ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4542/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4542/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar
constată următoarele:
Prin acțiunea
înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, sub nr. 73/2/2012, reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino a solicitat,
în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.M. București – A.F.P.C.M., suspendarea
executării Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și
a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de
inspecția fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011, până la pronunțarea instanței
de fond.
Prin Sentința civilă nr. 1276 din 23
februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contenicos
administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul I.N.C.D.M.I.
Cantacuzino, în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P.M.B. – A.F.P.C.M. și A.N.A.F.
– D.G.A.M.C.
A dispus suspendarea executării
Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și a Deciziei
de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția
fiscală nr. 31 din 24 noiembrie 2011 emise de D.G.F.P.M.B. până la pronunțarea
instanței de fond.
Pentru a pronunța această soluție,
prima instanță a reținut următoare situație de fapt:
În perioada 28 iunie 2010
– 23 septembrie 2011, D.G.F.P.M. București – A.I.F. a efectuat la I.N.C.D.M.I. Cantacuzino inspecția fiscală generală cu privire la impozitele, taxele și
contribuțiile datorate bugetului general consolidat.
Inspecția fiscală s-a
finalizat prin întocmirea Raportului de inspecție fiscală nr. 110353 din 24
noiembrie 2011, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. 31 din 24
noiembrie 2011.
S-au stabilit în sarcina
reclamantului obligații suplimentare de plată în valoare totală de 5.960.065
lei constând în impozit pe profit, TVA suplimentară de plată, vărsăminte de la
persoanele juridice la persoanele cu handicap neîncadrate, impozit pe
veniturile realizate de persoane juridice nerezidente, majorări de întârziere
aferente.
Împotriva Raportului de inspecție
fiscală nr. 110353 din 24 noiembrie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 31 din 24
noiembrie 2011, reclamantul a formulat contestație, în temeiul art. 205 – art. 218
din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestație
înregistrată la D.G.F.P.M.B. sub nr. 575 din 04 ianuarie 2012.
Aplicând dispozițiile art. 14 alin. (1)
din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și
completările ulterioare relative la îndeplinirea celor două condiții cumulative
necesare pentru suspendarea executării unui act administrativ, prima instanță a
reținut următoarele :
I. În ceea ce privește existența unui
caz bine justificat, împrejurările de fapt și de drept evidențiate de reclamant
sunt de natură să pună sub semnul întrebării prezumția de nelegalitate a
actelor administrative contestate, raportat la următoarele aspecte :
Dispozițiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003
instituie termene pentru efectuarea inspecției fiscale, în cazul marilor
contribuabili durata inspecției fiscale fiind de maximum 6 luni.
Actele întocmite cu nerespectarea
termenelor prevăzute de lege sunt sancționate cu nulitatea relativă, nulitate
ce poate interveni doar în situația existenței unei vătămări care nu poate fi
înlăturată altfel decât prin anularea lor, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc.
civ.
Atât pretinsa nerespectare a
termenului legal de 6 luni, cât și existența unei vătămări cauzate
reclamantului sunt împrejurări ce impun examinarea unor aspecte de fond,
operațiune ce nu poate fi realizată în acest cadru procesual, în care instanța
este îndrituită doar la un examen formal al cauzei.
Competența de efectuare a
inspecției fiscale revine organului fiscal care administrează impozitele,
taxele, contribuțiile sau alte sume datorate bugetului general consolidat,
potrivit art. 99 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003.
Reclamantul I.N.C.D.M.I. Cantacuzino
are calitatea de mare contribuabil începând cu data de 01 ianuarie 2011, fiind
în administrarea Direcției generale de administrare a marilor contribuabili din
cadrul A.N.A.F., potrivit Anexei 2 la Ordinul A.N.A.F. nr. 2730/2010, poziția
1864.
În aceste condiții, există indicii
temeinice de nelegalitate a actelor administrative contestate în privința
competenței de efectuare a inspecției fiscale, atât timp cât controlul a fost
realizat de inspectori din cadrul D.G.F.P.M. București – A.I.F. – S.I.F. – C.M.
Viciile procedurale privitoare la
data și conținutul raportului de inspecție fiscală, precum și data finalizării
controlului, invocate de reclamant nu conturează aparența de nelegalitate a
actului contestat, astfel că nu pot fi reținute în analiza existenței cazului
bine justificat.
Examinarea formală a raportului de
inspecție fiscală permite constatarea potrivit căreia, pe parcursul derulării
inspecției fiscale, contribuabilului i s-au solicitat explicații și lămuriri în
privința operațiunilor efectuate, a bazei legale și a documentelor
justificative întocmite, astfel că nu există indicii temeinice de nelegalitate
sub aspectul respectării dreptului contribuabilului de a fi informat, potrivit art.
107 din O.G. nr. 92/2003.
