ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2314/2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 10099/3/2010, reclamantul C.O.R. a chemat în judecată Spitalul Clinic XX București, Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București și Ministerul Sănătății solicitând obligarea acestora la plata sumei de 150.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că, în calitate de medic, își desfășoară activitatea în cadrul Spitalului Clinic XX București. Datorită faptului că pârâții nu și-au îndeplinit obligația legală de a vaccina personalul medical împotriva gripei AH1N1, reclamantul a fost infectat cu acest virus. Boala a debutat la data de 17 decembrie 2009, și a pus în pericol viața acestuia și a familiei sale.

În conformitate cu H.G. 826 din 22 iulie 2009 pentru aprobarea Planului Cadru Intersectorial pentru Combaterea Efectelor Pandemiei cu Virusul AH1N1 și a Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 267 din 9 noiembrie 2009 și Ordinului comun al Ministrului Sănătății Publice și Președintelui Casei Naționale a Asigurărilor de Sănătate cu nr. 1491/975/2009, coordonarea și controlul activității de vaccinare în cadrul Spitalului Clinic XX București revenea D.S.P. Dacă pârâții ar fi respectat actele normative arătate, reclamantul ar fi fost protejat - în opinia acestuia - împotriva gripei care a pus în pericol viața sa și a familiei sale, provocându-i grele suferințe de ordin fizic și psihic.

Spitalul Clinic XX nu a întocmit și organizat un plan de combatere a pandemiei la nivelul de unitate, și nu a procedat la vaccinarea personalului medical la data prevăzută în ordin, ci mult mai târziu, respectiv la 14 decembrie 2009. Gripa AH1N1 a debutat la 17 decembrie 2009 în cazul reclamantului și cu toate că au început tratamentul, atât el cât și soția, sa imediat ce au fost diagnosticați cu gripă, starea de sănătate s-a deteriorat, existând chiar riscul de deces. Deși au fost nevoiți să accepte izolarea ca măsură de prevenire a transmiterii virusului, reclamantul și soția sa au fost „terorizați” de teama de a nu-l transmite și celor două fetițe în vârstă de 7 și respectiv 2 ani. Aceștia au fost în carantină pe durata a 7 zile, și nu au putut părăsi locuința pentru efectuarea pregătirilor tradiționale de Crăciun.

S-a mai arătat că, pe parcursul lunii ianuarie 2010 reclamantul nu a fost refăcut complet, având dificultăți la parcurgerea unor distanțe mai mari de 500 m sau la urcarea scărilor, aceasta fiind o consecință directă a îmbolnăvirii cu virusul AH1N1, care a produs și o stare de fatigabilitate extremă. În ce privește culpa pârâților a arătat că Spitalul Clinic XX avea obligația de a efectua vaccinarea, iar D.S.P. de a coordona activitatea de vaccinare. Referitor la prejudiciu, s-a arătat că acesta este determinat de suferința fizică extremă, dar și de suferința psihică cauzată de spaima de moarte și teama ca și copii reclamantului să aibă de suferit. În drept, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile cuprinse în art. 998 - 999 C. civ.

Pârâta Direcția de Sănătate Publică a Municipiul București a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În motivarea excepției, pârâta D.S.P. a arătat că Spitalul Clinic XX se află în subordinea Direcției de Sănătate din cadrul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii, și nu este subordonat ierarhic D.S.P. ori Ministerului Sănătății. Pârâtul Spitalul Clinic XX a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținând în esență că îmbolnăvirea reclamantului nu ar fi putut fi preîntâmpinată prin vaccinare.

Deoarece vaccinul a fost autorizat la data de 26 noiembrie, dată la care ar fi trebuit administrat, față de data declanșării simptomelor bolii - 17 decembrie 2010 - (calculând perioada de incubație a virusului de 7 zile și perioada de 14 zile pentru obținerea răspunsului cu anticorpi) rezultă că vaccinarea ar fi trebuit realizată la 26 noiembrie 2010. Or, data la care a început să fie produs vaccinul, după ce în prealabil a fost aprobat de M.S., a fost 27 noiembrie.

Prin răspunsul formulat de reclamant la aceste întâmpinări depuse de către pârâți, a precizat că prin faptele descrise în cuprinsul cererii de chemare în judecată i s-a adus o atingere gravă demnității și reputației, sens în care a solicitat a se avea în vedere că este medic și are pacienți, pacienți care au devenit extrem de refractari față de competența și persoana reclamantului, care în mod normal, după măsurile luate de Guvern și autorități și făcute publice, ar fi trebuit să nu se îmbolnăvească de gripa pandemică AH1N1. Prin încheierea de ședință din data de 27 aprilie 2011, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București și Ministerul Sănătății.

Prin sentința civilă nr. 1243 din 29 iunie 2011, a respins acțiunea astfel formulată reclamantul C.O.R., ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul C.O.R. În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Prin decizia civilă nr. 208A din 10 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul Spitalul Clinic XX București, la plata sumei de 4.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de daune morale; la plata sumei de 1.100 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă judecății în fond, și a sumei de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., în favoarea reclamantului; a obligat pârâtul - intimat Spitalul Clinic XX București, la plata către reclamant a sumei de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent judecății în apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul R.C.O. și pârâtul Spitalul Clinic XX București. Prin decizia civilă nr. 1960 din 04 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile declarate de reclamantul R.C.O. și de pârâtul Spitalul Clinic XX București împotriva deciziei civile nr. 208A din 10 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că deși curtea de apel a acordat într-un anumit cuantum daune morale, judecătorii nu au indicat în cuprinsul hotărârii pronunțate, considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea în acest sens, criteriile avute în vedere la stabilirea acestui cuantum, pentru a se putea cenzura în recurs motivele pentru care instanța nu a acordat integral daunele morale solicitate de reclamant sau motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtului în sensul netemeiniciei acțiunii deduse judecății. Prejudiciul moral care rezultă din lezarea unui drept sau a unui interes nepatrimonial ține de persoana prejudiciată, astfel încât, cuantificarea acestuia presupune arătarea consecințelor negative suferite, importanța valorilor morale lezate și intensitatea cu care au fost percepute.

