ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1984/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1984/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 98 din

29 aprilie 2013, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal,

a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta SC T.P.C. SRL, în contradictoriu

cu pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N. și Consiliul Județean

Tulcea, și a obligat cele două pârâte la bugetarea contului de plăți a Unității

Administrativ Teritoriale N. în vederea achitării debitului stabilit prin sentința

civilă nr. 1779/2011, pronunțată de Tribunalul Galați, precum și la plata daunelor

cominatorii, de 100 RON fiecare pe zi de întârziere, până la îndeplinirea obligațiilor

legale privind bugetarea contului de plăți a Unității Administrativ Teritoriale

N. Prin aceeași sentință, au fost respinse, ca nefondate, excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N.,

precum și acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, având ca obiect obligația de a face.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Excepția lipsei calității

procesuale, invocată de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N.,

se consideră a fi nefondată întrucât, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2)

și (2

1

) din Legea nr. 225/2001, primarul este reprezentantul unităților

administrativ teritoriale în justiție, iar potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(1) din aceeași lege, unitățile administrativ teritoriale sunt compuse din comune,

orașe, municipii și județe.

Cu privire la fondul cauzei,

s-a reținut că acțiunea este fondată în parte, în raport cu sentința civilă nr.

1779/2011 a Tribunalului Galați și cu dispozițiile art. 371

1

C. proc.

civ., conform cărora obligațiile stabilite prin hotărâri judecătorești se duc la

îndeplinire de bunăvoie iar, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația

sa, hotărârea se duce la îndeplinire prin executare silită.

Reține prima instanță

că acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 1558-1560 C. civ.,

având ca scop obligarea pârâților de a întreprinde măsurile legale pentru ca debitoarea

să fie în măsură să-și achite sumele pe care a fost obligată să le plătească prin

hotărâre judecătorească.

Apreciază prima instanță

că, în raport cu dispozițiile art. 32, art. 46 alin. (6) din Legea nr. 500/2002,

art. 36-39 și 49 alin. (13

4

) din Legea nr. 273/2006 și art. 2 și 4 din

O.G. nr. 22/2002, pârâtele au posibilitatea legală de a întreprinde măsurile legale

pentru suplimentarea bugetului local al comunei N., în vederea achitării sumei datorate

către reclamantă.

Întrucât din probele administrate

nu rezultă că debitoarea a sesizat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru

suplimentarea bugetului local cu sumele necesare achitării debitului către reclamantă,

acțiunea față de această pârâtă se consideră neîntemeiată.

și motivele de recurs înfățișate

Împotriva sentinței pronunțate

de instanța de fond, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanta,

precum și pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei N., prin administrator

judiciar F.M. SPRL, și Consiliul Județean Tulcea.

2.1. Recursul reclamantei-recurente

SC T.P.C. SRL.

Recurenta-reclamantă a

solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 și a art. 304

1

C. proc. civ., modificarea

în parte a deciziei recurate în sensul (i) admiterii acțiunii și în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la bugetarea contului de

plăți al comunei N. cu sumele necesare achitării către reclamantă a sumei de 38.954.328

RON, potrivit dispozițiilor cuprinse în sentința civilă nr. 1779/2011 și al (ii)

admiterii capătului de cerere privind obligarea intimaților pârâți la plata daunelor

cominatorii în cuantum de 1000 euro pe zi de întârziere până la executarea obligației

ce face obiectul cererii de chemare în judecată.

În contextul prezentării

istoricului cauzei, incluzând hotărârile judecătorești anterioare, cu directă legătură

asupra cauzei de față și reiterând obiectul prezentului litigiu, întemeiat pe prevederile

art. 1558-1560 C. civ., recurenta-reclamantă a înfățișat, în esență, următoarele

critici, raportat la hotărârea atacată:

- instanța de fond a interpretat

eronat prevederile art. 1560 C. civ. raportat la acțiunea formulată în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor, ignorând împrejurarea că acțiunea oblică de față a fost

exercitată tocmai datorită pasivității debitoarelor care nu au acționat direct pentru

valorificarea dreptului de a obține suplimentarea bugetului local cu sumele necesare

achitării debitului conform sentinței civile nr. 1779/2011;

- interpretarea greșită

de către instanța de fond a dispozițiilor legale cu privire la obligația Ministerului

Finanțelor Publice în calitatea sa de ordonator de credite;

- greșita respingere de

către instanța de fond a acțiunii în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice,

raportat la prevederile O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligațiilor de plată

ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.

