ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5443/2012

Asupra recursului de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Cererea de chemare în judecată, apărările pârâților și derularea procedurilor judiciare în fața Tribunalului București 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX–a contencios administrativ și fiscal, reclamanții V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M., prin mandatar avocat A.I.V., în contradictoriu cu pârâții M.A.I., M.F.P., I.G.P.R.

și I.P.J. Argeș au solicitat să se constate că există cazul de discriminare reprezentat de diferențierea de tratament aplicabil între aceștia și membrii B.C.C.O. Timișoara și să se dispună obligarea pârâților în solidar la acordarea de despăgubiri echitabile respectiv la plata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru perioada cuprinsă între 01 septembrie 2002 și până în prezent, în raport de intervalul de timp lucrat efectiv de fiecare reclamant, actualizate cu indicele de inflație și până la achitarea efectivă a sumei și pe viitor. În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că sunt polițiști la B.C.C.O. din cadrul D.C.C.O. și nu beneficiază de sporul de 30 % din salariul brut de bază, deși colegii lor din cadrul B.C.C.O.

Timișoara beneficiază de acesta în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, în condițiile în care prestează aceeași muncă în cadrul aceleiași structuri. Reclamanții susțin că, din punct de vedere al atribuțiilor, se află în situație identică cu colegii lor de la B.C.C.O. Timișoara, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 64/1994, în privința considerentelor referitoare la egalitatea de tratament, prevederile art. 10 alin. (1) din Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, prevederile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

1.2. Prin întâmpinare, pârâtul I.G.P.R. a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, arătând că reclamanții nu au calitatea de a fi fost detașați în cadrul D.N.A. pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002. Pârâtul M.A.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune anterior datei de 03 martie 2008, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin întâmpinare, pârâtul I.P.J. Argeș a invocat excepția necompetenței materiale, solicitând declinarea cauzei către Curtea de apel București față de împrejurarea că reclamanții au raporturi de serviciu cu pârâtul I.G.P.R. și excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin întâmpinare, pârâtul M.F.P. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune privind drepturile salariale pentru perioada 01 septembrie 2002 – 16 februarie 2008, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 1.3. La termenul de judecată din 22 decembrie 2011, reclamanții au invocat excepția necompetenței funcționale. 1.4. Prin sentința civilă nr. 4436 din 22 decembrie 2011, Tribunalul București a respins excepția necompetenței funcționale, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. 2. Hotărârea Curții de Apel București Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 12532/3/2011.

La termenul de judecată din 4 aprilie 2012, reclamanții au invocat excepția de necompetență materială a instanței. Prin sentința civilă nr. 2608 din 11 aprilie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția necompetenței materiale, ca neîntemeiată; - a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M.F.P. și I.P.J. Argeș și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; - a admis excepția prescripției cu privire la drepturile bănești aferente perioadei 1 septembrie 2002 - 15 februarie 2008 și respinge acțiunea ca prescrisă pentru perioada menționată; - a respins în rest acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

Cu referire la excepția de necompetență materială, Curtea de apel a reținut că raporturile de serviciu ale reclamanților, funcționari publici cu statut special, sunt stabilite cu I.G.P.R., autoritate a administrației publice centrale, având competență legală de a dispune cu privire la drepturile salariale cuvenite polițiștilor aflați în raporturi de serviciu directe cu instituția, fiind incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilesc competența curții de apel ca primă instanță în materia contenciosului administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale. Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.P.J. Argeș, Curtea de apel a reținut că reclamanții nu se află în raporturi de serviciu cu acest pârât, care prin urmare, nu este titular al raportului juridic dedus judecății sub aspect pasiv, eventuala plată a drepturilor solicitate făcându-se de către I.G.P.R.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., instanța a reținut că între reclamanți și pârât nu există raporturi juridice, această instituție neavând atribuții de a efectua plata drepturilor solicitate de angajații altor instituții publice. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile salariale aferente perioadei 01 septembrie 2002 – 15 februarie 2008, curtea de apel a avut în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 16 februarie 2011, peste limita de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a reținut următoarele: Reclamanții sunt funcționari publici cu statut special, fiind ofițeri de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R.

– B.C.C.O. Pitești. Potrivit art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie 2006, ofițerii și agenții de poliție detașați în cadrul D.N.A. beneficiază de un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o desfășoară. În conformitate cu dispozițiile legale menționate, condiția esențială pentru ca reclamanții să beneficieze de acordarea sporului de 30 % o reprezintă detașarea în cadrul D.N.A., pe care însă, aceștia nu o îndeplinesc, desfășurându-și activitatea în cadrul I.G.P.R. În aceste condiții, salarizarea reclamanților s-a realizat potrivit normelor cuprinse în O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referință, respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea sporului menționat. Pe de altă parte, dispozițiile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 au fost abrogate în mod expres de art. 41 lit. e) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției. În acest context, acordarea drepturilor solicitate de reclamanți ar însemna plata unui drept care nu este prevăzut de lege, iar pentru viitor, nu este născut și actual.

Examinând incidenta dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, Curtea de apel a reținut că în cauză nu există o situație de discriminare a reclamanților în raport cu ofițerii și agenții de poliție detașați la D.N.A., în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un tratament diferit, deoarece diferențierea de tratament aplicată polițiștilor de la D.N.A. are la bază criteriul obiectiv al detașării acestora în cadrul unei instituții care nu face parte din structura M.A.I., respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexității activităților desfășurate de instituția în care sunt detașați, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracțiunilor de corupție, ca și specificul acestor activități.

În acest sens, instanța a avut în vedere jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 819 din 3 iulie 2008), în concordanță cu cea a C.E.D.O., în sensul că principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față. Referitor la susținerea reclamanților potrivit căreia polițiștii din cadrul B.C.C.O.