Aceasta, deoarece, suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât de a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Fără arătarea motivelor și a probelor pe care se sprijină și care au dus la soluția pronunțată, așa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalității hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de față.

A mai reținut instanța de casare că, deși curtea de apel a obligat pârâtul la plata sumei de 1.100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă judecății în fond, nu a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, nu a arătat în ce măsură pârâtul datorează aceste cheltuieli și nu a motivat în ce temei a redus cuantumul acestora, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și conduce la casarea deciziei recurate. Verificând în continuare argumentele aduse în susținerea criticii privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce privește micșorarea onorariului de avocat, atât la fond, cât și în apel, Înalta Curte a constatat că instanța de apel, făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., a obligat pârâtul la plata onorariului de avocat, atât la fond, cât și în apel, redus la un sfert din valoarea acestuia. Instanța de apel nu a motivat în ce măsură a constatat că onorariile sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat în cauză, astfel încât nu se poate exercita controlul judiciar de către instanța de recurs asupra corectei interpretări sau aplicări a dispozițiilor legale menționate. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că decizia atacată cu recurs nu este motivată, pentru a se putea exercita controlul de legalitate asupra acesteia, ceea ce echivalează cu nesoluționarea litigiului. În fața instanței de rejudecare, a fost propusă și administrată proba testimonială, fiind audiată martora R.D.M.

Prin decizia civilă nr. 284 A din data de 12 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea, a fost obligat pârâtul Spitalul Clinic XX București la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri morale, a fost obligat același pârât la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată la fond, reprezentate de onorariul pentru avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost obligat intimatul Spitalul Clinic XX București la plata către apelant a sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată pentru apel, reprezentate de onorariul pentru avocat, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Criticile pe care apelantul le-a adus soluțiilor pronunțate de prima instanță cu referire la excepția de netimbrare, și respectiv la excepțiile privința lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății și Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București au fost analizate, în primul ciclu procesual, de instanța de apel reținându-se caracterul lor neîntemeiat. Recursul exercitat de reclamantul recurent împotriva hotărârii prin care a fost realizată analiza menționată nu a privit soluția adoptată în urma analizei respectivelor critici, situație față de care instanța de apel a apreciat că se impune a fi păstrată respectiva soluție și de instanța de rejudecare.

În aceste condiții, ținând seama și de împrejurarea că instanța de casare nu a constatat vreo neregularitate cu privire la modalitatea de soluționare a criticilor ce vizau soluția pronunțată asupra celor trei excepții menționate anterior, instanța de apel a reținut că se impune a fi păstrate considerentele pentru care au fost apreciate nefondate aceste critici de instanța ce a judecat apelul în primul ciclu procesual. În acest sens, urmează a se reține că, pentru contestarea modului în care a fost stabilită (la judecata în fond a cauzei) obligația reclamantului de a plăti taxa judiciară de timbru corespunzător valorii pretențiilor deduse judecății, partea avea la îndemână o cale de atac specială, de retractare, respectiv formulare unei cereri de reexaminare la aceeași instanță, în condițiile stabilite prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Această din urmă reglementare are caracter de normă specială față de reglementarea de drept comun din art. 282 C. proc. civ. - referitoare la calea de atac ordinară a apelului - astfel că, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, respectiva norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. Pe cale de consecință, reclamantul apelant nu este îndreptățit să uzeze de calea de atac a apelului spre a contesta legalitatea sau temeinicia modului de stabilire a taxei de timbru ce a fost stabilită în sarcina sa de instanța fondului.

Și în ce privește criticile pe care apelantul le-a formulat în legătură cu soluțiile primei instanțe asupra excepțiilor referitoare la lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății și Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București, vor fi păstrate considerentele de la precedenta judecată a apelului, în sensul că: Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordinul comun al Ministerului Sănătății și al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 975/1491/2009, sarcina organizării și coordonării activității de vaccinare a fost repartizată personalului direcțiilor de sănătate publică județene și a Municipiului București, prin alineatul al doilea stabilindu-se că întregul personal medico-sanitar al acestor direcții va fi mobilizat pentru coordonarea acestei activități, precum și pentru monitorizarea procesului de vaccinare.

Prin prevederile art. 6 ale acestui ordin, se statuează faptul că ministerele sau instituțiile care au rețele sanitare proprii au obligația să asigure vaccinarea persoanelor din grupele de risc la îmbolnăvire prin gripa A/H1N1, prin personalul medico-sanitar propriu. În alineatul al doilea al acestei norme se precizează că, în funcție de personalul medico-sanitar disponibil la nivel județean, pentru finalizarea activităților de vaccinare a persoanelor din grupele de risc, Ministerul Sănătății va mobiliza la vaccinare întregul personal medical din toate rețelele sanitare.