Constatările și concluziile actelor
administrative fiscale sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința
regimului fiscal aplicabil cheltuielilor cu amortizarea și amortizării aferente
diferențelor rezultate din reevaluare.
Există indicii temeinice de
nelegalitate și în privința constatărilor legate de fondul special de încadrare
în muncă a persoanelor cu handicap, față de situația de excepție instituită de art.
43 alin. (2) din O.U.G. nr. 102/1999 și de argumentele juridice aparent
valabile furnizate de reclamant legate de demersurile întreprinse la Agenția pentru ocuparea forței de muncă, de faptul că în cadrul Institutului au fost
încadrate în muncă persoane cu handicap, iar numărul acestora nu a fost luat în
calcul la determinarea debitului suplimentar stabilit la suma de 315.004 lei.
Față de natura pricinii, ce impune
administrarea unui probatoriu complex, criticile legate de deductibilitatea
celorlalte categorii de cheltuieli, veniturile în avans, impozitul pe
veniturile realizate de persoane juridice nerezidente și TVA vor putea fi
apreciate doar în cadrul litigiului de fond și nu în acest cadrul procesual, în
care instanța este îndrituită doar la examinarea aparenței de legalitate a
actelor administrative contestate.
II. Înscrisurile depuse în susținerea
cererii și ansamblul circumstanțelor cauzei atestă, totodată, îndeplinirea
cerinței privind iminența pagubei, raportat la următoarele aspecte,
necontestate în cauză:
Procedura de executare silită a
Deciziei de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 privitoare la obligațiile
principale și accesorii în valoare totală de 5.960.065 lei a fost declanșată,
potrivit Somației nr. 61/90/1/2012/91208 din 30 ianuarie 2012, emisă de A.N.A.F.
– D.G.A.M.C.;
Efectele directe și indirecte ale
executării silite pentru un debit în valoare de 5.960.065 lei creează
incontestabil reale dificultăți și pune sub semnul incertitudinii situația
epidemiologică a întregii țări, în condițiile în care I.N.C.D.M.I. Cantacuzino
a fost și este recunoscut de Ministerul Sănătății, E.C.D.C. și O.M.S. ca având
funcția de laborator de referință națională în domeniul microbiologiei de
sănătate publică, cu caracter de unicat pe plan național prin rolul și
specificul activităților desfășurate;
Executarea silită a actelor
administrative contestate afectează grav și iremediabil proiectele de cercetare
națională și internațională în domenii strategice pentru sănătatea populației
și pentru colaborarea cu O.M.S., derulate în prezent de I. Cantacuzino și
finanțate cu fonduri europene sau ale O.M.S;
Un efect cert și imediat al
executării silite este identificat la nivelul celor 650 de angajați cu
contracte individuale de muncă și colaboratori, persoane cu specializări
medicale în cercetare, bio-securitate și medicină, care s-ar putea orienta
către alte activități, fiind afectată astfel capacitatea națională de prevenire
și combatere în momentul apariției unei epidemii (rujeolă, rubeolă, gripa
aviară, AH1N1, gripa porcină, etc.);
Activitatea de producție de
vaccinuri desfășurată de Institut, care asigură protecția imunologică a
populației față de boli contagioase, ar putea fi sistată urmare a executării
actelor administrative contestate;
Activitățile specializate de
producție desfășurate de Institut la punctul de lucru „S. Băneasa” ar fi
compromise total și iremediabil prin întreruperea furnizării de utilități,
fiind afectată astfel și activitatea de furnizare a animalelor și produselor de
laborator pentru A.S.P.V.S.A.
A conchis curtea de apel că motivele
evidențiate conturează atât prejudiciul material viitor și previzibil, cât și
perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui
serviciu public, impunându-se adoptarea unei măsuri de protecție
jurisdicțională provizorie până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii
în anularea actelor administrative fiscale contestate.
Împotriva acestei
sentințe au declarat recurs, pârâtele
D.G.F.P.M.
București – A.F.P.C.M. și A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate și
netemeinicie, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar și
din perspectiva art. 304
1
C. proc. civ.
Înalta Curte constată că
ambele recurente formulează aceleași critici subsumate motivului de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reiterându-se apărările formulate în
fața primei instanțe și fiind dezvoltate argumente similare în ceea ce privește
îndeplinirea celor două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În acest context, instanța de recurs urmează să analizeze împreună aspectele
reliefate de autroritățile recurente, pentru a asigura o dezlegare unitară
problemelor de drept supuse judecății prin cererile de recurs.
Singurul motiv de recurs
distinct, este formulat de recurenta-pârâtă A.N.A.F. și se referă la încălcarea
de către prima instanță a dreptului la apărare al acestei pârâte, prin faptul
că a fost citată doar cu un exemplar al cererii de chemare în judecată, fără
înscrisurile anexate acesteia, inclusiv a actelor administrativ fiscale
atacate, în condițiile în care nu era emitenta acestora.