2.2. Recursul pârâtului-recurent

Consiliul Județean Tulcea

La rândul său, pârâtul

Consiliul Județean Tulcea a formulat recurs împotriva hotărârii instanței de fond,

dezvoltând următoarele critici prin motivele de recurs:

- nelegalitatea și netemeinicia

hotărârii instanței de fond, conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ. întrucât instanța

a acordat mai mult decât s-a cerut în raport de petitul cererii, a încălcat prevederile

Legii nr. 500/2002 și nr. 273/2006 și reținând inopozabilitatea, în ceea ce o privește,

a titlului executoriu invocat;

- hotărârea nu cuprinde

motivarea respingerii excepției invocate cu referire la calitatea procesuală pasivă

a Consiliului Județean Tulcea, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ.;

- hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal, fiind și netemeinică soluția de respingere a excepției

lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Tulcea, autoritate a administrației

publice locale constituită la nivel județean, fără personalitate juridică astfel

că nici președintele acestuia nu are calitatea de ordonator principal de credite

față de comuna N.

2.3. Recursul-pârâtei

recurente Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N.

Recurenta-pârâtă Unitatea

Administrativ Teritorială a comunei N. a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. ca temei de drept al demersului său judiciar susținând, în esență, că

hotărârea primei instanțe, în sensul obligării sale la bugetarea contului de plăți

al Unității Administrativ Teritoriale a comunei N. în vederea achitării debitului

în valoare de 39.954.238 RON către T.P.C. SRL, sub sancțiunea plății de daune cominatorii.

S-a mai arătat că nici

cererea de plată a daunelor cominatorii nu era admisibilă întrucât o atare solicitare

poate fi formulată numai în cazul obligațiilor a căror executare silită în natură

este imposibilă, așa cum sunt obligațiile de a face sau de a nu face, or în cazul

de față s-a început deja executarea silită împotriva sa, privind o obligație de

a da.

a recursurilor

La termenul de judecată

fixat în recurs pentru data de 4 februarie 2012, Înalta Curte a solicitat părților

să depună la dosar, în scris, precizări și puncte de vedere cu privire la competența

materială a instanței de contencios administrativ în raport de obiectul acțiunii,

mai precis asupra legăturii dintre acțiunea oblică formulată în condițiile art.

1560 C. civ. și competența exclusivă în materia contenciosului administrativ, reglementată

potrivit art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă a

depus note scrise în sensul solicitat, reiterând că art. 1560 C. civ. reprezintă

în cauză temeiul de drept material privind obligarea pârâtelor la plata debitului

datorat, ce izvorăște dintr-un contract de concesiune a cărui executare este contestată

și indicând totodată că în speță competența materială de soluționare a cauzei revine

instanței de contencios administrativ.

Ministerul Finanțelor

Publice a formulat concluzii scrise solicitând, în esență, respingerea ca nefondat

a recursului formulat de societatea reclamantă.

Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând sentința atacată

prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la cadrul normativ aplicabil,

dar și sub toate aspectele, astfel cum permit prevederile art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt fondate întrucât se impune casarea

hotărârii primei instanțe, în sensul însă și pentru considerentele în continuare

arătate.

Înalta Curte, în temeiul

art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat din oficiu și a pus în discuția părților

motivul de recurs, de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.,

ce vizează casarea hotărârii atunci când s-a încălcat competența unei alte instanțe

și din această perspectivă va analiza și se va pronunța asupra legalității hotărârii

primei instanțe.

