ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 227/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 227/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 21484/3/2012, la 11

iunie 2012, reclamantul M.A.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B.T.,

obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, cu titlul de daune morale,

ca urmare a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie, precum și obligarea pârâtului la publicarea hotărârii de sancționare,

sub titlul „A.J.” în cinci cotidiene centrale, pe pagina de publicitate a

articolelor de presă, sub același titlu „A.J.” și cu aceleași caractere cu care

sunt tipărite articolele în aceste publicații.

În drept,

reclamantul a invocat dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8), art. 44 alin. (8)

din Constituția României, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357, art.

1358 C. civ., dispozițiile art. 8 și art. 10 parag. 2 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin

sentința civilă nr. 1848 din 21 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis în parte acțiunea fiind obligat pârâtul la plata sumei de

10.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R., către reclamant,

reprezentând daune morale. A fost respins ca neîntemeiat al doilea capăt al

acțiunii.

Pentru a

decide astfel, Tribunalul București a reținut că, prin contractele de

vânzare-cumpărare autentificate la B.N.P. L.L. și R.I.C. la 31 august 2009 din 31

august 2009, reclamantul, în calitate de mandatar al fiicei sale, M.A.M.J., a

cumpărat de la pârâtul B.T. și soția acestuia B.G., 3 apartamente situate în

București, sector 4, respectiv apartamentul nr. 1 situat la demisolul

imobilului, apartamentul 2 situat la etajul 1 al imobilului și apartamentul 2

situat la parterul aceluiași imobil. După 1 an și trei luni de la cumpărare,

pârâtul B.T. a început postarea de materiale defăimătoare pe youtube, respectiv

peste 14 filmulețe în întregime defăimătoare la adresa reclamantului M.A.I., ce

cuprind jigniri și acuze grave la adresa reclamantului și a membrilor familiei

sale.

Tribunalul

București având în vedere prevederile art. 72, 73, 75, 1349, 1357 și 1358 din

Noul C. civ. a reținut că pârâtul a provocat reclamantului un prejudiciu moral

evident, constând în atingerea adusă cinstei, onoarei, reputației și demnității

inerente oricărei persoane umane.

La

aprecierea acestei situații, instanța de fond a avut în vedere împrejurarea că

faptul ilicit constă în afirmațiile pârâtului referitoare la reclamant jigniri,

ofense, acuzații privind săvârșirea unor infracțiuni, referiri negative cu

privire la aspectul fizic, la moralitatea și caracterul reclamantului.

Instanța

de fond a mai reținut că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, că prejudiciul suferit de reclamant are un caracter cert, actual și

de nereparat, constând în atingerea adusă cinstei, onoarei, reputației,

demnității și prestigiului reclamantului.

S-a mai

reținut că libera exprimare nu trebuie să conducă în nicio situație la

încălcarea drepturilor celorlalte persoane la onoare, demnitate și propria

imagine, constatându-se că între afirmația pârâtului și prejudiciul suferit de

reclamant prin atingerea dreptului său la imagine, există în mod evident o

legătură de cauzalitate.

Al doilea

capăt al cererii a fost respins ca neîntemeiat, tribunalul considerând că

admiterea primului capăt de cerere este suficientă pentru repararea

prejudiciului moral suferit de reclamant, iar obligarea pârâtului de a publica

integral prezenta hotărâre judecătorească în cinci cotidiene centrale este

excesivă, în condițiile în care faptele ilicite nu s-au produs prin publicarea

în cotidienele respective și, în condițiile în care reclamantul în niciun caz

nu poate fi considerat o persoană publică importantă care să justifice o

sancțiune atât de serioasă ca publicarea hotărârii judecătorești în cinci

cotidiene centrale.

Împotriva

acestei hotărâri pârâtul a declarat apel, ce a fost respins prin Decizia civilă

nr. 279 din 1 septembrie 2014 a Curții București,

secția a IV-a civilă.

Pârâtul a fost

obligat la plata cheltuielilor de

judecată către reclamant, în cuantum de 1.000 lei, reprezentând onorariul de

avocat.

Pentru a

pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

În

motivarea apelului, apelantul a arătat că nu poate fi reținută incidența

răspunderii civile delictuale având în vedere lipsa uneia dintre condițiile

sine qua non ce atrag această răspundere respectiv lipsa vinovăției.

Prejudiciul de imagine suferit de reclamant a fost determinat de o cauză

independentă de conștiința și voința pârâtului.

Pârâtul a

apreciat că simpla existență a unor materiale prejudiciabile pe youtube fără a

se putea determina exact autorul postării, respectiv fapta ziariștilor care au

publicat articolele constituie o cauză de exonerare de culpă, explicitată prin

fapta unui terț care este exoneratoare în contextul în care întrunește

caracterele forței majore.