Timișoara beneficiază de sporul solicitat prin prezenta acțiune, este de menționat faptul că drepturile respective au fost acordate în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, la pronunțarea cărora s-a ținut cont de caracterul intuitu personae al raporturilor de serviciu și pretențiilor deduse judecății în cauzele respective, iar principiul relativității efectelor hotărârilor judecătorești nu permite extrapolarea consecințelor acestora cu privire la alți subiecți de drept. 3. Calea de atac exercitată împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de apel Împotriva sentinței civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Recurenții susțin că prima instanță în mod greșit a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a I.J.P. Argeș, deși aceasta este instituția care realizează plata efectivă a salariilor reclamanților. De asemenea, susțin recurenții că în mod greșit prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F.P., întrucât ministerul este responsabil de plata drepturilor bănești, ca reprezentant al S.R. Totodată, recurenții susțin că în mod greșit curtea de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune începând cu anul 2002, deși prin acțiune s-a solicitat obligarea la acordarea de despăgubiri echitabile pentru situația creată și nu efectiv plata retroactivă a drepturilor.

Cu referire la fondul cauzei, recurenții critică soluția instanței de fond, arătând, în esență, că se află într-o situație identică cu personalul de la B.C.C.O. Timișoara, invocând considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 64/1994 și susținând că o diferență de tratament produsă în temeiul unei legi poate fi discriminatorie în măsura în care nu este justificată obiectiv, iar, odată constatată existența discriminării, sarcina probei dovedirii unui scop legitim incumbă autorității. În acest sens, recurenții invocă Directiva 2000/78/ CE din 27 noiembrie 2000, prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza B. C-170/84, cauza R.-K.

C-171/88, în sensul că o diferențiere de remunerare între munca cu orar întreg și cea cu timp parțial, dacă majoritatea muncitorilor cu timp parțial sunt femei, constituie o violare a art. 199 din Tratatul de la Roma). II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune, întemeiată pe existența discriminării decurgând din neplata sporului de 30 % din salariul brut de bază pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o desfășoară, spor de care beneficiază personalul cu atribuții similare din cadrul B.C.C.O.

Timișoara în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reclamanții prevalându-se, în acest sens, de Decizia nr. 1398 din 11 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Raportat la criticile din recurs referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a I.J.P. Argeș și M.F.P., hotărârea recurată este legală și temeinică, întrucât reclamanții au raporturi de serviciu cu I.G.P.R., astfel că, nefiind parte în raportul juridic dedus judecății, cele două instituții nu au calitate procesuală pasivă. În acest sens, Înalta Curte are în vedere jurisprudența sa anterioară cu referire la o problemă de drept similară, în care s-a reținut că, potrivit Legii finanțelor publice nr. 500/2002, M.F.P.

are atribuții în elaborarea proiectului legii bugetului și a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite și are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget, neavând atribuția de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat și nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat. De altfel, prin O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalitățile prin care instituțiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii.

Dispozițiile art. 2 din O.G. prevăd expres că „dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată”. Soluția primei instanțe este corectă și în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor l 01 septembrie 2002 - 15 februarie 2008, data introducerii cererii de chemare în judecată, 16 februarie 2011, și termenul de 3 ani prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu referire la fondul cauzei, se observă că instanța de fond, realizând o aplicare corectă a dispozițiilor incidente cauzei, a reținut că reclamanții, în calitate de funcționari publici cu statut special, ofițeri de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R.

– B.C.C.O. Pitești, au fost în mod legal salarizați în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, act normativ în vigoare în perioada de referință, respectiv, ale Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborate cu prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010, acte normative care nu prevăd acordarea sporului menționat. Astfel fiind, reclamanților nu le sunt aplicabile dispozițiile cu caracter special ale art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind D.N.A., în vigoare până la data de 29 martie 2006 și abrogate de art. 41 lit. e) din O.U.G.

nr. 27/2006, care prevedeau în beneficiul ofițerilor și agenților de poliție detașați în cadrul D.N.A. un spor de 30 % pentru activitatea specializată de combatere a infracțiunilor de corupție pe care o desfășoară. Întrucât prevederile art. 28 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 reglementau o ipoteză diferită (ofițeri și agenți de poliție detașați în cadrul D.N.A.) de aceea a reclamanților din prezenta cauză (ofițeri de poliție judiciară care își desfășoară activitatea în cadrul I.G.P.R.) nu se poate constata existența unor situații analoage de natură a crea, în sensul O.G. nr. 137/2000, premisele unei situații de discriminare în privința drepturilor salariale. Principiul egalității statuat de Legea fundamentală nu presupune uniformitate, ci permite stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv, sens în care s-a pronunțat Curtea Constituțională în mod constant.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun a fi tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Or, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, pentru argumentele anterior arătate, nu se poate reține existența unei situații de discriminare întrucât nu există situații identice între personalul a două instituții diferite care beneficiază de un sistem distinct de salarizare, stabilit în baza unor reglementări speciale, motiv pentru care nu pot fi primite argumentele prin care recurenții-reclamanți tind să demonstreze existența situației de discriminare. 2. Temeiul de drept al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de V.M.E., M.C., S.A.C., B.G., C.O., P.D.R., B.I., S.I., O.F., M.G.D., G.B.D., R.S., M.O.M., J.G., F.C., R.A.R., D.G., Ș.M., D.M., C.E.M., I.C., B.C., P.C., B.I., A.A.E., P.B.Șt., D.N., A.R.G., M.M.C., D.B.A., I.A.F., I.C.S., R.A.M., D.M., U.A.M., A.I.M., G.A.M. împotriva sentinței civile nr. 2608 din 11 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 decembrie 2012 .