ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1654/2013

Deliberând asupra recursului din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă, reclamanții D.D. și D.L.

au chemat în judecată pe pârâta SC E. SA Brașov, solicitând să se constate începând cu data de 1 iulie 2010, rezilierea de plin drept, din culpa exclusivă a pârâtei, a contractului de licență exclusivă de exploatare a brevetului de invenție nr. x/1994; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în RON la data plății, cu titlul de redevențe aferente anilor 2008, 2009 și trimestrelor I și II ale anului 2010; să se dispună obligarea pârâtei la predarea, în original, a întregii documentații privind produsul "C.", respectiv dosarele chimico-farmaceutic, farmacologic-preclinic, toxicologic și clinic, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii prejudiciilor produse datorită nerespectării contractului de licență menționat și a săvârșirii de acte și fapte cauzatoare de prejudicii, precum și a contravalorii prejudiciilor de imagine aduse reclamantului D.D., cu cheltuieli de judecată.

Acțiunea a fost ulterior precizată, în sensul completării petitelor inițiale cu următoarele cereri: constatarea nulității absolute a actului adițional nr. 3, pentru lipsa consimțământului lor la momentul semnării acestuia, și obligarea pârâtei la plata sumei de 70.000 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea prejudiciilor aduse reclamanților prin nerespectarea contractului de licență și a săvârșirii de acte și fapte cauzatoare de prejudicii, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Brașov, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 82/S din 12 martie 2012 a respins acțiunea și a obligat reclamanții în favoarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 34.147 RON.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut următoarele: Reclamanții au solicitat să se constate rezilierea de plin drept a contractului de licență, începând cu data de 1 iulie 2010, invocând drept clauză de desființare pentru viitor a convenției neîndeplinirea de către pârâtă a obligației a produce și de a comercializa produsul acoperit de invenție, a obligației de plată a licenței (redevența), precum și a obligației de a întocmi dosarul de înregistrare al medicamentului C. și de a-l depune la Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale în vederea obținerii autorizației de fabricație și de punere pe piață.

În analiza raporturilor juridice dintre părți, instanța a avut în vedere doar actele ce exhibă voința tuturor părților implicate, fiind semnate toate părțile contractante, respectiv contractul de licență exclusivă de exploatare a brevetului de invenție nr. x/1994 încheiat la data de 23 iunie 1997 și actele adiționale nr. 1 și nr. 2 la acesta, înlăturând actul adițional nr. 3, în considerarea faptului ca acesta a fost semnat doar în proiect și numai de reclamantul D.D., fără ca reclamanta D.L. să-i fi acordat mandat de reprezentare în raporturile cu pârâta.

Cum în speță, părțile nu au prevăzut, nici în contractul de licență, nici în actele adiționale nr. 1 și 2 la acesta un pact comisoriu de gradul IV, care să permită desființarea contractului fără intervenția instanței, doar în condițiile verificării clauzei de reziliere, iar prin petitele formulate aceștia nu au solicitat rezilierea contractului în baza art. 1020 C. civ., având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanța a reținut că nu se poate pronunța asupra a ceea ce nu s-a cerut și nici nu poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., drept pentru care a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea de plin drept a contractului de licență.

În ceea ce privește petitul având ca obiect obligarea pârâtei la plata redevenței cuvenite reclamanților pentru anii 2008, 2009 și primele două trimestre ale anului 2010, estimată de aceștia la suma de 50.000 euro, instanța a reținut ca părțile au convenit prețul licenței la un procent de 15% din beneficiul rezultat din vânzarea produsului fabricat de beneficiar și acoperit de brevet, plătibil reclamanților în luna următoare încheierii trimestrului, dar nu mai târziu de data de 20 a lunii respective (art. 4 și 5 din contract).

