ÎCCJ, decizie (scj.ro #137626)

Recurs în casație. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Ne bis in idem

Cuprins pe materii:

Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casație

Indice alfabetic:

Drept procesual penal

-

recurs în casație

C. proc. pen.,

art. 16 alin. (1) lit. i), art. 438 alin. (1) pct. 8

În ipoteza în care instanța de apel a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., cu motivarea că inculpații au fost anterior sancționați contravențional pentru fapta pentru care au fost trimiși în judecată, deși nu există o identitate de faptă, inculpații fiind trimiși în judecată pentru o faptă materială diferită de cea pentru care au fost sancționați contravențional, este incident cazul de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. În această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul în casație, casează decizia instanței de apel și dispune rejudecarea de către instanța de apel.

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 114/RC din 16 martie 2017

Prin sentința penală nr. 1878 din 17 decembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Bacău:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare și s-a atras atenția asupra prevederilor art. 63

1

C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului B. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare și s-a atras atenția asupra prevederilor art. 63

1

C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 396 alin. (10) teza a II-a C. proc. pen. și art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului C. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 700 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare și s-a atras atenția asupra prevederilor art. 63

1

C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen. și art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului D. la pedeapsa principală a amenzii în cuantum de 1.000 lei, pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare și s-a atras atenția asupra prevederilor art. 63

1

C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A., iar, în temeiul art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelului față de inculpații B., C. și D.

A fost desființată sentința penală apelată și, rejudecând, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., au fost achitați inculpații A., B., C. și D. pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât există autoritate de lucru judecat.

Totodată, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de procuror împotriva aceleiași sentințe penale.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău, cu privire la dispoziția achitării și, în consecință, s-a constatat că temeiul legal invocat în soluția pronunțată - art. 396 alin. (6) C. proc. pen., cu aplicarea art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. privește instituția încetării procesului penal.

Analizând sentința penală atacată atât sub aspectul motivelor de apel invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept existente, în virtutea caracterului devolutiv al apelului prevăzut în art. 417 alin. (1) și (2) C. proc. pen., curtea de apel a constatat că apelul inculpatului este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin actul de sesizare al instanței, inculpații A., B., C. și D. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzută în art. 322  alin. (1) C. pen. anterior reținându-se, în esență, că în seara de 2 septembrie 2013, în timp ce se aflau în incinta societății E., în urma unui conflict declanșat spontan, s-au lovit reciproc. Urmare a loviturilor primite, inculpații - persoane vătămate C., B. și A. au suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 5-6 zile, 4-5 zile și, respectiv, 50-55 zile de îngrijiri medicale.

Pentru atingerea adusă ordinii și liniștii publice prin proferarea de amenințări și injurii, inculpații au fost sancționați contravențional la data de 4 septembrie 2013, prin procesele-verbale de constatare a contravenției emise de Postul de Poliție G.

Curtea de apel a apreciat că instanța de fond avea obligația să facă un minim de cercetări privind susținerile apărării și să constate incidența în cauză a principiului enunțat în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căruia „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.”

S-a arătat că tratamentul juridic primit în situațiile de dublă sancționare administrativă și penală a evoluat în mod considerabil de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7, fiind format din trei elemente: definiția procedurii penale, identitatea comportamentelor care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni și dubla acuzație, că instanța europeană utilizează trei criterii pentru a aprecia dacă o anumită sancțiune are caracter penal în sensul prevăzut în art. 6 și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și anume: calificarea infracțiunii în dreptul național, natura încălcării și severitatea sancțiunii aplicate făptuitorului, iar Curtea de la Strasbourg a confirmat că interdicția dublei pedepse se referă la sancțiunea care privește aceleași fapte, iar nu un comportament calificat în același mod de normele care definesc infracțiunile, sens în care s-a menționat Hotărârea Zolotukhin împotriva Rusiei din 10 februarie 2009, în care s-a stabilit că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat în sensul că interzice orice acuzație legată de o a doua infracțiune, atunci când aceasta are ca temei fapte identice sau echivalente din punct de vedere material cu cele care constituie temeiul celeilalte infracțiuni.

