ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5443/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5443/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față:
Din analiza actelor
și lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Circumstanțele
cauzei.
Cererea de chemare
în judecată, apărările pârâților și derularea procedurilor judiciare în fața
Tribunalului București
1.1. Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX–a contencios administrativ
și fiscal, reclamanții V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F.,
M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C.,
B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S.,
R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M., prin mandatar avocat A.I.V., în
contradictoriu cu pârâții M.A.I., M.F.P., I.G.P.R. și I.P.J. Argeș au solicitat
să se constate că există cazul de discriminare reprezentat de diferențierea de
tratament aplicabil între aceștia și membrii B.C.C.O. Timișoara și să se
dispună obligarea pârâților în solidar la acordarea de despăgubiri echitabile
respectiv la plata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru perioada
cuprinsă între 01 septembrie 2002 și până în prezent, în raport de intervalul
de timp lucrat efectiv de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de
inflație și până la achitarea efectivă a sumei și pe viitor.
În motivarea în fapt
a acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt polițiști la B.C.C.O. din cadrul D.C.C.O. și nu beneficiază de sporul de 30 % din salariul brut de bază,
deși colegii lor din cadrul B.C.C.O. Timișoara beneficiază de acesta în urma
pronunțării unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, în
condițiile în care prestează aceeași muncă în cadrul aceleiași structuri.
Reclamanții susțin că,
din punct de vedere al atribuțiilor, se află în situație identică cu colegii
lor de la B.C.C.O. Timișoara, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 64/1994,
în privința considerentelor referitoare la egalitatea de tratament, prevederile
art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000 de creare a
unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește
încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, prevederile art. 1 alin. (2)
din O.G. nr. 137/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
1.2. Prin
întâmpinare, pârâtul I.G.P.R. a solicitat respingerea acțiunii, ca
neîntemeiată, arătând că reclamanții nu au calitatea de a fi fost detașați în
cadrul D.N.A. pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 28 alin. (4) din
O.U.G. nr. 43/2002.
Pârâtul M.A.I. a
formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului
material la acțiune anterior datei de 03 martie 2008, iar pe fondul cauzei, a
solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare,
pârâtul I.P.J. Argeș a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând
declinarea cauzei către Curtea de apel București față de împrejurarea că
reclamanții au raporturi de serviciu cu pârâtul I.G.P.R. și excepția lipsei
calității procesuale pasive.
Prin întâmpinare,
pârâtul M.F.P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și
excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile salariale pentru
perioada 01 septembrie 2002 – 16 februarie 2008, iar pe fondul cauzei, a
solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
1.3. La termenul de
judecată din 22 decembrie 2011, reclamanții au invocat excepția necompetenței
funcționale.
1.4. Prin sentința
civilă nr. 4436 din 22 decembrie 2011, Tribunalul București a respins excepția
necompetenței funcționale, a admis excepția necompetenței materiale și a
declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel
București, secția contencios administrativ și fiscal.
Hotărârea Curții
de Apel București
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, sub nr. 12532/3/2011.
La termenul de
judecată din 4 aprilie 2012, reclamanții au invocat excepția de necompetență
materială a instanței.
Prin sentința civilă nr.
2608 din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepția
necompetenței materiale, ca neîntemeiată;
- a admis excepția
lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.F.P. și I.P.J. Argeș și a
respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind
formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;
- a admis excepția
prescripției cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 1 septembrie 2002
- 15 februarie 2008 și respinge acțiunea ca prescrisă pentru perioada
menționată;
- a respins în rest
acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.
Cu referire la excepția
de necompetență materială, Curtea de apel a reținut că raporturile de serviciu
ale reclamanților, funcționari publici cu statut special, sunt stabilite cu I.G.P.R.,
autoritate a administrației publice centrale, având competență legală de a
dispune cu privire la drepturile salariale cuvenite polițiștilor aflați în
raporturi de serviciu directe cu instituția, fiind incidente prevederile art. 10
alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competența curții de apel ca
primă instanță în materia contenciosului administrativ privind actele
autorităților și instituțiilor centrale.
