ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 915/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul V.L.V.C. a chemat în judecată pe pârâții Direcția de Sănătate Publică

a Municipiului București, Comisia de monitorizare și competență profesională pentru

cazurile de malpraxis (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Comisia

de malpraxis”), M.I. - președintele Comisiei de malpraxis, S.E.G., L.F., V.C.V.,

D.R.M., M.C.D., M.C.A., B.D., T.A.E., N.A.A., P.E.I. și T.E.C., solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 57 din 05

iulie 2012 a Comisiei de malpraxis constituite la nivelul Direcției de Sănătate

Publică a Municipiului București, obligarea instituțiilor pârâte în solidar cu persoanele

fizice membre ale Comisiei de malpraxis la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de

daune materiale, și la plata sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând

repararea prejudiciului cauzat de întârzierea cu care Comisia de malpraxis a emis

decizia contestată și obligarea instituțiilor pârâte în solidar cu persoanele fizice

membre ale Comisiei de malpraxis la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 noiembrie

2013, reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că îi cheamă

în judecată și pe pârâții S.E.G., L.F., V.C.V., D.R.M., M.C.D., M.A., B.D., T.A.,

N.A.M., P.E., T.E.C., în calitate de persoane care au decis emiterea actului administrativ

contestat.

generat conflictul negativ de competență

2.1. Prin sentința civilă

nr. 2860 din 16 aprilie 2014, Tribunalul București a admis excepția necompetenței

materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei sectorului 6 București.

2.2. Prin sentința civilă

nr. 5657 din 27 iunie 2014, Judecătoria sectorului 6 București a admis excepția

de necompetență materială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, a constatat ivit conflictul negativ de competența și a înaintat

dosarul la Curtea de Apel București în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel,

Judecătoria sectorului 6 București a reținut că cererea de chemare în judecată,

precum și toate cererile precizatoare formulate de către reclamant, au fost întemeiate

pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, astfel cum, de altfel, reclamantul a subliniat

și cu ocazia acordării cuvântului cu privire la excepția necompetenței materiale

atât în fața Tribunalului București, cât și în fața Judecătoriei sectorului 6 București.

În consecință, față de

dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 raportate la cele ale art. 1 pct. 1

teza finală C. proc. civ., competența materială aparține tribunalului, iar nu judecătoriei.

Instanța competentă este

stabilită exclusiv pe baza temeiului juridic indicat de către reclamant, și anume

Legea nr. 554/2004. Aspectele invocate de către părțile adverse și de către Tribunalul

București cu privire la aplicabilitatea Legii nr. 95/2006 țin exclusiv de admisibilitatea

cererii formulate de către reclamant, neputând conduce la stabilirea unei alte competențe

decât cea expres prevăzută de Legea nr. 554/2004, lege indicată în mod expres de

către reclamant ca fiind temeiul său de drept procesual. A accepta teza contrară

ar echivala cu nesocotirea principiului disponibilității care guvernează procesul

civil, deci cu schimbarea temeiului de drept al cererii formulate, fără ca această

schimbare să reprezinte voința reclamantului.

de Curtea de apel pentru soluționarea conflictului de competență

Soluționând conflictul

negativ de competență cu care a fost sesizată, Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2324 din 9

septembrie 2014, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

sectorului 6 București, reținând aspectele arătate în continuare.

Reclamantul contestă decizia

Comisiei constituite în temeiul Legii nr. 95/2006, decizie prin care s-a constatat

inexistența unui caz de malpraxis.

Conform art. 673

alin. (1) și art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanța competentă să soluționeze

litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție

teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Din coroborarea textelor

citate reiese cu evidență că soluționarea cererii de anulare a unei decizii emise

de Comisia constituită în temeiul Legii nr. 95/2006 intră în competența instanței

desemnate de această lege specială, fiind exclusă aplicarea dreptului comun în materia

contenciosului administrativ.

Împotriva sentinței civile

nr. 2324 din 9 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul V.L.V.C., în temeiul

art. 304

1

C. proc. civ.

Prin criticile formulate,

recurentul susține că instanța care a pronunțat regulatorul de competență nu a avut

în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și motivele invocate și nici temeiul

juridic expres indicat, respectiv dispozițiile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Totodată, recurentul arată

că invocarea prevederilor din Legea nr. 95/2006 vizează încălcarea prevederilor

legale de către instituția emitentă a deciziei contestate, iar instanța nu este

învestită cu constatarea existenței unui caz de malpraxis ori a unui caz de răspundere

civilă a medicului în sensul prevederilor Legii nr. 95/2006, astfel că instanța

de contencios administrativ este singura instanță competentă material și funcțional

să verifice legalitatea actului administrativ contestat.

Astfel, susține recurentul

că litigiul vizează exclusiv anularea actului administrativ contestat, emis de o

autoritate publică constituită la nivelul municipiului București, iar nu un caz

de malpraxis sau de răspundere civilă profesională pentru a fi incidente prevederile

art. 673 din Legea nr. 95/2006.