Prin raportarea concluziilor raportului de expertiză tehnică contabilă prin care s-a stabilit că încasările pârâtei pentru produsul C. în perioada vizată prin cererea reclamanților, au fost în sumă de 12.431,85 RON pentru anul 2008 și că începând cu anul 2009 nu au mai existat încasări, producția fiind sistată, la clauzele contractuale prin care părțile au prevăzut că nu se datorează redevență, decât în măsura obținerii de profit de către pârâta beneficiar, tribunalul a respins și acest capăt de cerere ca neîntemeiat, pentru anul 2008 având în vedere recunoașterea făcută de reclamantul D.D. prin actul adițional nr. 3 la contractul de licență în sensul că a primit toate drepturile aferente acestui an.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea documentației pentru produsul C., instanța a reținut că nici în contractul de licență și nici în actele adiționale nr. 1 și 2 nu este prevăzută vreo clauză care să stabilească o atare obligație în sarcina pârâtei, iar prin probele administrate în cauză nu rezultă cu certitudine ce anume s-a predat de către reclamanți, respectiv s-a primit de către pârâtă.

În ceea ce privește petitul privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea prejudiciilor produse reclamanților, astfel cum acesta a fost ulterior precizat, tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit cuantumul taxelor de înregistrare a unui nou dosar în vederea autorizării medicamentului, indicate de aceștia ca fiind în sumă de 86.000 RON, la dosarul cauzei nefiind depus niciun înscris din care să rezulte că aceasta este suma de bani la care s-ar ridica eventualele cheltuieli pe care reclamanții ar fi obligați să le efectueze în ipoteza în care ar intenționa să procedeze la autorizarea fabricării și punerii pe piață a medicamentului.

Referitor la cererea având ca obiect despăgubiri, precizate la suma de 191.471 RON, reprezentând valoarea redevențelor care s-ar fi putut încasa dacă ar fi existat posibilitatea încheierii unui alt contract de licență, instanța a constatat că prejudiciul invocat de reclamanți nu are caracter cert, în sensul că nu s-a dovedit cu certitudine că aceștia ar fi avut posibilitatea de a încheia un alt contract de licență, cu un alt producător de medicamente, în urma căruia ar fi putut obține venituri în acest cuantum. În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamanților având în vedere că aceștia au căzut în pretenții, a dispus obligarea lor în favoarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în aceasta fază procesuală.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanții D.D. și D.L., cât și pârâta SC E. SA Brașov, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia civilă nr. 100/Ap din 4 iulie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea căii ordinare de atac a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții D.D. și D.L., astfel cum a fost precizat, împotriva Sentinței civile nr. 82/S din 12 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a respins ca lipsit de interes apelul declarat de pârâta SC E. SA Brașov împotriva aceleiași sentințe și a obligat apelanții-reclamanți să-i plătească apelantei-pârâte suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune în acest sens asupra apelului declarat de reclamanți, instanța de prim control judiciar a reținut, în esență, că soluția primei instanțe este temeinică și legală, fiind rezultatul corectei aplicări a normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat, aspecte în considerarea cărora a înlăturat ca nefondate criticile formulate de reclamanți. Referitor la apelul declarat de pârâta SC E. SA Brașov, având în vedere că prin hotărârea atacată, prima instanță a respins acțiunea introductivă îndreptată împotriva sa, curtea a apreciat că această parte nu justifică interes în promovarea căii ordinare de atac exercitate.

Împotriva Deciziei civile nr. 100/Ap din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, în termen legal, au declarat recurs reclamanții D.D. și D.L., criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu și schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive precizate și menținerii soluției de respingere a apelului declarat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Criticile formulate de reclamanți vizează exclusiv cuantumul cheltuielilor de judecată acordate pârâtei atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, susținând că acestea sunt disproporționat de mari în raport cu volumul de muncă depus de avocații părții adverse și că instanțele de fond nu au avut în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permit instanțelor reducerea cuantumului onorariilor de avocați, atunci când acestea sunt inadecvate. De asemenea, reclamanții au criticat decizia atacată pentru că, în opinia lor nu cuprinde temeiul de drept al soluției pronunțate. Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc.

