ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4542/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4542/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, sub nr. 73/2/2012, reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M. București – A.F.P.C.M., suspendarea

executării Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și

a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de

inspecția fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011, până la pronunțarea instanței

de fond.

Prin Sentința civilă nr. 1276 din 23

februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contenicos

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul I.N.C.D.M.I.

Cantacuzino, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.M.B. – A.F.P.C.M. și A.N.A.F.

– D.G.A.M.C.

A dispus suspendarea executării

Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și a Deciziei

de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția

fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011 emise de D.G.F.P.M.B. până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut următoare situație de fapt:

În perioada 28 iunie 2010

– 23 septembrie 2011, D.G.F.P.M. București – A.I.F. a efectuat la I.N.C.D.M.I. Cantacuzino inspecția fiscală generală cu privire la impozitele, taxele și

contribuțiile datorate bugetului general consolidat.

Inspecția fiscală s-a

finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24

noiembrie 2011, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 31 din 24

noiembrie 2011.

S-au stabilit în sarcina

reclamantului obligații suplimentare de plată în valoare totală de 5.960.065

lei constând în impozit pe profit, TVA suplimentară de plată, vărsăminte de la

persoanele juridice la persoanele cu handicap neîncadrate, impozit pe

veniturile realizate de persoane juridice nerezidente, majorări de întârziere

aferente.

Împotriva Raportului de inspecție

fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 31 din 24

noiembrie 2011, reclamantul a formulat contestație, în temeiul art. 205 – art. 218

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestație

înregistrată la D.G.F.P.M.B. sub nr. 575 din 04 ianuarie 2012.

Aplicând dispozițiile art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare relative la îndeplinirea celor două condiții cumulative

necesare pentru suspendarea executării unui act administrativ, prima instanță a

reținut următoarele :

I. În ceea ce privește existența unui

caz bine justificat, împrejurările de fapt și de drept evidențiate de reclamant

sunt de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de nelegalitate a

actelor administrative contestate, raportat la următoarele aspecte :

instituie termene pentru efectuarea inspecției fiscale, în cazul marilor

contribuabili durata inspecției fiscale fiind de maximum 6 luni.

Actele întocmite cu nerespectarea

termenelor prevăzute de lege sunt sancționate cu nulitatea relativă, nulitate

ce poate interveni doar în situația existenței unei vătămări care nu poate fi

înlăturată altfel decât prin anularea lor, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Atât pretinsa nerespectare a

termenului legal de 6 luni, cât și existența unei vătămări cauzate

reclamantului sunt împrejurări ce impun examinarea unor aspecte de fond,

operațiune ce nu poate fi realizată în acest cadru procesual, în care instanța

este îndrituită doar la un examen formal al cauzei.

inspecției fiscale revine organului fiscal care administrează impozitele,

taxele, contribuțiile sau alte sume datorate bugetului general consolidat,

potrivit art. 99 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003.

Reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino

are calitatea de mare contribuabil începând cu data de 01 ianuarie 2011, fiind

în administrarea Direcției generale de administrare a marilor contribuabili din

cadrul A.N.A.F., potrivit Anexei 2 la Ordinul A.N.A.F. nr. 2730/2010, poziția

1864.

În aceste condiții, există indicii

temeinice de nelegalitate a actelor administrative contestate în privința

competenței de efectuare a inspecției fiscale, atât timp cât controlul a fost

realizat de inspectori din cadrul D.G.F.P.M. București – A.I.F. – S.I.F. – C.M.

data și conținutul raportului de inspecție fiscală, precum și data finalizării

controlului, invocate de reclamant nu conturează aparența de nelegalitate a

actului contestat, astfel că nu pot fi reținute în analiza existenței cazului

bine justificat.

inspecție fiscală permite constatarea potrivit căreia, pe parcursul derulării

inspecției fiscale, contribuabilului i s-au solicitat explicații și lămuriri în

privința operațiunilor efectuate, a bazei legale și a documentelor

justificative întocmite, astfel că nu există indicii temeinice de nelegalitate

sub aspectul respectării dreptului contribuabilului de a fi informat, potrivit art.

