ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3263/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5275 din 02 octombrie 2013, Tribunalul Maramureș, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția prematurității formulării acțiunii, invocată de pârâta SC L.C. SRL și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.C.T.C. SRL (fostă SC C.G. SRL) și a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a citat dispozițiile art. 720 1 și ale art. 109 alin. (2) C. proc.

civ., apreciind că acestea sunt incidente în speță, raportat la momentul introducerii acțiunii și la calitatea de profesionist a părților și a reținut, în esență, că în cauză nu s-a dovedit confirmarea primirii de către pârâtă a convocării la conciliere și că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a încercat, chiar și ulterior sesizării instanței, până la primul termen de judecată, să comunice pârâtei vreo convocare la conciliere, prin mijloace care să asigure înștiințarea pârâtei despre pretențiile sale. Totodată, tribunalul a reținut că existența unei proceduri penale nu poate ține locul unei încercări de soluționare pe cale amiabilă a litigiului. Împotriva acestei sentințe, SC T.C.T.C.

SRL a declarat recurs, calea de atac fiind calificată de instanța de prim control judiciar ca fiind apel. În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că, prin raportare la jurisprudenta C.E.D.O. referitoare la dreptul de acces la justiție, sentința pronunțată are drept efect restrângerea dreptului acesteia de acces la justiție, având consecințe în planul efectivității soluționării cererii formulate. A arătat apelanta că, în speță, se poate observa în mod neechivoc faptul că dispozitivul și considerentele hotărârii pronunțate ating, în realitate, fondul cauzei deduse judecății, potrivit formulării "respinge acțiunea formulată de reclamanta SC T.C.T.C. SRL", deși anterior se pronunțase deja soluția admiterii excepției prematurității.

Cu privire la obligativitatea procedurii concilierii directe, apelanta a susținut că norma legală conținută de art. 720 1 C. proc. civ. nu poate fi decât de ordine privată. Chiar și imperativă, nerespectarea ei nu va putea fi invocată decât de către partea adversă, respectiv pârâtul chemat în judecată înainte de a fi fost convocat pentru concilierea directă. În combaterea argumentului invocat în favoarea caracterului obligatoriu al concilierii directe, respectiv cel al evitării supraaglomerării instanței, apelanta a evocat motivarea dată de către Curtea Constituțională respingerii excepțiilor de neconstituționalitate ce vizează art. 720 1 C. proc. civ.

și a citat prevederi din nota de fundamentare formulată de către Camera Deputaților în privința noutății legislative propuse în materia proceselor și cererilor "comerciale". A mai arătat că, în ce privește argumentul conform căruia cauzele între profesioniști se judecă cu precădere și celeritate în considerarea naturii activității, chiar și Curtea Constituțională, examinând excepția de neconstituționalitate, a constatat că, prin instituirea procedurii prealabile de conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor dintre părți - mai pregnant în această materie - și a conchis că această reglementare este edictată în favoarea creditorului, a reclamantului.

Or, în aceste condiții nu poate părea decât cel puțin nedreaptă respingerea acțiunii pentru simplul motiv că reclamantul nu a parcurs procedura soluționării amiabile. Totodată, apelanta a arătat că, indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al concilierii directe, procedura în cauza de față a fost respectată, în considerarea luării la cunoștință despre pretențiile formulate de către reclamanta recurentă în contextul introducerii „unei plângeri penale pentru înșelăciune în convenții". A menționat că plângerea penală înaintată s-a întemeiat pe aceeași stare de fapt, astfel că, în vederea soluționării acesteia prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, s-a avut în vedere și audierea reprezentanților persoanei juridice S.C.

L.C. SRL. Astfel, luând în considerare soluția de neîncepere a urmăririi penale, apelanta a susținut că argumentul pârâtei-intimate, conform căruia nu a luat la cunoștință despre pretențiile reclamantei, nu este susținut prin probe temeinice. A mai arătat apelanta că, mai mult decât atât, astfel cum a dovedit și în fața instanței de fond, pârâta avea cunoștință de solicitarea de retumare a sumelor plătite, precizând că a transmis acesteia încă din anul 2009 adresa din 28 decembrie 2009, depusă la dosar, al cărei conținut face dovada deplină a unei încercări de soluționare pe cale amiabilă a unui eventual litigiu. Prin Decizia civilă nr. 56 din 19 februarie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins apelul și a menținut în întregime sentința atacată.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, în fapt, acțiunea dedusă judecății este o acțiune în pretenții calificată ca fiind comercială raportat la calitatea părților, obiectul acțiunii constând în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare si restabilirea situației anterioare, respectiv restituirea sumei de 29.555,14 euro, cu daune interese compensatorii. În continuare, instanța de apel a citat dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. și pe cele ale art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează procedura concilierii directe, subliniind că importanța concilierii directe și, implicit, obligativitatea acesteia decurg și din scopul acestei proceduri, anume acela de a soluționa pe cale amiabilă litigiul și, totodată, de a preveni introducerea unor cereri intempestive, care să pună în dificultate cealaltă parte; astfel, procedura concilierii directe trebuie să întrunească condițiile exprese ale art. 720 1 alin. (2) și următoarele C. proc.