II. Considerente Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate de recurent, în raport cu prevederile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru considerentele

arătate în continuare.

de drept

Prin cererea de chemare

în judecată, introdusă pe rolul Tribunalului București, reclamantul V.L.V.C. a solicitat:

- anularea deciziei

nr. 57 din 5 iulie 2012 a Comisiei de malpraxis constituită la nivelul Direcției

de Sănătate Publică a Municipiului București și obligarea comisiei să analizeze

și să se pronunțe conform prevederilor art. 668-674 din Legea nr. 95/2006 coroborate

cu prevederile Regulamentului de organizare și funcționare a Comisiei, aprobat prin

Ordinul ministrului sănătății publice nr. 1343/2006, astfel cum a fost modificat

și completat prin Ordinul ministrului sănătății nr. 1016/2010;

- obligarea instituțiilor

intimate în solidar cu persoanele fizice membre ale Comisiei de malpraxis care au

emis decizia contestată la plata sumei de 3.000 RON, cu titlu de daune materiale,

și la plata sumei de 1.000.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând repararea

prejudiciului cauzat de întârzierea cu care a fost emisă decizia contestată, raportat

la încălcarea prevederilor art. 33 din Regulamentul de organizare și funcționare

a Comisiei de malpraxis coroborate cu art. 671

3

din Legea nr. 95/2006;

- obligarea instituțiilor

intimate, în solidar cu persoanele fizice membre ale Comisiei de malpraxis, la plata

cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a invocat

drept temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile art. 1, art. 8 alin.

(1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ale art. 36 din Regulamentul de

organizare și funcționare a Comisiei de malpraxis, aprobat prin Ordinul ministrului

sănătății publice nr. 1343/2006, și ale art. 673 din Legea nr. 95/2006.

Prin decizia contestată,

ca urmare a sesizării formulate de V.L.V.C. cu privire la intervențiile medicale

efectuate la SC L. SRL, Comisia de malpraxis a decis că nu a existat un caz de malpraxis

săvârșit de către doamna doctor A.M. în ceea ce privește lucrarea medicală efectuată

pacientului V.L.V.C.

Având în vedere aspectele

expuse, Înalta Curte constată că litigiul se circumscrie prevederilor din Legea

nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările

ulterioare, referitoare la „

Procedura de stabilire a cazurilor

de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din

domeniul asistenței medicale

”, respectiv:

„Art.

668. - (1) La nivelul autorităților

de sănătate publică județene și a municipiului București se constituie Comisia de

monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, numită în

continuare Comisia.

Art.

670. -

Comisia poate fi sesizată de:

a)

persoana sau, după caz, reprezentantul legal al acesteia, care se consideră victima

unui act de malpraxis săvârșit în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic

și tratament;

Art.

672. -

Comisia stabilește, prin decizie, dacă în cauză

a fost sau nu o situație de malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate,

inclusiv asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice.

Art.

673. -

(1) În cazul în care asiguratorul sau oricare

dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta

la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării

deciziei.

(2)

Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție

potrivit dreptului comun.

”

Or, în cauză, se observă

cu evidență faptul că V.L.V.C. a învestit Comisia de malpraxis cu o sesizare în

sensul art. 670 lit. a) din Legea nr. 95/2006, iar Comisia de malpraxis a emis decizia

nr. 57 din

5 iulie 2012 în exercitarea competenței conferite de art. 672 din aceeași lege.

Astfel fiind, demersul

judiciar al reclamantului V.L. se circumscrie dispozițiilor art. 673 alin. (1) din

Legea nr. 95/2006, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 676 din aceeași lege,

conform cărora:

„

Art.

676. -

Instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute

în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc

actul de malpraxis reclamat.”

Susținerile recurentului-reclamant

referitoare la incidența normelor de competență prevăzute de Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 nu pot fi primite, întrucât acestea reprezintă dreptul

comun în materia contenciosului administrativ, în timp ce, în virtutea principiului

specialia generalibus derogant, demersul judiciar inițiat de V.L.V.C. intră sub

incidența normelor speciale de competență reglementate de dispozițiile citate anterior

din Legea nr. 95/2006.

În prezența dispozițiilor

menționate din Legea nr. 95/2006, sunt lipsite de temei susținerile prin care recurentul

tinde să demonstreze că decizia contestată este un act administrativ în sensul dispozițiilor

Legii nr. 554/2004 supus controlului de legalitate conform normelor de competență

din aceeași lege.

Fiind vorba de norme de

competență de ordine publică, este lipsită de relevanță opțiunea reclamantului în

sensul soluționării cererii sale de către instanța de contencios administrativ,

iar simpla invocare a dispozițiilor Legii nr. 554/2004 nu este de natură a înlătura

aplicabilitatea normelor speciale de competență reglementate de Legea nr. 95/2006.

2.Temeiul legal al soluției

instanței de recurs

Având în vedere considerentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de V.L.V.C. împotriva sentinței civile nr. 2324 din 9 septembrie 2014 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 2 martie 2015.