunie 1997 și actele

adiționale nr. 1 și nr. 2 la acesta, înlăturând actul adițional nr. 3, în

considerarea faptului ca acesta a fost semnat doar în proiect și numai de

reclamantul D.D., fără ca reclamanta D.L. să-i fi acordat mandat de

reprezentare în raporturile cu pârâta.

Cum în speță, părțile

nu au prevăzut, nici în contractul de licență, nici în actele adiționale nr. 1

și 2 la acesta un pact comisoriu de gradul IV, care să permită desființarea

contractului fără intervenția instanței, doar în condițiile verificării clauzei

de reziliere, iar prin petitele formulate aceștia nu au solicitat rezilierea

contractului în baza art. 1020 C. civ., având în vedere că procesul civil este

guvernat de principiul disponibilității, instanța a reținut că nu se poate

pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut și nici nu poate schimba obiectul

cererii de chemare în judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., drept

pentru care a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea de plin

drept a contractului de licență.

În ceea ce privește

petitul având ca obiect obligarea pârâtei la plata redevenței cuvenite

reclamanților pentru anii 2008, 2009 și primele două trimestre ale anului 2010,

estimată de aceștia la suma de 50.000 euro, instanța a reținut ca părțile au

convenit prețul licenței la un procent de 15% din beneficiul rezultat din

vânzarea produsului fabricat de beneficiar și acoperit de brevet, plătibil

reclamanților în luna următoare încheierii trimestrului, dar nu mai târziu de

data de 20 a lunii respective (art. 4 și 5 din contract).

Prin raportarea

concluziilor raportului de expertiză tehnică contabilă prin care s-a stabilit

că încasările pârâtei pentru produsul C. în perioada vizată prin cererea

reclamanților, au fost în sumă de 12.431,85 RON pentru anul 2008 și că începând

cu anul 2009 nu au mai existat încasări, producția fiind sistată, la clauzele

contractuale prin care părțile au prevăzut că nu se datorează redevență, decât

în măsura obținerii de profit de către pârâta beneficiar, tribunalul a respins

și acest capăt de cerere ca neîntemeiat, pentru anul 2008 având în vedere

recunoașterea făcută de reclamantul D.D. prin actul adițional nr. 3 la contractul

de licență în sensul că a primit toate drepturile aferente acestui an.

Referitor la capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea documentației pentru

produsul C., instanța a reținut că nici în contractul de licență și nici în

actele adiționale nr. 1 și 2 nu este prevăzută vreo clauză care să stabilească

o atare obligație în sarcina pârâtei, iar prin probele administrate în cauză nu

rezultă cu certitudine ce anume s-a predat de către reclamanți, respectiv s-a

primit de către pârâtă.

În ceea ce privește

petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând

contravaloarea prejudiciilor produse reclamanților, astfel cum acesta a fost

ulterior precizat, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit cuantumul

taxelor de înregistrare a unui nou dosar în vederea autorizării medicamentului,

indicate de aceștia ca fiind în sumă de 86.000 RON, la dosarul cauzei nefiind

depus niciun înscris din care să rezulte că aceasta este suma de bani la care

s-ar ridica eventualele cheltuieli pe care reclamanții ar fi obligați să le

efectueze în ipoteza în care ar intenționa să procedeze la autorizarea

fabricării și punerii pe piață a medicamentului.

Referitor la cererea

având ca obiect despăgubiri, precizate la suma de 191.471 RON, reprezentând

valoarea redevențelor care s-ar fi putut încasa dacă ar fi existat

posibilitatea încheierii unui alt contract de licență, instanța a constatat că

prejudiciul invocat de reclamanți nu are caracter cert, în sensul că nu s-a

dovedit cu certitudine că aceștia ar fi avut posibilitatea de a încheia un alt

contract de licență, cu un alt producător de medicamente, în urma căruia ar fi

putut obține venituri în acest cuantum.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamanților

având în vedere că aceștia au căzut în pretenții, a dispus obligarea lor în

favoarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în aceasta fază

procesuală.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel atât reclamanții D.D. și D.L., cât și pârâta SC E. SA

Brașov, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia civilă

nr. 100/Ap din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale,

învestită cu soluționarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanții D.D. și D.L., astfel cum a fost precizat, împotriva

Sentinței civile nr. 82/S din 12 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov,

secția I civilă, a respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâta SC E.

SA Brașov împotriva aceleiași sentințe și a obligat apelanții-reclamanți să-i

plătească apelantei-pârâte suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune în

acest sens asupra apelului declarat de reclamanți, instanța de prim control

judiciar a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică și

legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la

situația de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului

administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile

formulate de reclamanți.

Referitor la apelul

declarat de pârâta SC E. SA Brașov, având în vedere că prin hotărârea atacată,

prima instanță a respins acțiunea introductivă îndreptată împotriva sa, curtea

a apreciat că această parte nu justifică interes în promovarea căii ordinare de

atac exercitate.