Pârâtul a

susținut că limbajul de care s-a prevalat reclamantul nu este unul ofensator și

că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi combătut cele

relatate în articole și materiale, ci dimpotrivă, informațiile au fost

verificate de jurnalist înainte de publicare și indiferent dacă ele reprezintă

imputări de fapte sau judecăți de valoare, ele aveau un temei faptic, mai ales

că un reporter i-a cerut reclamantului să-și exprime viziunea cu privire la

materialele difuzate, moment în care s-a lovit de răspunsul vehement al

acestuia („n-aveți decât să faceți emisiunea pe care o vreți dumneavoastră, eu

nu dau niciun fel de drept la replică, nu mă implic în niciun scandal”). Mai

mult, apelantul-pârât a arătat că intenția sa nu a fost de a-l calomnia pe

reclamant, ci de a aduce faptele respective în atenția publicului, neacționând

cu rea-credință.

Apelantul-pârât

a solicitat ca instanța să aibă în vedere, în subsidiar, și caracterul

nejustificat al obținerii de bani în cazul unui prejudiciu moral, De asemenea a

fost invocată jurisprudența C.E.D.O. cu referire la hotărârea Handyside vs.

Regatul-Unit din 1976 în care s-a statuat că: „Libertatea de exprimare

constituie unul dintre fundamentele esențiale ale societății democratice, una

dintre condițiile primordiale ale progresului sau și ale dezvoltării

individuale.” Sub rezerva parag. 2 al art. 10, aceasta este valabilă nu numai

pentru „informațiile” sau „ideile” primite favorabil sau considerate ca fiind

inofensive sau indiferente, dar și pentru acelea care lovesc, șochează sau neliniștesc

statul sau un segment oarecare din populație. Astfel o cer pluralismul,

toleranța și spiritul de deschidere fără de care nu există „societate

democratică”.

De

asemenea apelantul a apreciat că instanța fondului a făcut o greșită aplicare

și interpretare a legii, constatând în mod nelegal că sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale.

Intimatul

a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și

obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-reclamant

a arătat că pârâtul, în demersurile pe care le-a efectuat de a aduce la

cunoștința opiniei publice presupusele fapte ilicite săvârșite de el, nu a

acționat în calitate de jurnalist, ci ca o persoană din afara profesiunii de

gazetar. Pentru o persoană din afara profesiunii de gazetar, faptul de a face

publică o afirmație denigratoare, prin intermediul mass-media, implică intenția

specifică faptei ilicite, adică folosește mijlocul respectiv de publicitate

pentru a-și exprima gândirea sa defăimătoare, își dă seama, prevede și chiar

urmărește ca un număr cât mai mare de persoane să ia cunoștință de conținutul

afirmațiilor sale.

Instanța

de apel a reținut că prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului consacră libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de

opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără

amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere

.

În

jurisprudența sa, C.E.D.O. a stabilit că art. 10 garantează libertatea de exprimare

fără a face vreo distincție în funcție de natura scopului urmărit sau de rolul

jucat de persoana fizică sau juridică în exercitarea acestei libertăți.

Exercitarea

acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă

unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și

prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția

reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de

informații confidențiale, sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea

puterii judecătorești, astfel cum prevede paragraful al doilea al art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța

de apel a mai reținut că libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o

societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice

altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de

ordin general, cum sunt cele enumerate mai sus, dar și a unor interese de ordin

personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

S-a mai

reținut că, este necesar a se stabili un echilibru între libertatea de

exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care impune tragerea la răspundere

a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile

reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul

unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de

comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina împotriva

României, cauza Andreescu împotriva România).

În cauză,

instanța de apel a constatat că nu este în discuție libertatea de exprimare a

unui jurnalist pentru a se analiza rolul presei și sarcina acesteia de a

comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, nefiind astfel

aplicabilă jurisprudența C.E.D.O. în ce privește principiul liberei exprimări a

ziariștilor și protecția oferită jurnaliștilor.

Chiar

dacă prin art. 30 din

Constituția

României este

garantată libertatea de exprimare, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului

recunoaște prin art. 10, dreptul la libertatea de exprimare, exercitarea

acestei libertăți cu depășirea limitelor și restricțiilor stabilite este de

natură a atrage răspunderea celui ce, depășind aceste limite sau restricții,

săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.

Libertatea de exprimare încetează atunci când rezultă

intenția clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea,

viața particulară sau imaginea unei persoane, situație în care o astfel de

faptă intră în sfera ilicitului.

În cauză,

reține instanța de apel, pârâtul la interogatoriul luat a recunoscut că a

început acțiuni defăimătoare la adresa reclamantului prin publicarea unor

scrisori în diverse publicații, susținând că a fost înșelat de reclamant la

momentul încheierii celor trei contracte de vânzare - cumpărare, acuzându-l pe

acesta de săvârșirea unor infracțiuni. Pârâtul a considerat că este dreptul său

de a se adresa presei și televiziunilor pentru a face publică o activitate cu

caracter mafiot, având intenția ca un număr cât mai mare de persoane să ia

cunoștință de pretinsele fapte pe care le-a descris în conținutul scrisorilor publicate.

