ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2218/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București la data de 09.03.2015, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România (C.N.A.D.N.R.) S.A. la emiterea autorizației prevăzute de art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și astfel să fie permisă construirea unui drum de acces către terenul aflat în proprietatea reclamantei.

Prin Sentința nr. 2314 din 30 iunie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și admiterea acțiunii, în sensul obligării pârâtei la emiterea autorizației solicitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că din lecturarea sentinței se observă că instanța a redat cererile și apărările părților pe parcursul a cinci pagini din cele șase care constituie întreaga hotărâre a instanței, astfel că motivele pe care și-a întemeiat efectiv soluția ocupă doar o singură pagină.

Singurul temei de drept indicat de instanță este, de altfel articolul indicat de reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Atât timp cât în considerentele instanței nu analizează probele are au fost administrate și anume; raportul de expertiză efectuat în cauză, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurile incidente cauzei, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că, în mod eronat instanța de fond, invocând dispozițiile art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 a respins cererea, considerând că prin crearea unei căi de acces a autovehiculelor pe DN Centura București pe terenul proprietatea reclamantei este pusă în pericol siguranța circulației, având în vedere că din cauza topografiei terenului, vehiculele care ies din bretea pentru a intra pe centură nu au vizibilitate.

Siguranța circulației, însă, nu este realizată prin construirea unor drumuri/căi de acces care să nu necesite atenția participanților la traficul rutier, ci prin semnalizarea corespunzătoare a condițiilor de trafic.

Obligația amplasării mijloacelor de semnalizare rutieră revine, potrivit art. 29 alin. (4) din O.G. nr. 195/2002, administratorului drumului respectiv. Așadar, siguranța circulației nu este obținută prin configurația drumurilor ci prin semnalizarea corespunzătoare a condițiilor de trafic.

Examinând sentința prin prisma motivelor de casare invocate ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ refuzul autorității pârâte exprimat prin Adresa nr. x/3.12.2014 de a permite crearea unui drum de acces la terenul proprietatea sa situat în localitatea Ștefăneștii de Jos, Ilfov, din DN Centura București.

În esență, în cuprinsul adresei autoritatea publică intimată arată că în conformitate cu orografia și asigurarea unui trafic rutier fluent și în condiții de siguranță, unica soluție tehnică pentru accesul la proprietatea firmei, situată în zona nodului rutier de la intersecția dintre A3 și DN CB, este un acces comun cu societatea S.C. B. S.R.L.

Curtea de apel, soluționând cauza a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esență că prin crearea unei căi de intrare/ieșire a autovehiculelor de pe DN Centura București către proprietatea reclamantei, chiar în punctul de intersecție a bretelei de ieșire de pe A3 cu DN Centura București (așa cum s-a propus și prin raportul de expertiză tehnică de specialitate întocmit în cauză), pune în pericol circulația, dat fiind faptul că vehiculele care vin din curbă (ieșind de pe bretea și virând dreapta pentru a intra pe DN Centura București) nu au vizibilitate de la distanță asupra acestei căi de acces.

Soluția instanței de fond este împărtășită și de instanța de control judiciar întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt.

Răspunzând punctual criticilor recurentei, Înalta Curte remarcă, mai întâi, că motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" nu are incidență în cauză, întrucât motivarea răspunde adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au respins cererile părților.

Instanța de fond a efectuat o analiză minuțioasă a probatoriului administrat în cauză - înscrisuri, expertiză tehnică topografică, schițele de expropriere - și a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția de respingere a acțiunii, cu respectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Judecătorul fondului a expus în mod clar, logic și concis argumentele care au fundamentat soluția adoptată, chiar dacă acestea se regăsesc în doar două pagini din cele șase ale sentinței.

În consecință, Înalta Curte constată nefondată critica formulată de recurenta-reclamantă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținând că mare parte din împrejurările invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs vizează, în realitate, modul în care prima instanță a dezlegat fondul raportului juridic litigios.

Sentința nu este criticabilă nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 pentru realizarea sau amplasarea în zona drumului public a panourilor publicitare, a oricăror construcții sau activități comerciale, căi de acces, instalații, fără a periclita siguranța circulației, sunt obligatorii pe lângă autorizația de construire, după caz, acordul prealabil și autorizația de amplasare și/sau de acces în zona drumului public, emise de administratorul drumului respectiv.

Este adevărat că pentru determinarea posibilității și a modalității de acces, prin crearea unei căi de acces către imobilul proprietatea reclamantei dinspre șoseaua de centură, respectiv dinspre breteaua aferentă autostrăzii A3 a fost încuviințată proba cu expertiză tehnică judiciară. Însă, fără a prezenta o motivare în sprijinul concluziei sale, expertul judiciar afirmă că "având în vedere că la numai 2,45 m distanță de limita terenului reclamantei se află un acces la terenul vecin din șoseaua de centură, exista posibilitatea înființării unui nou acces la proprietatea reclamantei din șoseaua de centură (această proprietate fiind ultima înaintea bretelei autostrăzii), fără a împiedica traficul".

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că accesul propus de expert (crearea unei porți de acces auto în apropierea porții de acces aparținând societății învecinate S.C. B. SRL) se află în zona de intersecție a bretelei de ieșire de pe A3 cu DN Centura București, chiar la sfârșitul curbei și începutul liniei drepte a DN Centura București, poziție care în mod evident pune în pericol circulația prin lipsa vizibilității de la distanță asupra acestei căi de acces.

Aceasta deoarece calea de acces propusă de expert se află situată chiar la ieșirea din curbă și orice manevră de intrare sau ieșire a unui vehicul în/de pe proprietatea reclamantei nu ar putea fi anticipată de către șoferii care ies din bretea.

În aceste condiții, refuzul exprimat de autoritatea pârâtă cu privire la acordarea autorizației prevăzută de art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997, nu îndeplinește cerințele art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu reprezintă exprimarea explicită cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.

În analiza excesului de putere nu poate fi ignorată ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public, ce vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, precum și realizarea competențelor autorităților publice.

În aceste coordonate, răspunsul autorității intimate, care arată că pentru asigurarea unui trafic rutier fluent și în condiții de siguranță, unica soluție tehnică pentru asigurarea accesului la proprietatea societății reclamante este un acces comun cu societatea S.C. B. S.R.L., nu poate fi considerat nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, reținând că în cauză nu au fost identificate motive de reformare a sentinței recurate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinței nr. 2314 din 30 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 aprilie 2019.

GGC - NN