Împotriva Deciziei

civile nr. 100/Ap din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, în termen legal, au declarat recurs reclamanții D.D. și

D.L., criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea

în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu și schimbării

hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive precizate

și menținerii soluției de respingere a apelului declarat de pârâtă, cu

cheltuieli de judecată.

Criticile formulate

de reclamanți vizează exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate

pârâtei atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, susținând că

acestea sunt disproporționat de mari în raport cu volumul de muncă depus de

avocații părții adverse și că instanțele de fond nu au avut în vedere

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanțelor

reducerea cuantumului onorariilor de avocați, atunci când acestea sunt

inadecvate.

De asemenea,

reclamanții au criticat decizia atacată pentru că, în opinia lor nu cuprinde

temeiul de drept al soluției pronunțate.

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul

în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste

precizări, se constată că reclamanții, în memoriu de recurs, au indicat

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au

dezvoltat critici care pot fi subsumate cazului de nelegalitate prevăzut la

pct. 9 al textului legal indicat, considerent în raport de care, Înalta Curte

respinge ca nefondată excepția nulității recursului pentru nemotivare formulată

de reprezentantul convențional al pârâtei în baza dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate

de reclamant permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care

sancționează hotărârea atacată pentru denaturarea sau schimbarea înțelesului

unei convenții, Înalta Curte reține că reclamanții nu au formulat critici

referitoare la greșita interpretare a actului dedus judecății, respectiv a

contractului de licență exclusivă și a actelor adiționale la acesta, argument

în considerarea căruia nu va analiza decizia atacată din perspectiva acestui

motiv de nelegalitate.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii

criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Altfel spus, motivul

de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte prima vizând lipsa temeiului

legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției

cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se

poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se

referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează

interpretarea eronată a unei norme juridice.

Pentru a fi în

prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial -

trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie

în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele

și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar

acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în

prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice -

trebuie ca instanța recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită

interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu

exigențele unui anumit text de lege.

De asemenea, motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci

când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale

nesocotind existența unei norme speciale.

În ceea ce privește

critica reclamanților vizând necenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată

acordate pârâtei de către instanțele de fond, Înalta Curte apreciază că poate

fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din perspectiva unei eventuale incorecte aplicări a dispozițiilor art. 274

alin. (3) C. proc. civ., dar că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor:

Astfel, potrivit art.

274: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

Judecătorii nu pot

micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional,

plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe

care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă

dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele

prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de de câte ori vor constata

motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau

munca îndeplinită de avocat."

Se constate că, în

cauză, prima instanță a obligat reclamanții la plata sumei de 34.147,43 RON,

cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, care reprezintă mai

puțin de 10% din valoarea litigiului astfel cum a fost precizată - 120.000 euro

și nu poate fi considerat exagerat de mare având în vedere că acțiunea

formulată de reclamanți prezintă un grad ridicat de complexitate, au fost

formulate patru capete de cerere, ulterior precizate, au fost acordate

șaptesprezece termene de judecată, în cadrul cărora a fost administrat un

probatoriu divers, respectiv: înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiza

contabilă.

Instanța de apel a

acordat cheltuieli de judecată pârâtei în sumă de 10.000 RON, reducând conform

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 31 alin. (1) din Legea nr.

51/1995 și art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat cuantumul

onorariului de avocat de la 16.606,84 RON cât s-a solicitat, astfel că nici

critica asupra cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în apel nu poate

fi apreciată ca fondată în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății,

respectiv 120.000 euro.

În raport de cele anterior

expuse, Înalta Curte apreciază soluția instanței de apel ca fiind corectă și

legală, înlăturând ca irelevante criticile formulate împotriva acesteia vizând

pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., prin

necenzurarea de către instanțele de fond a cuantumului cheltuielilor de

judecată acordate pârâtei.

Pentru a răspunde

greșitei aplicări a legii, reclamanții se aflau în situația de a demonstra că

instanța, recurgând la textul de lege indicat, a dat acestuia o interpretare

eronată sau reținut fapte pe care le-a calificat greșit, în raport cu

exigențele acestuia.

În cazul de față, cu

referire la motivul de nelegalitate invocat, se reține că reclamanții, prin

argumentele aduse, au cerut instanței de recurs să statueze asupra cuantumului

cheltuielilor de judecată ca atare, judecând fondul acestor pretenții și nu

doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a

legii.

Altfel spus, situația

de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate

fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea

recursului, iar criticile reclamanților nu relevă nicio încălcare a

dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției

adoptate.

Este de reținut că

simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate atât de prima

instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în care acestea au analizat

probele administrate în cauză nu pot constitui obiectul cenzurii instanței de

recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor

formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia

atacată este la adăpost de orice critică urmând ca, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat de reclamanții D.D. și D.L.

împotriva Deciziei civile nr. 100/Ap din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de

Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte

de muncă și asigurări sociale, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții D.D. și D.L. împotriva Deciziei civile nr. 100/Ap din 4

iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 aprilie 2013.

Procesat de GGC - AS