Rezultă, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale, că prin dispozițiile art. 2 s-a stabilit regula potrivit căreia organizarea activității de vaccinare este în sarcina direcțiilor de sănătate publică județene și a Municipiului București, iar prin dispozițiile art. 6 s-a derogat de la regula enunțată, în sensul că, în ipoteza în care ministerele sau instituțiile beneficiază de rețele sanitare proprii, vaccinarea se va realiza prin intermediul personalului medico-sanitar propriu.

Din această perspectivă, dispozițiile invocate de apelantul reclamant, respectiv art. 7 din Ordinul nr. 267/2009 - care sunt în sensul că la nivelul Direcției medicale se constituie o rezervă de medicamente, seruri, vaccinuri, dezinfectante și alte materiale specifice pentru situații speciale cu implicații asupra sănătății publice, evidențiindu-se totodată și faptul că direcția medicală asigură pentru structurile subordonate materiale și echipamente de protecție personală și asigură sprijinul/intervenția medicală pentru personalul Ministerului Administrației și Internelor - nu pot avea vreo relevanță în ce privește obligațiile legale ce revin Ministerului Sănătății și Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București.

Având în vedere că Spitalul în care activează reclamantul - în calitate de medic - se află în subordinea Ministerului Transporturilor, instanța de apel a reținut că nu se justifică legitimarea procesual pasivă a Ministerului Sănătății și a Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București în acțiunea prin care se tinde la angajarea răspunderii civile delictuale pentru neîndeplinirea unor obligații corelative dreptului (pretins de reclamant) de a i se administra vaccinul contra gripei pandemic AH1N1 în intervalul de timp scurs între data punerii pe piață a acestui vaccin și data la care reclamantul a contractat respectiva gripă.

În ce privește coordonatele acțiunii deduse judecății prin acțiunea formulată de reclamantul apelant, instanța de apel a reținut că acestea sunt date - corespunzător conținutului cererii introductive și principiului disponibilității ce este propriu procesului civil - de stabilirea îndeplinirii condițiilor cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâtului care justifică legitimarea procesual pasivă în cauză, respectiv a Spitalului Clinic XX București. Fiind vorba de angajarea răspunderii civile a pârâtului persoană juridică pentru fapta proprie, se impune ca cerințele necesare antrenării acesteia să fie analizate corespunzător dispozițiilor art. 998-999 C. civ., iar nu în raport de reglementările art. 1000 alin. (3) C. civ., care stabilesc răspunderea pentru fapta altuia - astfel cum eronat a reținut prima instanță.

Atâta vreme cât, în speță, s-a reclamat neîndeplinirea unor obligații ce reveneau persoanei juridice însăși (Spitalul pârât), iar aceasta este - ca orice subiect de drept - un titular de drepturi și obligații a cărui răspundere poate fi antrenată în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 (act normativ în vigoare la data la care s-au petrecut evenimentele deduse judecății), nu există temei spre a se analiza și stabili în prealabil faptul că un prepus al acestuia ar avea vreo responsabilitate pentru prejudiciul a cărui reparare a fost solicitată de reclamant. Conform art. 35 alin. (3) și (4) din Decretul nr. 31/1954 „ Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor.

Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de cel de al treilea.” Din economia reglementării enunțate reiese fără echivoc împrejurarea că persoana juridică însăși este cea responsabilă în ipoteza unei fapte ilicite de organele sale, existând posibilitatea ca persoanele ce au acționat în calitate de reprezentanți (organe) ai acesteia să fie urmărite de persoana juridică sau de terți pentru prejudiciile suferite.

Atâta vreme cât reclamantul a înțeles să urmărească persoana juridică, respectiv Spitalul în care își desfășoară activitatea profesională, pentru repararea prejudiciului pretins încercat ca urmare a neîndeplinirii unor obligații ce reveneau pârâtului în temeiul unor reglementări cu caracter normativ, nu există temei spre a se proceda la verificarea și stabilirea unei responsabilități a angajaților/prepușilor Spitalului ca premisă necesară antrenării răspunderii civile a acestuia din urmă.

Cu referire la obligațiile care reveneau pârâtului intimat legat de vaccinarea de care reclamantul a susținut că era îndreptățit să beneficieze, instanța de apel a reținut ca relevante dispozițiile art. 1 din Ordinul comun al Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 975/1491/2009, prin care s-a stabilit începerea, la data de 27 noiembrie 2009, a campaniei de vaccinare împotriva infecției cu virusul gripal AH1N1, vaccinare ce urma a fi realizată prin utilizarea produsului C. produs de Institutul de Cercetare Dezvoltare în Microbiologie și Imunologie C. De asemenea, s-a stabilit că prima sesiune de vaccinare „se va efectua până la data de 10 decembrie 2009”.

Art. 4, cu trimitere la Anexa 2 din același act normativ face referire la grupele de risc prioritare pentru vaccinarea antigripală, în sensul că personalul medico sanitar și personalul din cadrul altor ministere care asigură serviciile esențiale se încadrează etapa I de vaccinare, etapă derulată în perioada 26 noiembrie - 10 decembrie 2009. Conduita Spitalului pârât în legătură cu îndeplinirea obligației de vaccinare a cadrelor medicale angajate se caracterizează prin lipsă de diligență chiar în ce privește procurarea dozelor de vaccin necesare.