În aceste scrisori, pârâtul l-a acuzat pe reclamant de săvârșirea unor

infracțiuni în desfășurarea activităților sale în cadrul SC A.V.L. SRL Berceni.

În ce privește realitatea celor afirmate, instanța de apel a constatat că la

filele 136 - 152 din dosarul tribunalului se află rezoluțiile de neîncepere a

urmării penale pentru infracțiunile imputate.

S-a mai apreciat

că termenii tendențioși și ofensatori, în care au fost redactate scrisorile,

precum și faptul că infracțiunile de care a fost acuzat reclamantul nu au fost

reținute de organele de urmărire penală, conduc la concluzia că, fapta

pârâtului intră în sfera ilicitului civil,

exercitarea

libertății de exprimare în condițiile expuse mai sus fiind realizată cu

depășirea limitelor și restricțiilor stabilite de lege.

Instanța de apel a arătat că, nu a avut în vedere fapta

ilicită imputată pârâtului constând în publicarea unor materiale video pe

internet, aceasta nerezultând din probele administrate în cauză.

În

consecință, instanța de apel a apreciat că acțiunile defăimătoare declanșate de

pârât constituie o faptă ilicită de natură a cauza reclamantului un evident

prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii și reputației acestuia, fiind

astfel îndeplinite condițiile art. 1357 C. civ. pentru angajarea răspunderii

civile a pârâtului, care nu poate fi înlăturată nici în temeiul art. 30 din

Constituția României și nici al art. 10 din Convenția europeană, deoarece,

potrivit acestor prevederi, libertatea de exprimare nu poate prejudicia

demnitatea și onoarea unei persoane.

În

consecință, constatând că sentința apelată este legală și temeinică, curtea de

apel a respins apelul pârâtului, dispunând în temeiul art. 274 C. proc. civ.,

obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în cuantum

de 1.000 lei, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul

B.T. solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte

prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.:

Un

prim aspect de nelegalitate al hotărârii instanței de apel vizează necercetarea

fondului, întrucât, probele testimoniale au fost respinse atât în fond cât și

în apel, motiv pentru care se susține și încălcarea dispozițiilor art. 129 C.

proc. civ.

Recurentul

mai învederează că motivarea sumară și confuză a deciziei recurate, echivalează

cu nemotivarea ei, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art.  304

pct. 7 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât decizia atacată nu cuprinde

motivele pe care se sprijină soluția instanței de apel.

Se

mai învederează că din întreg probatoriul administrat nu rezultă îndeplinirea

condițiilor legale privind răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care

el nu a publicat materiale defăimătoare nici pe internet, nici pe site-ul

youtube și nici în ziare, iar faptul că s-a plâns de abuzurile la care a fost

supus pe toată această perioadă de timp, nu echivalează cu publicarea acestor

materiale.

În

atare situație, pârâtul mai susține că instanța de apel a nesocotit

dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., motiv pentru care se susține și incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând

hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a

dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

următoarele:

În ce privește susținerea

recurentului legată de necercetarea fondului cauzei, de încălcarea dispozițiilor

art. 998-999 C. civ. și ale art. 129 C. proc. civ., sunt de reținut următoarele

aspecte:

Reclamantul în

cererea de chemare în judecată și-a întemeiat acțiunea în răspundere civilă

delictuală atât pe dispozițiile

art. 72, art. 73, art.

253, art. 1349, art. 1357 și art. 1358 din Noul C. civ., precum și pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ. de la 1865și respectiv art. 8 și art. 10 parag. 2 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport

de obiectul dedus judecății tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile

din Noul C. civ.

Este real

că din sentința tribunalului rezultă că faptele au fost săvârșite în perioada

august-septembrie 2011, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. și că potrivit

art. 103 din Legea nr. 71/2011 trebuiau aplicate dispozițiile din Vechiul Cod,

însă este de reținut că în apel nu a fost criticat acest aspect.

Cum, acest aspect nu

a fost supus analizei instanței de apel, neexistând critici cu referire la

legea aplicabilă, susținerea recurentului legată de încălcarea dispozițiilor art.

998 - 999 din vechiul C. civ., nu poate fi primită, în condițiile în care

recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței

anterioare, și care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel.

Aceasta este una din

aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea

că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în

recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în

acest fel se respecta principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în

ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări, susțineri ale

părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea

extraordinară de atac.

Or, recurentul a adus

critici pe legea aplicabilă direct în recurs, motiv pentru care ele pot fi

calificate ca fiind critici noi, formulate omisso medio, fără a fi făcut

obiectul analizei instanței de apel.