civ. Exigențele impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea legalității hotărârilor în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Față de aceste precizări, se constată că reclamanții, în memoriu de recurs, au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și au dezvoltat critici care pot fi subsumate cazului de nelegalitate prevăzut la pct. 9 al textului legal indicat, considerent în raport de care, Înalta Curte respinge ca nefondată excepția nulității recursului pentru nemotivare formulată de reprezentantul convențional al pârâtei în baza dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că criticile formulate de reclamant permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care sancționează hotărârea atacată pentru denaturarea sau schimbarea înțelesului unei convenții, Înalta Curte reține că reclamanții nu au formulat critici referitoare la greșita interpretare a actului dedus judecății, respectiv a contractului de licență exclusivă și a actelor adiționale la acesta, argument în considerarea căruia nu va analiza decizia atacată din perspectiva acestui motiv de nelegalitate.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Altfel spus, motivul de recurs invocat statuează trei ipoteze distincte prima vizând lipsa temeiului legal, situație în care urmează a se demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei atacate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, a doua ipoteză se referă la încălcarea unei norme de drept substanțial, iar ultima vizează interpretarea eronată a unei norme juridice. Pentru a fi în prezența celei de-a doua ipoteze - încălcarea unei norme de drept substanțial - trebuie îndeplinite următoarele condiții: norma încălcată să existe și să fie în vigoare la momentul judecății, să existe o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii, viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, iar acesta să contravină dispozițiilor legale.

Pentru a fi în prezența ultimei ipoteze - interpretarea eronată a unei norme juridice - trebuie ca instanța recurgând la un text de lege, să-i fi dat o greșită interpretare sau faptul reținut să fi fost greșit calificat, în raport cu exigențele unui anumit text de lege. De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident și atunci când, în dezlegarea pricinii, instanța face aplicarea unei norme generale nesocotind existența unei norme speciale. În ceea ce privește critica reclamanților vizând necenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâtei de către instanțele de fond, Înalta Curte apreciază că poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. din perspectiva unei eventuale incorecte aplicări a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., dar că aceasta este nefondată în considerarea următoarelor: Astfel, potrivit art. 274: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." Se constate că, în cauză, prima instanță a obligat reclamanții la plata sumei de 34.147,43 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, care reprezintă mai puțin de 10% din valoarea litigiului astfel cum a fost precizată - 120.000 euro și nu poate fi considerat exagerat de mare având în vedere că acțiunea formulată de reclamanți prezintă un grad ridicat de complexitate, au fost formulate patru capete de cerere, ulterior precizate, au fost acordate șaptesprezece termene de judecată, în cadrul cărora a fost administrat un probatoriu divers, respectiv: înscrisuri, interogatoriu, martori și expertiza contabilă.

Instanța de apel a acordat cheltuieli de judecată pârâtei în sumă de 10.000 RON, reducând conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 și art. 127 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat cuantumul onorariului de avocat de la 16.606,84 RON cât s-a solicitat, astfel că nici critica asupra cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în apel nu poate fi apreciată ca fondată în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, respectiv 120.000 euro. În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte apreciază soluția instanței de apel ca fiind corectă și legală, înlăturând ca irelevante criticile formulate împotriva acesteia vizând pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., prin necenzurarea de către instanțele de fond a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate pârâtei. Pentru a răspunde greșitei aplicări a legii, reclamanții se aflau în situația de a demonstra că instanța, recurgând la textul de lege indicat, a dat acestuia o interpretare eronată sau reținut fapte pe care le-a calificat greșit, în raport cu exigențele acestuia. În cazul de față, cu referire la motivul de nelegalitate invocat, se reține că reclamanții, prin argumentele aduse, au cerut instanței de recurs să statueze asupra cuantumului cheltuielilor de judecată ca atare, judecând fondul acestor pretenții și nu doar să verifice decizia din apel în ceea ce privește modul de aplicare a legii.

Altfel spus, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar criticile reclamanților nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în care acestea au analizat probele administrate în cauză nu pot constitui obiectul cenzurii instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, se constată că, instanța de apel a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, decizia atacată este la adăpost de orice critică urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul declarat de reclamanții D.D. și D.L. împotriva Deciziei civile nr. 100/Ap din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții D.D. și D.L. împotriva Deciziei civile nr. 100/Ap din 4 iulie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 aprilie 2013. Procesat de GGC - AS