Probatoriul administrat, respectiv corespondența purtată de pârât cu Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București și relațiile furnizate de Ministerul Transporturilor care atestă faptul că pârâtul a ridicat primele doze de vaccin C. la data de 14 ianuarie 2010, relevă cu evidență faptul că acesta nu a întreprins minime diligențe spre a solicita și obține vaccinul respectiv înaintea la data la care a expirat perioada în care trebuia ca reclamantul să beneficieze de administrarea efectivă a respectivului vaccin.

Fiind contrară obligațiilor ce îi reveneau în mod imperativ în temeiul Ordinului nr. 975/1491 emis la 24-25 noiembrie 2009, apare ca fiind evident atât caracterul ilicit al faptei (conduita anterior descrisă) pârâtului de a nu asigura toate condițiile necesare spre a administra reclamantului apelant vaccinul antigripal în intervalul de timp ce a fost conceput de autorități spre a asigura eficiența maximă a măsurilor luate pentru combaterea efectelor pandemiei cu virusul AH1N1, dar și culpa unității spitalicești în îndeplinirea respectivelor obligații. Conform actelor medicale depuse de reclamant, boala contractată de acesta ca urmare a infectării cu virusul AH1N1 a debutat la data de 17 decembrie 2009, deci după o perioadă de 7 zile de la data la care s-a încheiat prima etapă de vaccinare - etapă în care acestuia trebuia să i se administreze vaccinul, pentru că făcea parte din personalul medical al spitalului pârât.

Pe de altă parte, din răspunsul formulat de Institutul Național de Cercetare dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie C. la solicitarea primei instanțe, reiese că perioada de incubație a virusului AH1N1 este în general de 1,5 - 3 zile, dar se poate extinde la cel mult 7 zile.

Raportând situația de fapt reținută în ce privește data declanșării bolii la reclamantul apelant, la opinia științifică astfel comunicată de instituția menționată anterior, instanța de apel a reținut că data infestării reclamantului cu virusul gripei AH1N1 este ulterioară datei la care acestuia ar fi trebuit să îi fie administrat vaccinul antigripal, vaccinare care trebuia să se realizeze prin grija unității medicale angajatoare, respectiv a pârâtului intimat Spitalul Clinic XX București, iar în ipoteza în care acesta ar fi fost vaccinat conform rigorilor stabilite prin actele normative menționate anterior, ar fi fost în situația în care organismul său ar fi dezvoltat un nivel de imunitate suficient de ridicat pentru ca boala să îmbrace o formă mai ușoară, respectiv pentru ca simptomele acesteia să nu fie resimțite astfel cum ele s-au manifestat în situația concretă a reclamantului apelant.

Instanța de apel a reținut că, și în situația în care este avută în vedere perioada maximă de incubație a virusului AH1N1, de 7 zile, data infectării reclamantului cu respectivul virus ar fi cea de 11 decembrie 2009, iar în condițiile în care răspunsul imun la respectivul virus se instalează progresiv, și nivelul stabil al ratei de seroconversii la persoanele vaccinate se realizează într-un interval de 15 zile - astfel cum reiese din opinia științifică ce a fost comunicată de Institutul C. - ar fi existat premise certe ca forma clinică a bolii contractate de reclamant să fie mai ușoară în situația în care ar fi fost vaccinat înăuntrul perioadei stabilite prin Anexa 2 la Ordinul nr. 975/1491/2009.

Această concluzie a instanței este susținută și de extrasele depuse de reclamant din tratate de medicină referitoare la problematica infectării cu virusul gripal, la etapele specifice evoluției, la imunitate, și respectiv la rezistența organismului uman față de gripă. Instanța de apel a constatat că nu poate reține cu certitudine că reclamantul nu ar fi contractat boala în ipoteza în care pârâtul i-ar fi administrat vaccinul, pentru că - astfel cum s-a reținut în precedent - data la care s-a încheiat perioada în care trebuia administrat acest vaccin (10 decembrie 2009) este foarte apropiată de aceea la care ar fi putut avea loc infectarea cu virusul gripal și, astfel, nu se poate concluziona că ar fi existat condițiile necesare instalării unei imunizări totale față de acest virus.

Se impune a fi subliniat că, prin Ordinul nr. 975/1491/2009 era stabilită perioada de vaccinare a cadrelor medicale, iar eventuala vaccinare în ultima zi a acestei perioade (10 decembrie) ar fi reflectat îndeplinirea obligațiilor pârâtului în coordonatele permise de actul normativ, având astfel caracterul unei fapte licite, și, în consecință numai de la sfârșitul acestei perioade poate fi reținută răspunderea pârâtului pentru consecințele faptei ilicite descrise în precedent. Pe de altă parte, trebuie reținut și faptul că actele medicale eliberate reclamantului de medicul de familie - care este cel ce asigură și coordonează asistența medicală personală, primară și continuă individului relevă faptul că reclamantul este o persoană clinic sănătoasă, iar în perioada noiembrie - decembrie 2009 nu se afla în evidențe cu boli sau tratamente care deprimă sistemul imunitar.

Având în vedere starea de sănătate astfel reliefată de actul medical eliberat de medicul de familie, nu se poate reține argumentul potrivit căruia sănătatea reclamantului ar fi fost deficitară sub aspect imunitar, și astfel ar fi fost de natură a crea predispoziția pentru contractarea virusului gripal și manifestarea severă pe care a îmbrăcat-o boala. Față de considerentele reținute, instanța de apel a reținut că, în măsura în care pârâtul și-ar fi îndeplinit obligația de a administra reclamantului vaccinul antigripal C. în perioada imperativ stabilită prin actul normativ menționat anterior, acesta din urmă ar fi avut o formă de boală mai ușoară decât cea pe care parcurs-o în lipsa oricărei vaccinări.

