ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față constată următoarele: Prin rezoluția nr. 732/P/2008 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de V.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen. și art. 289 C. pen., întrucât faptele nu există.

Pentru a dispune astfel, parchetul a avut în vedere următoarele: Petentul a formulat plângere împotriva magistratului procuror V.V., fiind nemulțumit de soluția pe care acesta a dispus-o prin rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, nr. 1000/P/2007 din data de 22 mai 2008, în care, acesta „ar fi consemnat, cu nerușinare, că plângerea care a stat la baza dosarului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, cu același număr a fost greșit îndreptată”. Astfel, prin această rezoluție a fost soluționată plângerea petentului A.I. împotriva ministrului Educației, Cercetării și Tineretului, din perioada respectivă, A.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 208-209 din C. pen. Din actele premergătoare existente s-a constatat că petentul a solicitat cercetarea ministrului susmenționat, întrucât acesta a refuzat să întocmească un proiect de ordonanță spre a-l supune aprobării Guvernului, prin care să stabilească corect modul de calcul al salariului personalului didactic din învățământul preuniversitar, astfel încât, în opinia numitului A.I., demnitarul reclamat „i-a furat din salariul ce i se cuvenea”. În cauză nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni de către procurorul V.V. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, întrucât, împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluția dispusă prin rezoluția nr. 1000/P/2007 din 22 mai 2008, nu poate conduce la concluzia că procurorul care a soluționat cauza și-a încălcat în vreun fel atribuțiile de serviciu, că a favorizat infractorul sau că a săvârșit vreun fals intelectual.

Mai mult, în legislația română, verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de către procurori se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege și nu prin repunerea lor în discuție în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva acestora. Împotriva acestei rezoluții petentul a formulat plângere adresată procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție care, în baza art. 278 C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 2529/1241/II/2/2009 din 16 martie 2009. Nemulțumit de soluția procurorului șef, petentul s-a adresat cu plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen., Înaltei Curți, instanță competentă să judece infracțiunile reclamate, solicitând tragerea la răspundere penală a intimatului. Înalta Curte constată că soluția de neurmărire dată de parchet față de magistratul menționat este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate nu au rezultat date, indicii, dovezi care să confirme că procurorul reclamat a săvârșit infracțiunile reclamate cu prilejul efectuării de cercetări în Dosarul nr. 1000/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică. Împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluția adoptată de magistrat nu poate conduce la concluzia existenței infracțiunilor pe care acesta le-a indicat în plângerea sa.

Mai mult decât atât, Înalta Curte constată că persoanele care îndeplinesc o activitate de jurisdicție își desfășoară întreaga activitate în temeiul legii, fiind obligate să-și îndeplinească atribuțiile care le revin pentru rezolvarea problemelor contencioase sau necontencioase prin pronunțarea unor soluții pe care le apreciază legale și temeinice în raport cu probele administrate, soluții care pot fi verificate și eventual desființate prin intermediul căilor legale de atac, căi de atac care se îndreaptă împotriva actelor emise de magistrați și nu direct, împotriva acestora, cum a procedat și petentul din prezenta cauză. Dacă s-ar admite că împotriva persoanelor care au pronunțat soluțiile se pot face plângeri penale, în condițiile inexistenței datelor, indiciilor sau dovezilor care să ateste săvârșirea vreunei fapte penale, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, având în vedere că din actele premergătoare rezultă că intimatul și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestuia, Înalta Curte, conform art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției procurorului, rezoluție care va fi menținută. Văzând și dispozițiile art.192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul A.I. împotriva rezoluției nr. 732/P/2008 din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, pe care o menține. Obligă petiționarul să plătească suma de 100 lei cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 9 iunie 2009.