civ., prevăzute tocmai în scopul de a nu transforma această procedură într-o simplă formalitate și de a o face să reprezinte o veritabilă încercare de soluționare amiabilă a litigiului. Or, în speță, aceste condiții nu sunt îndeplinite. În acest context, curtea de apel a reținut că apelanta-reclamantă nu doar că nu a dovedit că ar fi întreprins demersuri în vederea efectuării procedurii arătate, dar s-a apărat arătând că efectuarea acesteia nu este o cerință imperativă a legii, astfel că nu poate fi sancționată cu respingerea cererii ca fiind prematur formulată.

Totodată, a reținut că instanța constituțională s-a pronunțat în repetate rânduri, arătând că, în ce privește condiționarea sesizării instanței de parcurgerea procedurii de conciliere cu partea potrivnică, aceasta nu poate fi calificată ca o îngrădire a accesului liber la justiție, în accepțiunea prohibită de normele constituționale privind accesul liber la justiție, atâta vreme cât partea interesată poate sesiza instanța judecătorească cu cererea de chemare în judecată. A mai apreciat curtea de apel că nici susținerile referitoare la încălcarea liberului acces la justiție nu pot fi primite, impunerea unei proceduri prealabile nefiind de natură să afecteze caracterul efectiv al dreptului la acces la instanță, subliniind că, în chiar jurisprudența C.E.D.O.

invocată de către apelantă - cauza Golder c. Marii Britanii - se arată că „pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept, întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor". Impunerea unei proceduri prealabile nu afectează substanța dreptului și asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Totodată, instanța de apel a apreciat că tribunalul nu a antamat fondul cauzei, cum în mod greșit susține apelanta, respingând acțiunea ca urmare a admiterii excepției prematurității, neexistând în acest vreun dubiu cu privire la soluția dată în cauză; astfel, în mod corect instanța de fond, pronunțându-se cu precădere asupra excepției prematurității, a admis-o, apreciind că existența unei proceduri penale nu poate ține locul unei încercări de soluționare pe cale amiabilă a litigiului. În final, curtea de apel a reținut că, dacă judecarea cu precădere și cu celeritate a cauzei se face în favoarea creditorului, nu este mai puțin adevărat că instituirea procedurii concilierii prealabile este edictată cu precădere în beneficiul debitorului, astfel încât nu pot fi sacrificate drepturile acestuia pentru a justifica o judecată care nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

Împotriva acestei decizii, SC T.C.T.C. SRL a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În motivare, recurenta a arătat că, având în vedere că excepția de prematuritate este o excepție de procedură, dilatorie, care duce la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, respingerea acțiunii în urma analizării probelor conduce la o încălcare a accesului la justiție. Astfel, a arătat că, prin raportare la jurisprudența C.E.D.O. referitoare la dreptul de acces la justiție, sentința pronunțată are drept efect restrângerea dreptului său de acces la justiție, având consecințe în planul efectivității soluționării cererii formulate.

A mai arătat recurenta că, în speță, se poate observa în mod neechivoc faptul că dispozitivul și considerentele hotărârii pronunțate ating, în realitate, fondul cauzei deduse judecății, potrivit formulării "respinge acțiunea formulată de reclamanta SC T.C.T.C. SRL", deși anterior se pronunțase deja soluția admiterii excepției prematurității; - astfel, în mod greșit și nesusținut a afirmat instanța de apel că fondul cauzei nu a fost antamat prin sentința tribunalului. Cu privire la obligativitatea procedurii concilierii directe, recurenta a susținut că norma legală conținută de art. 720 1 C. proc. civ. nu poate fi decât de ordine privată. Chiar și imperativă, nerespectarea ei nu va putea fi invocată decât de către partea adversă, respectiv pârâtul chemat în judecată înainte de a fi fost convocat pentru concilierea directă.