107 din O.G. nr. 92/2003.

administrative fiscale sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

regimului fiscal aplicabil cheltuielilor cu amortizarea și amortizării aferente

diferențelor rezultate din reevaluare.

nelegalitate și în privința constatărilor legate de fondul special de încadrare

în muncă a persoanelor cu handicap, față de situația de excepție instituită de art.

43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999 și de argumentele juridice aparent

valabile furnizate de reclamant legate de demersurile întreprinse la Agenția pentru ocuparea forței de muncă, de faptul că în cadrul Institutului au fost

încadrate în muncă persoane cu handicap, iar numărul acestora nu a fost luat în

calcul la determinarea debitului suplimentar stabilit la suma de 315.004 lei.

administrarea unui probatoriu complex, criticile legate de deductibilitatea

celorlalte categorii de cheltuieli, veniturile în avans, impozitul pe

veniturile realizate de persoane juridice nerezidente și TVA vor putea fi

apreciate doar în cadrul litigiului de fond și nu în acest cadrul procesual, în

care instanța este îndrituită doar la examinarea aparenței de legalitate a

actelor administrative contestate.

II. Înscrisurile depuse în susținerea

cererii și ansamblul circumstanțelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea

cerinței privind iminența pagubei, raportat la următoarele aspecte,

necontestate în cauză:

Deciziei de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 privitoare la obligațiile

principale și accesorii în valoare totală de 5.960.065 lei a fost declanșată,

potrivit Somației nr. 61/90/1/2012/91208 din 30 ianuarie 2012, emisă de A.N.A.F.

– D.G.A.M.C.;

executării silite pentru un debit în valoare de 5.960.065 lei creează

incontestabil reale dificultăți și pune sub semnul incertitudinii situația

epidemiologică a întregii țări, în condițiile în care I.N.C.D.M.I. Cantacuzino

a fost și este recunoscut de Ministerul Sănătății, E.C.D.C. și O.M.S. ca având

funcția de laborator de referință națională în domeniul microbiologiei de

sănătate publică, cu caracter de unicat pe plan național prin rolul și

specificul activităților desfășurate;

administrative contestate afectează grav și iremediabil proiectele de cercetare

națională și internațională în domenii strategice pentru sănătatea populației

și pentru colaborarea cu O.M.S., derulate în prezent de I. Cantacuzino și

finanțate cu fonduri europene sau ale O.M.S;

executării silite este identificat la nivelul celor 650 de angajați cu

contracte individuale de muncă și colaboratori, persoane cu specializări

medicale în cercetare, bio-securitate și medicină, care s-ar putea orienta

către alte activități, fiind afectată astfel capacitatea națională de prevenire

și combatere în momentul apariției unei epidemii (rujeolă, rubeolă, gripa

aviară, AH1N1, gripa porcină, etc.);

vaccinuri desfășurată de Institut, care asigură protecția imunologică a

populației față de boli contagioase, ar putea fi sistată urmare a executării

actelor administrative contestate;

producție desfășurate de Institut la punctul de lucru „S. Băneasa” ar fi

compromise total și iremediabil prin întreruperea furnizării de utilități,

fiind afectată astfel și activitatea de furnizare a animalelor și produselor de

laborator pentru A.S.P.V.S.A.

A conchis curtea de apel că motivele

evidențiate conturează atât prejudiciul material viitor și previzibil, cât și

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public, impunându-se adoptarea unei măsuri de protecție

jurisdicțională provizorie până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii

în anularea actelor administrative fiscale contestate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs, pârâtele

D.G.F.P.M.