În lumina acestor constatări, instanța de apel a reținut că este dovedită și legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtului și boala pe care a contractat-o reclamantul în forma clinică în care aceasta s-a manifestat. În ce privește prejudiciul încercat de reclamant ca urmare a îmbolnăvirii sale în aceste condiții, instanța de apel a apreciat că nu poate fi pus sub semnul îndoielii atâta vreme cât efectele severe ale acestei boli au fost larg mediatizate în perioada în care virusul gripal a fost activ și, mai mult decât atât, calificarea - de autoritățile publice - a virusului ca fiind unul pandemic reflectă gravitatea sporită a contractării bolii și riscului transmiterii ei pe scară largă.

Prin caracteristicile sale astfel devenite notorii, boala a fost de natură a crea reclamantului, pe lângă suferințele inerente bolii, o stare de teamă legată atât de caracterul imprevizibil al evoluției acesteia - fiind vorba de o formă nouă a virusului gripal, care nu a mai fost activă în precedent -, cât și de posibilitatea transmiterii ei către copii minori care locuiau împreună cu acesta, și de impactul asupra minorilor a imaginii date de manifestarea bolii de care reclamantul suferea. De asemenea, pe perioada de manifestare a bolii, reclamantul a fost nevoit să rămână în locuință, fiind inerentă acestei restricții o stare de frustrare legată de imposibilitatea desfășurării activităților cotidiene, în cazul concret și de imposibilitatea pregătirilor tradiționale specifice sărbătorilor de iarnă (Crăciunul și Anul Nou).

Aceste reacții la boală ale reclamantului au fost evidențiate și de martora R.D.M. Reținând că, în situația în care reclamantul ar fi fost vaccinat ar fi făcut, în cel mai rău caz, o formă ușoară a de gripă, iar o astfel de formă a bolii ar fi adus mai puține limitări în derularea activităților curente, instanța de apel a apreciat că este dovedită și condiția prejudiciului. Având în vedere considerentele reținute, urmează a se constata că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 998-999 C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile a pârâtului. În ce privește cuantumul prejudiciului încercat de reclamant, instanța de apel a apreciat că suma de 150.000 euro solicitată de reclamant cu acest titlu este nejustificată.

Un prim aspect avut în vedere de instanță, spre a face o astfel de apreciere, este acela că prejudiciul solicitat a fi reparat este de natură morală, astfel că trebuie stabilit în legătură cu lezarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantului. Din această perspectivă, lezarea produsă reclamantului se circumscrie - potrivit considerentelor expuse anterior - stării de teamă pentru sănătatea sa și a copiilor minori (în ce privește situația soției, și ea infectată cu același virus în aceeași perioadă ca și reclamantul apelant, reclamantul nu este titularul de drepturi, astfel că acesta nu este îndreptățit să pretindă reparații), precum și frustrării determinate: de obligarea de a rămâne în locuință; de expunerea copiilor la manifestările inerente bolii; de imposibilitatea pregătirii sărbătorilor de iarnă potrivit tradițiilor specifice.

În ce privește susținerea apelantului în sensul că, după însănătoșirea sa, au existat reticențe ale pacienților de a-i solicita serviciile profesionale, în considerarea bolii de care suferise, instanța de apel a constatat că acestea sunt lipsite de suport probator. Declarația martorei R.D.M. - soția reclamantului - nu poate fi reținută ca reprezentând o probă relevantă sub acest aspect pentru că martora a relatat opinii care i-au fost împărtășite de reclamant, iar nu situații pe care martora le-ar fi constatat în mod nemijlocit. De asemenea, sunt apreciate ca lipsite de suport probator și susținerile reclamantului în sensul că ar fi fost „terorizat” și teama de a muri, pe fondul derulării gripei contracte, nefiind administrate probe relevante, cu caracter obiectiv, care să evidențieze caracterul letal al bolii antrenate de virusul gripal pandemic AH1N1 în cazul persoanelor clinic sănătoase la data contractării virusului.

Având în vedere considerentele expuse, reținând și faptul că prin decizia de casare s-a statuat că suma de bani ce se acordă cu titlu de daune morale are drept finalitate nu atât repunerea victimei într-o situație similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanța de apel a apreciat că acordarea sumei de 2000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezintă o despăgubire adecvată pentru repararea prejudiciului moral încercat de reclamant ca urmare a neîndeplinirii de către pârât a obligației de a-i administra vaccinul antigripal până la data de 10 decembrie 2009. Având în vedere că pârâtul are calitate de parte căzută în pretenții, față de soluția astfel pronunțată asupra cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat întemeiată cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate la judecata în fond a cauzei.

Ținând seama de faptul că pretențiile reclamantului au fost admise numai în parte, instanța de apel a constatat că nu poate fi pusă în sarcina pârâtului obligația de a suporta întreg onorariul de avocat ce a fost achitat de reclamant pentru formularea și susținerea acțiunii în coordonatele în care aceasta a fost promovată. Astfel, instanța de apel a reținut că nu este justificată obligarea pârâtului la achitarea întregului onorariu de avocat, în cuantum de 4.960 RON, apreciind că - în raport de coordonatele în care a fost admisă acțiunea - suma de 1.000 RON reprezintă o cheltuială care își găsește corespondent în culpa pe care pârâtul a avut-o pentru declanșarea litigiului pendinte.