Expunerea rezumativă a

considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, arată că reclamanta recurentă SC

T.P.C. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu soluționarea unei

acțiuni pauliene, astfel cum fără echivoc a indicat și în cursul soluționării recursului,

întemeiată pe prevederile art. 1558-1560 C. civ. Reclamanta a solicitat ca pârâții

Unitatea Administrativ Teritorială a comunei N., Consiliul Județean al Județului

Tulea și Ministerul Finanțelor Publice să fie obligați la bugetarea contului de

plăți al Unității Administrativ Teritoriale a comunei N. cu sumele necesare achitării

în favoarea sa a sumei de 38.954.238 RON, potrivit dispozițiilor cuprinse în sentința

civilă nr. 1779/2011, plus dobânzi legale aferente, până la achitarea integrală

a debitului.

Instanța de fond a admis

în parte acțiunea reclamantei-recurente, în sensul mai sus arătat, făcând trimitere

expresă la dispozițiile art. 1556-1560 C. civ., potrivit cu care creditorul poate

exercita drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul

creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

Contrar primei instanțe

de contencios administrativ învestită cu soluționarea acestei acțiuni, care a apreciat

că este competentă material să se pronunțe în cauză, Înalta Curte apreciază că din

punct de vedere juridic litigiul de față are natură civilă și ca atare, competența

de soluționare a cererii reclamantei-recurente aparține instanței civile și nu celei

de contencios administrativ.

Prevederile art. 1 și

8 din Legea nr. 554/2004, republicată, reglementează și configurează obiectul acțiunii

judiciare în materia contenciosului administrativ, în sensul că persoana care se

consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim,

printr-un act administrativ sau prin refuzul rezolvării unei cereri adresate unei

autorități publice poate sesiza instanța de contencios administrativ pentru anularea

actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea

pagubei cauzate.

Cu alte cuvinte, în contenciosul

administrativ cererea privind recunoașterea unui drept sau a unui interes legitim

și repararea pagubei cauzate este subsecventă cererii îndreptate împotriva unui

act administrativ tipic sau asimilat, în caz contrar, competența revenind instanțelor

civile, determinate potrivit criteriilor prevăzute de art. 1 pct. 1 și art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În cuprinsul acțiunii

de față cu care a fost învestită instanța de contencios administrativ nu se face,

în mod evident, nicio referire la anularea vreunui act administrativ sau la un refuz

de rezolvare a unei cereri, în sensul pe care legea contenciosului administrativ

îl conferă acestor concepte.

Mai mult, chiar recurenta-reclamantă,

ca și instanța de fond de altfel, au indicat și precizat că acțiunea formulată în

cauză este o acțiune pauliană, temeiul de drept invocat fiind prevederile art. 1558-1560

C. civ.

Acțiunea pauliană sau

revocatoare este o acțiune civilă în mod necontestat, fiind una din instituțiile

importante ale dreptului obligațiilor civile.

Ca atare, reținând față

de toate argumentele sus arătate că acțiunea de față, prin obiectul său dar și fundamentele

juridice indicate, susținute fără echivoc chiar de reclamanta-recurentă, nu se circumscrie

contenciosului administrativ, în sensul reglementării cuprinse în Legea nr. 554/2004,

republicată, fiind o acțiune civilă, Înalta Curte urmează să admită recursurile

de față în baza art. 312 alin. (1) și (2), cu referire la art. 306 alin. (2) și

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și urmare casării sentinței recurate să trimită cauza

spre competentă soluționare instanței civile, determinată potrivit art. 1 pct. 1

și art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., respectiv secției civile a Tribunalului

Galați.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței

materiale.

Admite recursurile declarate

de reclamanta SC T.P.C. SRL și de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a comunei

N., prin administrator judiciar F.M. SPRL, și Consiliul Județean Tulcea, împotriva

sentinței civile nr. 98 din 29 aprilie 2013 a Curții de Apel Galați, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza la Tribunalul Galați, secția civilă, spre competentă soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2014.