București – A.F.P.C.M. și A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și

din perspectiva art. 304

1

C. proc. civ.

Înalta Curte constată că

ambele recurente formulează aceleași critici subsumate motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterându-se apărările formulate în

fața primei instanțe și fiind dezvoltate argumente similare în ceea ce privește

îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În acest context, instanța de recurs urmează să analizeze împreună aspectele

reliefate de autroritățile recurente, pentru a asigura o dezlegare unitară

problemelor de drept supuse judecății prin cererile de recurs.

Singurul motiv de recurs

distinct, este formulat de recurenta-pârâtă A.N.A.F. și se referă la încălcarea

de către prima instanță a dreptului la apărare al acestei pârâte, prin faptul

că a fost citată doar cu un exemplar al cererii de chemare în judecată, fără

înscrisurile anexate acesteia, inclusiv a actelor administrativ fiscale

atacate, în condițiile în care nu era emitenta acestora.

Se mai susține că, în mod

nelegal, prima instanță nu a încuviințat pentru A.N.A.F. cererea de acordare a

unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse la

dosar, încălcând dispozițiile art. 112 C. proc. civ., precum și pe cele ale art.

12 din Legea nr. 554/2004.

Față de împrejurarea că

pârâta A.N.A.F. nu a putut să formuleze apărări pertinente în lipsa comunicării

înscrisurilor depuse de reclamantă în susținerea acțiunii, recurenta-pârâtă

solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Criticile aduse de

recurentele - pârâte relative la soluția pronunțată de prima instanță asupra

cererii de suspendare, vizează următoarele aspecte:

Hotărârea recurată a fost

pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că, în mod

netemeinic, curtea de apel a apreciat că reclamanta a făcut dovada cazului bine

justificat și a existenței unei pagube iminente.

Recurentele-pârâte susțin

că aspectele reținute de prima instanță ca circumscriindu-se noțiunii de „caz

bine justificat” nu au suport legal și probatoriu, deoarece termenul de 6 luni

prevăzut de art. 104 C. proc. fisc., pentru durata inspecției fiscale este unul

de recomandare, iar D.G.F.P.M. București avea competența de a efectua inspecția

fiscală la momentul declanșării acesteia, astfel încât, din punct de vedere

procedural, prezumția de legalitate de care se bucură actele administrativ

fiscale nu este răsturnată.

Referitor la celelalte chestiuni

pe care curtea de apel le-a analizat ca fiind de natură a crea aparența de

nelegalitate, recurentele-pârâte afirmă că acestea țin de fondul cauzei, iar judecătorul

învestit cu soluționarea cererii de suspendare nu trebuie decât să „pipăie fondul”,

nu să îl antameze, astfel cum greșit a procedat prima instanță.

Cu privire la considerentele

primei instanțe relative la îndeplinirea condiției pagubei iminente,

recurentele-pârâte susțin prin criticile formulate că, prima instanță nu a luat

în considerare jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a

pronunțat în sensul că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci

trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu

produce prin ea însăși o pagubă.

Mai susțin recurentele că

reclamantul nu a făcut nicio dovadă a îndeplinirii acestei condiții,

menționarea cuantumului creanței constatate, neputând duce, de facto, la

constatarea existenței uni pagube iminente.

Considerentele Înaltei Curți asupra

recursurilor

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

care vor fi arătate în continuare.

În ceea ce privește

motivul de recurs invocat de A.N.A.F. referitor la încălcarea dreptului la

apărare de către prima instanță, Înalta Curte, verificând actele și lucrările

dosarului, constată că susținerile recurentei nu sunt întemeiate. Astfel, cum

în mod corect a reținut și prima instanță, cererea de introducere în cauză a A.N.A.F.

a fost formulată de către cealaltă autoritate pârâtă, respectiv D.G.F.P.M. București,

iar reclamanta și-a respectat obligațiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.,

respectiv de art. 12 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a depus la dosar

copie de pe actele administrativ-fiscale a căror suspendare o solicită, precum

și înscrisuri în susținerea cererii de chemare în judecată.