În ce privește taxa de timbru pe care reclamantul a achitat-o la judecata cauzei în fond, instanța de apel a reținut că nu poate fi pusă în sarcina pârâtului atâta vreme cât în căile de atac (inclusiv în recurs) s-a stabilit că acțiunea este una scutită de obligația de plată a taxei de timbru. Împrejurarea că reclamantul nu a avut diligența necesară spre a exercita calea de atac legală împotriva măsurii instanței de fond de stabilire a taxei de timbru nu poate antrena obligarea pârâtului la plata unei taxe achitată în aceste condiții, pentru că ar avea semnificația transferării către pârât a unei culpe procesuale a reclamantului. În ce privește cheltuielile de judecată solicitate de apelantul reclamant pentru judecata în apel, față de soluția de admitere a acestei căi de atac, instanța de apel a reținut că, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., este întemeiată și această cerere. Ca și în cazul cheltuielilor de judecată aferente judecății în fond a cauzei, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reținând că pretențiile reclamantului au fost găsite întemeiate numai în parte și, astfel, nu se justifică a fi pus în sarcina intimatului pârât întregul onorariu de avocat - în cuantum de 2.480 RON - ce a fost achitat de către apelant pentru asistența juridică de care a beneficiat în formularea și susținerea acestei căi de atac. Astfel, obligația intimatului de a plăti reclamantului cheltuielile de judecată ocazionate de judecata cauzei în apel a fost stabilită pentru suma de 1.000 RON. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul R.C.O.

și pârâtul Spitalul Clinic XX București. În motivarea recursului reclamantul R.C.O. a arătat următoarele. În fapt, instanța ce a rejudecat apelul după casare a reținut corect situația de fapt și de drept în cauza, gravitatea situației, pericolul prin care recurentul a trecut din cauza culpei Spitalului Clinic XX București, fapt ce reiese fără echivoc din conținutul considerentelor deciziei în cauza. În ceea ce privește prejudiciul, reținut prin considerentele hotărârii atacate ca fiind real și datorat, instanța ce a rejudecat apelul după casare, în mod inexplicabil având în vedere gravitatea faptelor, l-a redus la o valoare simbolică, lipsind astfel de valoare instituția răspunderii delictuale - hotărârea instanței de apel, sub acest aspect, fiind data, cu aplicarea greșita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Obligarea la repararea unui prejudiciu, în accepțiunea rezultata din reglementarea răspunderii delictuale, în cazul de față are un dublu scop reparația suferințelor fizice și psihice suferite, precum și a atingerii demnității și reputației de medic; sancționarea vinovatului, a celui care prin fapta ilicita a condus și generat, în mod culpabil, acel prejudiciu. Or, în cauză, situația în care a fost pus recurentul, prin neglijența Spitalului Clinic XX București, a fost una de maximă periculozitate, suferință fizică și psihică a fost una extremă, iar atingerea demnității și reputației de medic a fost totală, condiții în care se impunea un răspuns pe măsură și nu o reparație simbolică.

Obligarea Spitalului Clinic XX București la plata către recurent a sumei de 2.000 euro poate fi apreciată ca un avertisment minor pentru pârât, însă în nici un caz ca o reparație reală a prejudiciului pe care instanța de apel în mod corect l-a sesizat ca fiind și real și datorat de către pârât. Pentru a se înțelege cât mai bine gravitatea situației recurentul a descris situația de fapt din perspectiva sa. În consecință, a arătat că solicitarea de obligare a Spitalul Clinic XX București la plata sumei de 150.000 euro, în echivalent în RON la data efectivă a plății, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial corporal constând în suferința fizică și psihică, precum și atingerea demnității și reputației de medic, generate de îmbolnăvirea cu gripa de tip nou pandemic AH1N1 (gripa porcină) din cauza neîndeplinirii obligațiilor Spitalul Clinic XX București, este întemeiată.

Al doilea motiv de recurs vizează obligarea Spitalului Clinic XX București la plata integrală către recurentul reclamant C.O.R. a sumei de 10.111 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă judecării fondului. Recurentul a susținut că prin apelul formulat, și anume primul motiv de apel ce a făcut obiectul judecării apelului în primul ciclu procesual, a solicitat schimbarea în tot, ca netemeinică și nelegală, a încheierii de ședința din data de 14 octombrie 2011 prin care instanța de fond a admis excepția netimbrării cererii introductive de instanță, în sensul respingerii acesteia și a constatării faptului că cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar este scutită de taxa judiciară de timbru, sens în care să se dispună restituirea taxei deja plătite în dosarul de fond.

Cu încălcarea principiului disponibilității părților această cerere nu a fost soluționată. Este vorba despre restituirea taxei deja plătite în dosarul de fond și nu de obligarea intimatului-pârât la suportarea plății acesteia cum greșit au reținut ambele instanțe ce au judecat apelul în primul și al doilea ciclu procesual. Astfel, în ceea ce privește admiterea, prin încheierea de ședința din data de 14 octombrie 2011, a excepției netimbrării cererii introductive de instanța ridicată de către intimatul-pârât Spitalul Clinic XX București, această soluție este nelegală. În aceste condiții și față de dispozițiile în vigoare ale art. 15 lit. f 1 ) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererea de chemare în judecată, din prezenta cauză, este scutită de taxa judiciară de timbre, condiții în care, pe cale de consecință, excepția de netimbrare a cererii trebuia respinsă ca nefondată.

Ultimul motiv de recurs vizează obligarea Spitalului Clinic XX București la plata integrală către recurentul-reclamant C.O.R. a onorariilor de avocat achitate în primă instanță și apel, și anume suma totală de 7.440 RON inclusiv TVA, reprezentând suma de 4.960 RON inclusiv TVA, onorariu achitat la judecata în primă instanță a cauzei, și suma de 2.480 RON inclusiv TVA, onorariu achitat la judecata în apel a cauzei. În conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ. judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, dar numai când vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Or, în cauză instanța de apel a procedat, prin aplicarea greșită a acestui text de lege, la micșorarea onorariului de avocat, atât la fond, cât și la apel, reducându-l la un sfert din valoarea acestuia, fără a exista vreo motivare.

Instanța a fost învestită cu repararea unui prejudiciu de 150.000 euro, onorariul total solicitat în fond și apel (7.440 RON inclusiv TVA) reprezentând puțin peste 1% din această valoare, or, un asemenea procent niciodată nu poate fi apreciat ca fiind nepotrivit de mare. În ceea ce privește valoarea onorariului raportat la muncă îndeplinită de avocat se observă atât cantitatea cât și calitatea documentelor (acțiune, cereri, întâmpinări, precizări, concluzii, motive de apel etc.) aflate la dosar și redactate de către avocat, caracterul foarte specializat (domeniul medical) al cauzei, ceea ce a impus familiarizarea avocatului cu toate particularitățile unui domeniu științific complet străin față de cel în care activează, ceea ce a generat un volum de muncă cu mult mai mare decât într-o cauză normală și nu în ultimul rând numărul de termene la care a fost prezent.

Din valoarea de 7.440 RON, 1.440 RON reprezintă TVA. Din cei 6.000 RON rămași se mai plătesc taxe și impozite în cuantum de aproximativ 31% (impozitul global, CAS și taxa barou), deci aproximativ 1.860 RON. În aceste condiții suma real, netă, rămasă este de 4.140 RON, sumă din care se mai scad diferite cheltuieli pricinuite cu acest proces, efectuate de avocat. În motivarea recursului pârâtul Spitalul Clinic XX București a arătat următoarele. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice, instanța a luat în considerare numai culpa spitalului chiar dacă spitalul a comunicat Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București în data de 08 decembrie 2009, catagrafia numerică a personalului din unitate (într-un spital personalul medical lucrează în ture), aceasta a livrat recurentului pârât vaccinurile în data de 07 ianuarie 2010, 14 ianuarie 2010, 19 ianuarie 2010, că dovada ca procedurile organizatorice erau greoaie.

Mai mult, nici reclamantul nu a făcut dovada faptei ilicite săvârșite cu intenție sau culpa a persoanei juridice (spital), neadministrând nici o probă care să dovedească faptul că a solicitat să i se administreze acest vaccin și recurentul pârât a refuzat acest lucru. Din aproximativ 800 angajați ai spitalului la acea dată și aproximativ o mie și ceva de pacienți, reclamantul a fost singurul care a contactat acest virus. Pentru aceste motive consideră ca hotărârea pronunțată de instanța de fond este o hotărâre temeinică și legală, aceasta, în urma administrării probatoriului, reținând corect faptul că din probele administrate nu rezultă însă fapta ilicită și legătura de cauzalitate cu îmbolnăvirea reclamantului.

Altfel spus îmbolnăvirea nu s-a datorat lipsei de vaccinare. De asemenea, nu rezultă că vaccinarea reclamantului ar fi avut ca rezultat imposibilitatea declanșării gripei. Recurentul pârât a arătat în continuare că este nelegală decizia atacată în privința obligării recurentului pârât la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale și a criteriilor avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit de reclamant. Daunele morale se stabilesc în raport cu consecințele negative suferite de reclamant, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale. Criteriul general evocat de C.E.D.O. constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. În situația daunelor morale datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportată la elementele de fapt.

Faptul ca reclamantul a fost internat și tratat corespunzător conform biletului de ieșire din spital întocmit la data de 23 decembrie 2009 și certificatul de concediu medical de 12 zile pentru urgente medico/chirurgicale, concediu plătit în cuantum de 100%, (acesta s-a îmbolnăvit de gripa și nu de o boală incurabilă, nu a suferit vreo infirmitate sau slutire, nu i s-a desfăcut contractul de muncă, acesta lucrează și în prezent în cadrul acestui spital), constituie la rândul său o reparație satisfăcătoare a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit. Suma solicitată de reclamant cu acest titlu este excesivă, iar răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă nu să asigure un câștig.

Plata sumei de 2000 euro în echivalent RON la data plății, reprezintă aproximativ 9.000 RON, iar această sumă depășește valoarea celor 13 bonuri de masă de care toți salariații din secția Urologie (locul de muncă al reclamantului) beneficiază într-o lună, sau suma necesară achiziționării dezinfectanților sau materialelor sanitare necesare pentru o lună, pentru aceeași secție. Spitalul nu are bani pentru această destinație, trebuind luați din altă parte. Înalta Curte a constatat nefondate recursurile pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, Înalta Curte a reținut că prin primul motiv de recurs se critică modul de evaluare a prejudiciului de către instanța de apel, susținându-se încălcarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. prin stabilirea unei sume simbolice care ar lipsi de valoare spiritul și eficiența instituției răspunderii delictuale, care nu ar asigura realizarea scopului acesteia, și anume reparația suferințelor fizice și psihice suferite, precum și a atingerii demnității și reputației de medic și sancționarea vinovatului, a celui care prin fapta ilicitț a condus și generat, în mod culpabil, acel prejudiciu. Potrivit prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Nu se poate cere, invocându-se acest temei de drept, reaprecierea probelor administrate în fața instanțelor de fond cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt.