Prin urmare, nejustificat instanța de apel a respins aceste apărări prin prisma faptului că procedura prealabilă a concilierii nu reprezintă o îngrădire a accesului la justiție. În combaterea argumentului invocat în favoarea caracterului obligatoriu al concilierii directe, respectiv cel al evitării supraaglomerării instanței, recurenta a evocat motivarea dată de către Curtea Constituțională respingerii excepțiilor de neconstituționalitate ce vizează art. 720 1 C. proc. civ.

și a citat prevederi din nota de fundamentare formulată de către Camera Deputaților, în privința noutății legislative propuse în materia proceselor și cererilor "comerciale". A mai arătat că, în ce privește argumentul conform căruia cauzele între profesioniști se judecă cu precădere și celeritate în considerarea naturii activității, chiar și Curtea Constituțională, examinând excepția de neconstituționalitate, a constatat că, prin instituirea procedurii prealabile de conciliere, legiuitorul a urmărit să transpună în practică principiul celerității soluționării litigiilor dintre părți - mai pregnant în această materie - și a conchis că această reglementare este edictată în favoarea creditorului, a reclamantului.

Or, în aceste condiții, nu poate părea decât cel puțin nedreaptă respingerea acțiunii pentru simplul motiv că reclamantul nu a parcurs procedura soluționării amiabile. Totodată, recurenta a arătat că, indiferent de caracterul obligatoriu sau nu al concilierii directe, procedura în cauza de față a fost respectată, în considerarea luării la cunoștință despre pretențiile formulate de către reclamanta recurentă în contextul introducerii „unei plângeri penale pentru înșelăciune în convenții". A menționat că plângerea penală înaintată s-a întemeiat pe aceeași stare de fapt, astfel că, în vederea soluționării acesteia prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, s-a avut în vedere și audierea reprezentanților persoanei juridice S.C.

L.C. SRL. Astfel, luând în considerare soluția de neîncepere a urmăririi penale, recurenta a susținut că argumentul intimatei-pârâte, conform căruia nu a luat la cunoștință despre pretențiile sale, nu este susținut prin probe temeinice, subliniind că obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile reprezintă o interpretare abuzivă a textului legal, nejustificat reținând instanța de apel că în mod corect instanța de fond, pronunțându-se cu precădere asupra excepției prematurității, a admis-o, apreciind că existența unei proceduri penale nu poate ține locul unei încercări de soluționare pe cale amiabilă a litigiului.

A mai arătat recurenta că, mai mult decât atât, astfel cum a dovedit și în fața instanței de fond, pârâta-intimata avea cunoștință de solicitarea de returnare a sumelor plătite, precizând că a transmis acesteia încă din anul 2009 adresa din 28 decembrie 2009, depusă la dosar, al cărei conținut face dovada deplină a unei încercări de soluționare pe cale amiabilă a unui eventual litigiu. La 20 octombrie 2014, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., asupra căreia Înalta Curte, în conformitate cu art. 137, cu aplicarea art. 298, raportat la art. 316 C. proc. civ., reține următoarele: Prin memoriul de recurs, recurenta a reiterat motivele prezentate în cererea de apel, însă nu a formulat nicio critică la adresa deciziei instanței de apel, care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Astfel, simpla reluare a situației de fapt a cauzei și prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor cerute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Se constată că modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel. De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar indicarea celor reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. a fost făcută doar formal. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv. De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar. Dispozițiile art. 304 C. proc. civ. statuează că recursul se declară împotriva unor hotărâri judecătorești, a căror modificare sau casare se poate obține pentru anumite motive de nelegalitate expres prevăzute.

Prin urmare, motivele de recurs trebuie să vizeze critica hotărârii judecătorești recurate, iar nu reiterarea susținerilor părților de la judecata în instanța de prim control judiciar devolutiv. Aceasta, deoarece recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care privește analiza măsurii în care criticile aduse de recurentă, prin motivele de recurs, hotărârii instanței anterioare, se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În speță, susținerile recurentei, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, care constituie motivarea în concret a recursului, adecvată căii de atac, având în vedere că motivele de nelegalitate sunt prevăzute sub aspect general în art. 304 menționat. Prin urmare, nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare. O astfel de situație intervine și în cauza de față, iar în raport de aceste considerente Înalta Curte urmează a constata nul recursul în conformitate cu art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Având în vedere că recurenta a căzut în pretenții, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. aceasta va fi obligată să plătească intimatei suma de 450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă SC T.C.T.C. SRL împotriva Deciziei civile nr. 56 din 19 februarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC L.C. SRL suma de 450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 octombrie 2014.