Nefondată este și

critica legată de necercetarea fondului în condițiile în care cele patru condiții

ale răspunderii delictuale sunt prevăzute cumulativ atât de dispozițiile din

vechiul C. civ. cât și de cele din Noul C. civ.

În ce privește răspunderea

civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei

persoane, aceasta este reglementată prin dispozițiile art. 1349 alin. (1)-(2)

și art. 1357-1371 Noul C. civ. Astfel, este de reținut că dispozițiile art. 1381-1395

Noul C. civ., stabilesc regulile aplicabile reparării prejudiciului cauzat în

condițiile răspunderii civile delictuale în toate cazurile și ipotezele sale.

De altfel, aceste texte legale instituie, în același timp și implicit,

principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă

umană ilicită. În acest sens, art. 1357 Noul C. civ. dispune: „(1) Cel care

cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție,

este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară

culpă”. De asemenea, art. 1349 alin. (1)-(2) prevede în sinteză că cel care,

având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta legea sau obiceiul

locului și de a nu aduce atingere prin conduita sa drepturilor și intereselor

legitime ale altor persoane, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind

obligat să le repare integral. Din analiza textelor legale sus evocate, rezultă

că angajarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, presupune

existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul,

fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,

vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Este real că, aceste

condiții erau reglementate prin dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ.,

însă așa cum s-a arătat deja, în cauză sunt incidente doar dispozițiile Noului C.

civ., situație în care în mod legal și corect instanțele au analizat cauza prin

prisma dispozițiilor art.

72, art. 73, art. 253, art.

1349, art. 1357 și respectiv ale art. 1358 din noul act normativ sus menționat.

Astfel,

este de reținut că instanța de apel a cercetat fondul

cauzei prin prisma dispozițiilor legale sus evocate și a stării de fapt

conturată, implicit și prin prisma răspunsului la interogatoriu luat pârâtului,

fiind astfel examinate aspectele legate de existența faptei ilicite

reprezentate de afirmațiile defăimătoare, a prejudiciului constând în afectarea

onoarei și demnității reclamantului, de existența legăturii de cauzalitate

dintre faptă și prejudiciu, precum și aspecte ce vizează culpa pârâtului, apreciindu-se

în mod corect și legal că, în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 1357 C.

civ., pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, care într-adevăr cum

bine a reținut și instanța de apel, nu poate fi înlăturată nici în temeiul art.

30 din Constituția României și nici al art. 10 din Convenția Europeană, a

Drepturilor Omului, în condițiile în care libertatea de exprimare nu poate

prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane.

Ca atare, susținerile

recurentului legate de necercetarea fondului cauzei, sunt nefondate.

În ce

privește criticile recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 129 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că și aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Este adevărat

că, față de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii sunt

datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și a

preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, dând părților ajutor activ în

ocrotirea drepturilor și intereselor lor, însă principiul rolului activ al

judecătorului nu trebuie absolutizat. Faptul că o parte nu este mulțumită de modul

în care instanța a apreciat administrarea unor probe, sau chiar o anumită probă

(ca fiind concludentă sau neconcludentă sau nepertinentă) nu înseamnă că a fost

încălcat principiul rolului activ al judecătorului.

În ce

privește susținerea legată de neîncuviințarea probei testimoniale solicitate,

este de observat că pârâtul a fost decăzut din această probă pentru neindicarea

adresei martorului.

În mod

procedural instanța de apel a respins cererea de administrare a acestei probe,

în condițiile în care aprecierea utilității probelor nu face obiect al

controlului de legalitate.

Din perspectiva celor

expuse, este nefondată și susținerea recurentului că prin respingerea probelor

solicitate, au fost încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ. În ce

privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de

recurent, este de observat că, i

nvocarea acestor prevederi legale este pur

formală, câtă vreme instanța nu a fost învestită cu analiza vreunui act juridic

al cărui înțeles lămurit și vădit neîndoielnic să fi fost interpretat greșit.

Nefondate

sunt și criticile legate de motivarea sumară și confuză a deciziei recurate, ce

ar echivala cu nemotivarea ei, că în considerente nu sunt arătate motivele de

fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată.

Motivarea unei hotărâri constă în stabilirea în concret, clar și concis, a

stării de fapt urmând o ordine cronologică. Ea înseamnă de fapt încadrarea unei

situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte

ale unei legi.

Astfel,

față de cele expuse, Înalta Curte verificând considerentele expuse de instanța

de apel, reține că hotărârea recurată are în vedere cerințele impuse de

dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că aceasta redă

clar și concis atât motivele de fapt cât și de drept ce au format convingerea

instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, situație

în care motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 306 pct. 7 C. proc.

civ. este nefondat.

Din

perspectiva celor expuse, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul B.T. împotriva Deciziei nr. 297/A din 1

septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 ianuarie 2015.