Cu referire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.P.J. Argeș, Curtea de
apel a reținut că reclamanții nu se află în raporturi de serviciu cu acest
pârât, care prin urmare, nu este titular al raportului juridic dedus judecății
sub aspect pasiv, eventuala plată a drepturilor solicitate făcându-se de către I.G.P.R.
Cu referire la
excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanța a reținut
că între reclamanți și pârât nu există raporturi juridice, această instituție
neavând atribuții de a efectua plata drepturilor solicitate de angajații altor
instituții publice.
În ceea ce privește
excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile salariale aferente
perioadei 01 septembrie 2002 – 15 februarie 2008, curtea de apel a avut în
vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței
la data de 16 februarie 2011, peste limita de 3 ani prevăzută de art. 3 din
Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cauzei,
Curtea de apel a reținut următoarele:
Reclamanții sunt
funcționari publici cu statut special, fiind ofițeri de poliție judiciară care
își desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Pitești.
Potrivit art. 28 alin.
(5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie
2006, ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul D.N.A. beneficiază de
un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor
de corupție pe care o desfășoară.
În conformitate cu
dispozițiile legale menționate, condiția esențială pentru ca reclamanții să
beneficieze de acordarea sporului de 30 % o reprezintă detașarea în cadrul D.N.A.,
pe care însă, aceștia nu o îndeplinesc, desfășurându-și activitatea în cadrul
I.G.P.R.
În aceste condiții,
salarizarea reclamanților s-a realizat potrivit normelor cuprinse în O.G. nr. 38/2003
privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și
completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referință,
respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a
personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr.
284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea
sporului menționat.
Pe de altă parte,
dispozițiile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 au fost abrogate în mod
expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte
drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din
sistemul justiției.
În acest context,
acordarea drepturilor solicitate de reclamanți ar însemna plata unui drept care
nu este prevăzut de lege, iar pentru viitor, nu este născut și actual.
Examinând incidenta
dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, Curtea
de apel a reținut că în cauză nu există o situație de discriminare a
reclamanților în raport cu ofițerii și agenții de poliție detașați la D.N.A.,
în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un
tratament diferit, deoarece diferențierea de tratament aplicată polițiștilor de
la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei
instituții care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criterii obiective conexe
privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită
datorată complexității activităților desfășurate de instituția în care sunt
detașați, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de
corupție, ca și specificul acestor activități. În acest sens, instanța a avut
în vedere jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 819 din 3 iulie
2008), în concordanță cu cea a C.E.D.O., în sensul că principiul constituțional
al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru
situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții
diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de
față.
Referitor la
susținerea reclamanților potrivit căreia polițiștii din cadrul B.C.C.O. Timișoara
beneficiază de sporul solicitat prin prezenta acțiune, este de menționat faptul
că drepturile respective au fost acordate în temeiul unor hotărâri
judecătorești definitive și irevocabile, la pronunțarea cărora s-a ținut cont
de caracterul intuitu personae al raporturilor de serviciu și pretențiilor
deduse judecății în cauzele respective, iar principiul relativității efectelor
hotărârilor judecătorești nu permite extrapolarea consecințelor acestora cu
privire la alți subiecți de drept.
Calea de atac
exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de apel
Împotriva sentinței
civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a
contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
Recurenții susțin că
prima instanță în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale pasive
a I.J.P. Argeș, deși aceasta este instituția care realizează plata efectivă a
salariilor reclamanților.
De asemenea, susțin
recurenții că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității
procesuale pasive a M.F.P., întrucât ministerul este responsabil de plata
drepturilor bănești, ca reprezentant al S.R.
Totodată, recurenții
susțin că în mod greșit curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului
material la acțiune începând cu anul 2002, deși prin acțiune s-a solicitat
obligarea la acordarea de despăgubiri echitabile pentru situația creată și nu
efectiv plata retroactivă a drepturilor.
Cu referire la fondul
cauzei, recurenții critică soluția instanței de fond, arătând, în esență, că se
află într-o situație identică cu personalul de la B.C.C.O. Timișoara, invocând
considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 64/1994 și susținând că o
diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi discriminatorie în
măsura în care nu este justificată obiectiv, iar, odată constatată existența
discriminării, sarcina probei dovedirii unui scop legitim incumbă autorității.
În acest sens, recurenții invocă Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000,
prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene (cauza B. C-170/84, cauza R.-K. C-171/88, în sensul că o diferențiere
de remunerare între munca cu orar întreg și cea cu timp parțial, dacă
majoritatea muncitorilor cu timp parțial sunt femei, constituie o violare a art.
199 din Tratatul de la Roma).
II. Considerentele Înaltei
Curți asupra recursului
Examinând cauza prin
prisma motivelor invocate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Argumentele de
fapt și de drept relevante
După cum rezultă din
expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, reclamanții au învestit instanța de
contencios administrativ cu o acțiune, întemeiată pe existența discriminării
decurgând din neplata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru
activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o
desfășoară, spor de care beneficiază personalul cu atribuții similare din
cadrul B.C.C.O. Timișoara în baza unei hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile, reclamanții prevalându-se, în acest sens, de Decizia nr. 1398 din
11 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ
și fiscal.
Raportat la criticile
din recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a I.J.P.
Argeș și M.F.P., hotărârea recurată este legală și temeinică, întrucât
reclamanții au raporturi de serviciu cu I.G.P.R., astfel că, nefiind parte în
raportul juridic dedus judecății, cele două instituții nu au calitate
procesuală pasivă. În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa
anterioară cu referire la o problemă de drept similară, în care s-a reținut că,
potrivit Legii finanțelor publice nr. 500/2002, M.F.P. are atribuții în
elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe
baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite și are rolul
de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat,
repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea
sunt prevăzute în buget, neavând atribuția de a vira ordonatorilor principali
de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici
posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de
credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind
executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin
titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice
vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile art. 2
din O.G. prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri
executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția
debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare
pentru a-și îndeplini obligația de plată”.
Soluția primei
instanțe este corectă și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului
material la acțiune, în raport cu perioada pentru care se solicită acordarea
despăgubirilor l 01 septembrie 2002 - 15 februarie 2008, data introducerii
cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2011, și termenul de 3 ani
prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Cu referire la fondul
cauzei, se observă că instanța de fond, realizând o aplicare corectă a
dispozițiilor incidente cauzei, a reținut că reclamanții, în calitate de
funcționari publici cu statut special, ofițeri de poliție judiciară care își
desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Pitești, au fost în mod
legal salarizați în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea
și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare,
act normativ în vigoare în perioada de referință, respectiv, ale Legii-cadru nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,
coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte
normative care nu prevăd acordarea sporului menționat. Astfel fiind,
reclamanților nu le sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special ale art. 28
alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29
martie 2006 și abrogate de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006, care
prevedeau în beneficiul ofițerilor și agenților de poliție detașați în cadrul D.N.A.
un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor
de corupție pe care o desfășoară.
Întrucât prevederile art.
28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 reglementau o ipoteză diferită (ofițeri și
agenți de poliție detașați în cadrul D.N.A.) de aceea a reclamanților din
prezenta cauză (ofițeri de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în
cadrul I.G.P.R.) nu se poate constata existența unor situații analoage de
natură a crea, în sensul O.G. nr. 137/2000, premisele unei situații de
discriminare în privința drepturilor salariale.
Principiul egalității
statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea
unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică
în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională
în mod constant.
Dreptul la
nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv
substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție
europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl
instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El
poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să
fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu
care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate
face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de
protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a
oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în
legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a
prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge
nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror
particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine
discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile
statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca
acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
De asemenea, conform
jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,
principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de
soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la
stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.
Or, raportat la
circumstanțele concrete ale cauzei, pentru argumentele anterior arătate, nu se
poate reține existența unei situații de discriminare întrucât nu există
situații identice între personalul a două instituții diferite care beneficiază
de un sistem distinct de salarizare, stabilit în baza unor reglementări
speciale, motiv pentru care nu pot fi primite argumentele prin care
recurenții-reclamanți tind să demonstreze existența situației de discriminare.
Temeiul de drept
al soluției adoptate în recurs
Având în vedere toate
aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004
coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
formulat de V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D.,
G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C.,
P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M.,
D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M. împotriva sentinței civile nr. 2608 din 11 aprilie
2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,
ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 19 decembrie 2012 .