În ceea ce privește dimensiunea procedurală a principiului

ne bis in idem

, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, odată verificată existența unei sancțiuni referitoare la aceleași fapte, este interzisă orice nouă procedură, cu condiția ca prima sancțiune să  fi  rămas  definitivă,  concluzie  aplicabilă situațiilor în care prima sancțiune are caracter administrativ, iar a doua penal (Hotărârea Zolotukhin), dar și cazurilor în care aplicarea sancțiunilor are loc în ordine inversă (Hotărârea Ruotsalainen).

Drept urmare, instanța de apel a apreciat că potrivit jurisprudenței menționate, art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană interzice dubla sancționare administrativă și penală în legătură cu aceleași fapte, împiedicând astfel inițierea unei a doua proceduri, fie administrativă, fie penală, atunci când prima sancțiune a rămas deja definitivă.

În aceste condiții, constatând că sancțiunile administrative sunt executorii și că o nouă sancțiune penală nu mai este posibilă în cauza pendinte, curtea de apel a apreciat că prima instanță avea obligația să constate că se impune renunțarea la desfășurarea procedurii penale inițiate împotriva inculpaților și să dispună încetarea procesului penal pentru existența autorității de lucru judecat.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație procurorul.

În cuprinsul cererii de recurs formulată de procuror, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat, în esență, că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A., B., C. și D. cu privire la săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. anterior, având în vedere că în cauză nu există autoritate de lucru judecat, deoarece aceștia au fost sancționați contravențional pentru alte fapte (art. 371 C. pen, respectiv art. 321 C. pen. anterior) decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neaflându-se în situația prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. cu referire la art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Mai mult decât atât, s-a arătat că instanța civilă a anulat sancțiunile contravenționale aplicate inculpaților C. și D., astfel încât, față de aceștia, nu există niciun titlu executoriu prin care să fi fost sancționați administrativ de către o instanță de judecată, pentru a fi incidentă excepția autorității de lucru judecat.

În raport cu cele expuse în cuprinsul motivelor de recurs în casație, s-a solicitat, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin încheierea din 2 februarie 2017, apreciind că sunt îndeplinite cerințele prevăzute în art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiași instanțe și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurent.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază recursul în casație formulat de procuror ca fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Procurorul și-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., arătând, în esență, că în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A., B., C. și D. pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzută în art. 322 C. pen. anterior, întrucât, în cauză, nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere, pe de o parte, că aceștia au fost sancționați contravențional pentru alte fapte (art. 371 C. pen, respectiv art. 321 C. pen. anterior) decât cele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, neaflându-se în situația prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen. cu referire la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană, iar, pe de altă parte, că instanța civilă a anulat sancțiunile contravenționale aplicate inculpaților C. și D., astfel încât, față de aceștia, nu există niciun titlu executoriu prin care să fi fost sancționați administrativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în condițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, în situațiile în care s-a dispus în mod greșit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Este de menționat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

Astfel, în speță, se constată că, din procesele-verbale de constatare a contravențiilor, rezultă că inculpații A., B., C. și D. au fost sancționați contravențional, în temeiul art. 3 pct. 1, 2 și 24 din Legea nr. 61/1991 (art. 3 din Legea nr. 61/1991 la data de 4 septembrie 2013), reținându-se că s-au constituit într-un grup și au săvârșit acțiuni contrare ordinii și liniștii publice, proferând injurii și expresii jignitoare la adresa numitei H. și a altor persoane, provocând indignarea cetățenilor și participând la scandal public.