De asemenea, modul de evaluare a prejudiciului moral ține de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea acesteia, atâta timp cât nu se critică modul în care instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile delictuale. De altfel recurentul a susținut că instanța de apel ”a înțeles și reținut corect situația de fapt și de drept în cauză, gravitatea situației, pericolul prin care recurentul a trecut din cauza culpei Spitalului Clinic XX București”. Instanța de apel a cuantificat prejudiciul moral suferit de reclamant ca urmare a neîndeplinirii de către pârât a obligației de a-i administra vaccinul antigripal până la data de 10 decembrie 2009 la suma de 2000 de euro.

Instanța de apel a reținut că lezarea produsă reclamantului se circumscrie stării de teamă pentru sănătatea sa și a copiilor minori, precum și frustrării determinate de obligarea de a rămâne în locuință; de expunerea copiilor la manifestările inerente bolii; de imposibilitatea pregătirii sărbătorilor de iarnă potrivit tradițiilor specifice. Raportat la duna morală reținută, suma determinată de către instanța de apel ca reprezentând repararea acestui prejudiciu nu poate fi apreciată ca având o valoare simbolică. Această concluzie este susținută și de echivalarea acestei sume în cheltuieli ale spitalului făcută de către recurentul pârât în finalul recursului său, echivalare necontestată de către pârât, și anume valoarea celor 13 bonuri de masa de care toți salariații din secția Urologie (locul de muncă al reclamantului) beneficiază într-o lună, sau suma necesară achiziționării dezinfectanților sau materialelor sanitare necesare pentru o lună, pentru aceeași secție.

Mai mult, instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit încălcarea onoarei și reputației reclamantului prin fapta ilicită a pârâtului. Instanța de apel a constat că sunt lipsite de suport probator susținerile reclamantului în sensul că, după însănătoșirea sa, au existat reticențe ale pacienților de a-i solicita serviciile profesionale, în considerarea bolii de care suferise. De asemenea, au fost apreciate ca lipsite de suport probator și susținerile reclamantului în sensul că ar fi fost „terorizat” de teama de a muri, pe fondul derulării gripei contracte, nefiind administrate probe relevante, cu caracter obiectiv, care să evidențieze caracterul letal al bolii antrenate de virusul gripal pandemic AH1N1 în cazul persoanelor clinic sănătoase la data contractării virusului.

De altfel, dacă ar fi avut informații referitoare la caracterul letal al bolii în cazul său, reclamantul fiind medic, raportat la gravitatea unei astfel de perspective, nimic nu l-ar fi împiedicat să își cumpere singur vaccinul, care era relativ ieftin raportat la veniturile sale. Astfel, prin stabilirea sumei de 2000 de euro ca echivalent al prejudiciului moral suferit de către reclamant ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârât prin neglijența sa nu este lipsită de conținut instituția răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 998, 999 C. civ. Înalta Curte a constatat nefondat motivul de recurs prin care se critică modul de soluționare a motivului de apel ce privea nelegalitatea obligării reclamantului să suporte plata sumei de 10.111 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Recurentul susține că instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității, nu a soluționat motivul de apel prin care susținea nelegalitatea încheierii din 14 octombrie 2010 (în mod eronat menționată de către recurent ca fiind din data de 14 octombrie 2011) prin care prima instanță de fond a constatat ca datorează taxă judiciară de timbru. Această susținere nu corespunde considerentelor deciziei atacate. Instanța de apel a reținut cu privire la acest motiv de apel că criticile pe care apelantul le-a adus soluției pronunțate de prima instanță cu referire la excepția de netimbrare au fost analizate în primul ciclu procesual în apel reținându-se caracterul lor neîntemeiat, iar recursul exercitat de reclamantul recurent împotriva hotărârii prin care a fost realizată analiza menționată nu a privit soluția adoptată în urma analizei respectivelor critici.

Raportat la această situație, ținând seama și de împrejurarea că instanța de casare nu a constatat vreo neregularitate cu privire la modalitatea de soluționare a acestor critici, instanța de apel în rejudecare a apreciat că se impune a fi păstrată respectiva soluție, fiind reluate argumentele pentru care prima instanță de apel a considerat acest motiv de apel ca fiind neîntemeiat. Argumentele instanței de apel au făcut trimitere, în esență, la faptul că reclamantul nu formulat calea de atac specială, de retractare, și anume formularea unei cereri de reexaminare la aceeași instanță, în condițiile stabilite prin art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și că astfel nu mai are posibilitatea să formuleze aceste critici pe calea dreptului comun reglementată de art. 282 C. proc.

civ. - referitoare la calea de atac ordinară a apelului. Astfel, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a analizat acest motiv de apel, așa cum a fost formulat, neputându-se reține încălcarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva căruia au fost analizate aceste critici de către Înalta Curte, în aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ. Recurentul reclamant a invocat în susținerea acestui motiv de recurs prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire probabil la legalitatea cererii de constatare a scutirii de plata taxei de timbru, cerere care nu poate fi analizată pe fond nici în cadrul prezentului recurs pentru considerentele reținute de instanța de apel, și anume raportat la faptul că reclamantul nu a utilizat calea specială de reexami