Totodată, se constată că pârâtei

A.N.A.F., introdusă în cauză la termenul din data de 26 ianuarie 2012, i s-a

comunicat cererea de chemare în judecată la data de 1 februarie 2012, iar până

la termenul de judecată din 23 februarie 2012 nu a formulat întâmpinare și nici

nu a făcut vreo solicitare către instanță în sensul de a i se comunica actele

administrativ - fiscale ce formează obiectul cererii de suspendare, deși avea

posibilitatea procedurală să facă aceste diligențe.

Pe de altă parte, la

termenul de judecată din 23 februarie 2012, pârâta A.N.A.F. a fost reprezentată

de consilier juridic, acestuia fiindu-i comunicate înscrisurile depuse la dosar,

iar pârâta D.G.F.P.M. București a învederat că prin Ordinul nr. 3565/2011

reclamanta a dobândit calitatea de mare contribuabil trecând în administrarea D.G.A.M.C.

din cadrul A.N.A.F., căreia i-a fost predat întregul dosar fiscal a

institutului.

Prin urmare, în mod

corect, prima instanță a apreciat că nu se impune amânarea judecății cauzei,

având în vedere și urgența soluționării cererii de suspendare, în raport de

faptul că o parte din sumă a fost deja executată, deși la acel moment nu fusese

soluționată nici contestația administrativă.

În ceea ce privește

criticile aduse de recurente pe fondul soluției dată cererii de suspendare, Înalta

Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prin Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a

executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din

lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ

indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a

respectivului act administrativ.

Suspendarea actelor administrative, ca

operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o

situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau

judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Înalta Curte reține că în cauza dedusă

judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea

contenciosului administrativ, în conformitate cu care „În cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în

condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității

ierarhic superioare persoana vătămată poate să ceară instanței competente să

dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la

pronunțarea instanței de fond”.

Dispozițiile mai sus citate prevăd

obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1),

întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un

caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii pagubei.

Înalta Curte constată că reclamanta

prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii

temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind

arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a

induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a

abuzului autorității, a atitudinii acesteia, fiind arătate și diligențele

depuse de reclamantă și efectele posibile și previzibile ale executării actului

administrativ.

De asemenea, având în vedere gradul de

complexitate pe care îl prezintă fondul cauzei, ce presupune verificarea

condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt și de drept în care au fost

emise actele administrative contestate, verificare pe care nu o poate face

instanța de suspendare, în raport de argumentele de fond și de formă invocate

de intimata-reclamantă și întemeiate pe înscrisurile prezentate instanței de

judecată, în mod corect, a reținut prima instanță, că, în cauză este

îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Constatarea Înaltei Curți că

raționamentul juridic, dezvoltat de prima instanță în motivarea soluției de

suspendare a executării actelor administrativ-fiscal contestate, este legal și

temeinic, este confirmată de Decizia nr. 274 din 19 iunie 2012 emisă de A.N.A.F.

– D.G.S.C., prin care s-a admis contestația administrativă a reclamantei și s-a

desființat parțial decizia de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 a D.G.F.P. București,

pentru suma de 5.601.689 lei, rămânând de plată doar 504.688 lei.

Înalta Curte constată că întotdeauna,

suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care

instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe

instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât

și în ordinea juridică a U.E.

Din acest punct de vedere, actul

normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din

cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios

administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor

particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare,

pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun

autoritățile publice.

În ceea ce privește existența

condiției referitoare la paguba iminentă, se reține că și aceasta este

îndeplinită în cauză, având în vedere atât cuantumul sumei reprezentând

obligația fiscală reținută în sarcina reclamantului, cât mai ales consecința

imediată și directă pe care executarea silită începută în temeiul actelor

contestate, desființate parțial la acest moment, o are asupra activității

desfășurate de către institut și, implicit asupra persoanelor fizice angajate

să o desfășoare.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței primei

instanțe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de D.G.F.P.M. București – A.F.P.C.M. și A.N.A.F., împotriva sentinței

civile nr. 1276 din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

2 noiembrie 2012.