Pe de altă parte, se constată că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, s-a dispus trimiterea în judecată a acestora pentru săvârșirea infracțiunii de încăierare prevăzută în art. 322 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., constând în aceea că, la data de 2 septembrie 2013, au participat la un conflict în localitatea G., unde, cei patru intimați, fiind împărțiți în două grupuri, s-au lovit reciproc cu pumnii și picioarele, conducând la cauzarea de leziuni corporale la trei dintre aceștia, ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale (A. 50-55 zile, B. 4-5 zile, iar C. 5-6 zile).

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că cei patru inculpați au fost trimiși în judecată pentru o altă infracțiune decât cea pentru care au fost sancționați contravențional (prevăzută în art. 371 C. pen. - art. 321 C. pen. anterior - „tulburarea ordinii și liniștii publice”, aflată în Capitolul I al Titlului VIII al Codului penal, intitulat „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială”), acesta fiind, de altfel, și motivul pentru care nu au mai fost cercetați și trimiși în judecată și pentru această faptă.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție mai constată că, pentru aplicarea principiului

ne bis in idem

, se impune ca faptele materiale și inculpatul să fie aceleași în ambele proceduri desfășurate în fața ambelor instanțe (Cauza C-467/04, Gasparini și alții), în hotărârea C-436/04, Van Esbroeck statuându-se că, în ceea ce privește coincidența faptelor, aceasta trebuie înțeleasă nediferențiat de circumstanțe și independent de încadrarea lor juridică.

Transpunând reglementările internaționale (Capitolul 3 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, Convenția de la Bruxelles cu privire la principiul

ne bis in idem

, Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), legiuitorul român a stabilit în actuala reglementare (art. 6 C. proc. pen.) că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub o altă încadrare juridică.

Astfel, la nivel național principiul

ne bis in idem

este constituit pe baza unei duble identități: de persoană și de faptă, în sens material, în materie penală identitatea de cauză (de temei juridic) fiind înlăturată prin efectul dispozițiilor art. 6 C. proc. pen. care menționează expres că această regulă funcționează chiar dacă faptei i s-ar da o altă încadrare juridică.

Raportând considerațiile anterior menționate la criticile formulate de procuror, Înalta Curte de Casație și Justiție observă că, în speță, nu se poate vorbi de o identitate a faptelor inculpaților din cadrul celor două proceduri, de vreme ce procesele-verbale privesc sancționarea lor contravențională, în temeiul art. 3 pct. 1, 2 și 24 din Legea nr. 61/1991 (art. 3 din Legea nr. 61/1991 la data de 4 septembrie 2013), pentru acțiuni contrare ordinii și liniștii publice, respectiv proferarea de injurii și expresii jignitoare la adresa numitei H. și a altor persoane, ce au provocat indignarea cetățenilor, iar actul de trimitere în judecată (rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău) se referă la participarea acuzaților la un conflict în localitatea G., unde, cei patru intimați, fiind împărțiți în două grupuri, s-au lovit reciproc cu pumnii și picioarele, conducând la cauzarea de leziuni corporale, la trei dintre ei, ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale, astfel încât, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauză este aplicabilă regula

ne bis in idem

, prevăzută atât în art. 6 C. proc. pen. și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cât și în jurisprudența instanțelor europene.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție constată incidența cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpații A., B., C. și D. întrucât există autoritate de lucru judecat -, motiv pentru care, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va admite recursul în casație declarat de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiași instanțe, va casa, în totalitate, decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău.

Soluția dispusă, de rejudecare de către instanța de apel a cărei hotărâre a fost casată, se impune cu necesitate, întrucât, în faza căii extraordinare de atac a recursului în casație, potrivit art. 433 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție verifică, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt, obligație ce incumbă, în cauză, curții de apel.

Curtea de apel, în raport cu motivele de apel invocate și în urma examinării cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., va proceda potrivit art. 421 C. proc. pen., urmând să stabilească dacă inculpații A., B., C. și D. sunt sau nu vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în casație formulat de procuror împotriva deciziei nr. 1072 din 12 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală, cauze minori și familie, îndreptată prin încheierea din 17 octombrie 2016 a aceleiași instanțe, a casat în totalitate decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău.