ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5443/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5443/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

în judecată, apărările pârâților și derularea procedurilor judiciare în fața

Tribunalului București

1.1. Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX–a contencios administrativ

și fiscal, reclamanții V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F.,

M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C.,

B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S.,

R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M., prin mandatar avocat A.I.V., în

contradictoriu cu pârâții M.A.I., M.F.P., I.G.P.R. și I.P.J. Argeș au solicitat

să se constate că există cazul de discriminare reprezentat de diferențierea de

tratament aplicabil între aceștia și membrii B.C.C.O. Timișoara și să se

dispună obligarea pârâților în solidar la acordarea de despăgubiri echitabile

respectiv la plata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru perioada

cuprinsă între 01 septembrie 2002 și până în prezent, în raport de intervalul

de timp lucrat efectiv de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de

inflație și până la achitarea efectivă a sumei și pe viitor.

În motivarea în fapt

a acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt polițiști la B.C.C.O. din cadrul D.C.C.O. și nu beneficiază de sporul de 30 % din salariul brut de bază,

deși colegii lor din cadrul B.C.C.O. Timișoara beneficiază de acesta în urma

pronunțării unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, în

condițiile în care prestează aceeași muncă în cadrul aceleiași structuri.

Reclamanții susțin că,

din punct de vedere al atribuțiilor, se află în situație identică cu colegii

lor de la B.C.C.O. Timișoara, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 64/1994,

în privința considerentelor referitoare la egalitatea de tratament, prevederile

art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000 de creare a

unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește

încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, prevederile art. 1 alin. (2)

din O.G. nr. 137/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

1.2. Prin

întâmpinare, pârâtul I.G.P.R. a solicitat respingerea acțiunii, ca

neîntemeiată, arătând că reclamanții nu au calitatea de a fi fost detașați în

cadrul D.N.A. pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 28 alin. (4) din

O.U.G. nr. 43/2002.

Pârâtul M.A.I. a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului

material la acțiune anterior datei de 03 martie 2008, iar pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare,

pârâtul I.P.J. Argeș a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând

declinarea cauzei către Curtea de apel București față de împrejurarea că

reclamanții au raporturi de serviciu cu pârâtul I.G.P.R. și excepția lipsei

calității procesuale pasive.

Prin întâmpinare,

pârâtul M.F.P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și

excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile salariale pentru

perioada 01 septembrie 2002 – 16 februarie 2008, iar pe fondul cauzei, a

solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

1.3. La termenul de

judecată din 22 decembrie 2011, reclamanții au invocat excepția necompetenței

funcționale.

1.4. Prin sentința

civilă nr. 4436 din 22 decembrie 2011, Tribunalul București a respins excepția

necompetenței funcționale, a admis excepția necompetenței materiale și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția contencios administrativ și fiscal.

de Apel București

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, sub nr. 12532/3/2011.

La termenul de

judecată din 4 aprilie 2012, reclamanții au invocat excepția de necompetență

materială a instanței.

Prin sentința civilă nr.

2608 din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția

necompetenței materiale, ca neîntemeiată;

- a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.F.P. și I.P.J. Argeș și a

respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind

formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a admis excepția

prescripției cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 1 septembrie 2002

- 15 februarie 2008 și respinge acțiunea ca prescrisă pentru perioada

menționată;

- a respins în rest

acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Cu referire la excepția

de necompetență materială, Curtea de apel a reținut că raporturile de serviciu

ale reclamanților, funcționari publici cu statut special, sunt stabilite cu I.G.P.R.,

autoritate a administrației publice centrale, având competență legală de a

dispune cu privire la drepturile salariale cuvenite polițiștilor aflați în

raporturi de serviciu directe cu instituția, fiind incidente prevederile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competența curții de apel ca

primă instanță în materia contenciosului administrativ privind actele

autorităților și instituțiilor centrale.

Cu referire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.P.J. Argeș, Curtea de

apel a reținut că reclamanții nu se află în raporturi de serviciu cu acest

pârât, care prin urmare, nu este titular al raportului juridic dedus judecății

sub aspect pasiv, eventuala plată a drepturilor solicitate făcându-se de către I.G.P.R.

Cu referire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanța a reținut

că între reclamanți și pârât nu există raporturi juridice, această instituție

neavând atribuții de a efectua plata drepturilor solicitate de angajații altor

instituții publice.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile salariale aferente

perioadei 01 septembrie 2002 – 15 februarie 2008, curtea de apel a avut în

vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței

la data de 16 februarie 2011, peste limita de 3 ani prevăzută de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamanții sunt

funcționari publici cu statut special, fiind ofițeri de poliție judiciară care

își desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Pitești.

Potrivit art. 28 alin.

(5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie

2006, ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul D.N.A. beneficiază de

un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor

de corupție pe care o desfășoară.

În conformitate cu

dispozițiile legale menționate, condiția esențială pentru ca reclamanții să

beneficieze de acordarea sporului de 30 % o reprezintă detașarea în cadrul D.N.A.,

pe care însă, aceștia nu o îndeplinesc, desfășurându-și activitatea în cadrul

I.G.P.R.

În aceste condiții,

salarizarea reclamanților s-a realizat potrivit normelor cuprinse în O.G. nr. 38/2003

privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și

completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referință,

respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a

personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr.

284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea

sporului menționat.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 au fost abrogate în mod

expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte

drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din

sistemul justiției.

În acest context,

acordarea drepturilor solicitate de reclamanți ar însemna plata unui drept care

nu este prevăzut de lege, iar pentru viitor, nu este născut și actual.

Examinând incidenta

dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, Curtea

de apel a reținut că în cauză nu există o situație de discriminare a

reclamanților în raport cu ofițerii și agenții de poliție detașați la D.N.A.,

în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un

tratament diferit, deoarece diferențierea de tratament aplicată polițiștilor de

la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei

instituții care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criterii obiective conexe

privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită

datorată complexității activităților desfășurate de instituția în care sunt

detașați, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de

corupție, ca și specificul acestor activități. În acest sens, instanța a avut

în vedere jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 819 din 3 iulie

2008), în concordanță cu cea a C.E.D.O., în sensul că principiul constituțional

al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru

situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții

diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de

față.

Referitor la

susținerea reclamanților potrivit căreia polițiștii din cadrul B.C.C.O. Timișoara

beneficiază de sporul solicitat prin prezenta acțiune, este de menționat faptul

că drepturile respective au fost acordate în temeiul unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, la pronunțarea cărora s-a ținut cont

de caracterul intuitu personae al raporturilor de serviciu și pretențiilor

deduse judecății în cauzele respective, iar principiul relativității efectelor

hotărârilor judecătorești nu permite extrapolarea consecințelor acestora cu

privire la alți subiecți de drept.

exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de apel

Împotriva sentinței

civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenții susțin că

prima instanță în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a I.J.P. Argeș, deși aceasta este instituția care realizează plata efectivă a

salariilor reclamanților.

De asemenea, susțin

recurenții că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a M.F.P., întrucât ministerul este responsabil de plata

drepturilor bănești, ca reprezentant al S.R.

Totodată, recurenții

susțin că în mod greșit curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune începând cu anul 2002, deși prin acțiune s-a solicitat

obligarea la acordarea de despăgubiri echitabile pentru situația creată și nu

efectiv plata retroactivă a drepturilor.

Cu referire la fondul

cauzei, recurenții critică soluția instanței de fond, arătând, în esență, că se

află într-o situație identică cu personalul de la B.C.C.O. Timișoara, invocând

considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 64/1994 și susținând că o

diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi discriminatorie în

măsura în care nu este justificată obiectiv, iar, odată constatată existența

discriminării, sarcina probei dovedirii unui scop legitim incumbă autorității.

În acest sens, recurenții invocă Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000,

prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor

formelor de discriminare, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii

Europene (cauza B. C-170/84, cauza R.-K. C-171/88, în sensul că o diferențiere

de remunerare între munca cu orar întreg și cea cu timp parțial, dacă

majoritatea muncitorilor cu timp parțial sunt femei, constituie o violare a art.

199 din Tratatul de la Roma).

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor invocate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

fapt și de drept relevante

După cum rezultă din

expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, reclamanții au învestit instanța de

contencios administrativ cu o acțiune, întemeiată pe existența discriminării

decurgând din neplata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru

activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o

desfășoară, spor de care beneficiază personalul cu atribuții similare din

cadrul B.C.C.O. Timișoara în baza unei hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, reclamanții prevalându-se, în acest sens, de Decizia nr. 1398 din

11 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ

și fiscal.

Raportat la criticile

din recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a I.J.P.

Argeș și M.F.P., hotărârea recurată este legală și temeinică, întrucât

reclamanții au raporturi de serviciu cu I.G.P.R., astfel că, nefiind parte în

raportul juridic dedus judecății, cele două instituții nu au calitate

procesuală pasivă. În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa

anterioară cu referire la o problemă de drept similară, în care s-a reținut că,

potrivit Legii finanțelor publice nr. 500/2002, M.F.P. are atribuții în

elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe

baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite și are rolul

de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat,

repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea

sunt prevăzute în buget, neavând atribuția de a vira ordonatorilor principali

de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici

posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de

credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind

executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin

titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice

vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispozițiile art. 2

din O.G. prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri

executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția

debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare

pentru a-și îndeplini obligația de plată”.

Soluția primei

instanțe este corectă și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului

material la acțiune, în raport cu perioada pentru care se solicită acordarea

despăgubirilor l 01 septembrie 2002 - 15 februarie 2008, data introducerii

cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2011, și termenul de 3 ani

prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Cu referire la fondul

cauzei, se observă că instanța de fond, realizând o aplicare corectă a

dispozițiilor incidente cauzei, a reținut că reclamanții, în calitate de

funcționari publici cu statut special, ofițeri de poliție judiciară care își

desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R. – B.C.C.O. Pitești, au fost în mod

legal salarizați în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea

și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare,

act normativ în vigoare în perioada de referință, respectiv, ale Legii-cadru nr.

330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice,

coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte

normative care nu prevăd acordarea sporului menționat. Astfel fiind,

reclamanților nu le sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special ale art. 28

alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29

martie 2006 și abrogate de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006, care

prevedeau în beneficiul ofițerilor și agenților de poliție detașați în cadrul D.N.A.

un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor

de corupție pe care o desfășoară.

Întrucât prevederile art.

28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 reglementau o ipoteză diferită (ofițeri și

agenți de poliție detașați în cadrul D.N.A.) de aceea a reclamanților din

prezenta cauză (ofițeri de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în

cadrul I.G.P.R.) nu se poate constata existența unor situații analoage de

natură a crea, în sensul O.G. nr. 137/2000, premisele unei situații de

discriminare în privința drepturilor salariale.

Principiul egalității

statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea

unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică

în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională

în mod constant.

Dreptul la

nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv

substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție

europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl

instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El

poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să

fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu

care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate

face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de

protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a

oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în

legislația națională a unui stat contractant. Făcând o interpretare nuanțată a

prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge

nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror

particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine

discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile

statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca

acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

De asemenea, conform

jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O.,

principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de

soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la

stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, pentru argumentele anterior arătate, nu se

poate reține existența unei situații de discriminare întrucât nu există

situații identice între personalul a două instituții diferite care beneficiază

de un sistem distinct de salarizare, stabilit în baza unor reglementări

speciale, motiv pentru care nu pot fi primite argumentele prin care

recurenții-reclamanți tind să demonstreze existența situației de discriminare.

al soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D.,

G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C.,

P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M.,

D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M. împotriva sentinței civile nr. 2608 din 11 aprilie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 decembrie 2012 .