Se mai susține că, în mod
nelegal, prima instanță nu a încuviințat pentru A.N.A.F. cererea de acordare a
unui termen de judecată pentru a lua cunoștință de înscrisurile depuse la
dosar, încălcând dispozițiile art. 112 C. proc. civ., precum și pe cele ale art.
12 din Legea nr. 554/2004.
Față de împrejurarea că
pârâta A.N.A.F. nu a putut să formuleze apărări pertinente în lipsa comunicării
înscrisurilor depuse de reclamantă în susținerea acțiunii, recurenta-pârâtă
solicită casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași
instanțe.
Criticile aduse de
recurentele - pârâte relative la soluția pronunțată de prima instanță asupra
cererii de suspendare, vizează următoarele aspecte:
Hotărârea recurată a fost
pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 din
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în sensul că, în mod
netemeinic, curtea de apel a apreciat că reclamanta a făcut dovada cazului bine
justificat și a existenței unei pagube iminente.
Recurentele-pârâte susțin
că aspectele reținute de prima instanță ca circumscriindu-se noțiunii de „caz
bine justificat” nu au suport legal și probatoriu, deoarece termenul de 6 luni
prevăzut de art. 104 C. proc. fisc., pentru durata inspecției fiscale este unul
de recomandare, iar D.G.F.P.M. București avea competența de a efectua inspecția
fiscală la momentul declanșării acesteia, astfel încât, din punct de vedere
procedural, prezumția de legalitate de care se bucură actele administrativ
fiscale nu este răsturnată.
Referitor la celelalte chestiuni
pe care curtea de apel le-a analizat ca fiind de natură a crea aparența de
nelegalitate, recurentele-pârâte afirmă că acestea țin de fondul cauzei, iar judecătorul
învestit cu soluționarea cererii de suspendare nu trebuie decât să „pipăie fondul”,
nu să îl antameze, astfel cum greșit a procedat prima instanță.
Cu privire la considerentele
primei instanțe relative la îndeplinirea condiției pagubei iminente,
recurentele-pârâte susțin prin criticile formulate că, prima instanță nu a luat
în considerare jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care s-a
pronunțat în sensul că iminența producerii unei pagube nu se prezumă, ci
trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu
produce prin ea însăși o pagubă.
Mai susțin recurentele că
reclamantul nu a făcut nicio dovadă a îndeplinirii acestei condiții,
menționarea cuantumului creanței constatate, neputând duce, de facto, la
constatarea existenței uni pagube iminente.
Considerentele Înaltei Curți asupra
recursurilor
Examinând cauza prin
prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304
1
C. proc.
civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele
care vor fi arătate în continuare.
În ceea ce privește
motivul de recurs invocat de A.N.A.F. referitor la încălcarea dreptului la
apărare de către prima instanță, Înalta Curte, verificând actele și lucrările
dosarului, constată că susținerile recurentei nu sunt întemeiate. Astfel, cum
în mod corect a reținut și prima instanță, cererea de introducere în cauză a A.N.A.F.
a fost formulată de către cealaltă autoritate pârâtă, respectiv D.G.F.P.M. București,
iar reclamanta și-a respectat obligațiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.,
respectiv de art. 12 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a depus la dosar
copie de pe actele administrativ-fiscale a căror suspendare o solicită, precum
și înscrisuri în susținerea cererii de chemare în judecată.
Totodată, se constată că pârâtei
A.N.A.F., introdusă în cauză la termenul din data de 26 ianuarie 2012, i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată la data de 1 februarie 2012, iar până
la termenul de judecată din 23 februarie 2012 nu a formulat întâmpinare și nici
nu a făcut vreo solicitare către instanță în sensul de a i se comunica actele
administrativ - fiscale ce formează obiectul cererii de suspendare, deși avea
posibilitatea procedurală să facă aceste diligențe.
Pe de altă parte, la
termenul de judecată din 23 februarie 2012, pârâta A.N.A.F. a fost reprezentată
de consilier juridic, acestuia fiindu-i comunicate înscrisurile depuse la dosar,
iar pârâta D.G.F.P.M. București a învederat că prin Ordinul nr. 3565/2011
reclamanta a dobândit calitatea de mare contribuabil trecând în administrarea D.G.A.M.C.
din cadrul A.N.A.F., căreia i-a fost predat întregul dosar fiscal a
institutului.
Prin urmare, în mod
corect, prima instanță a apreciat că nu se impune amânarea judecății cauzei,
având în vedere și urgența soluționării cererii de suspendare, în raport de
faptul că o parte din sumă a fost deja executată, deși la acel moment nu fusese
soluționată nici contestația administrativă.
În ceea ce privește
criticile aduse de recurente pe fondul soluției dată cererii de suspendare, Înalta
Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Prin Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a
executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din
lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ
indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a
respectivului act administrativ.
Suspendarea actelor administrative, ca
operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o
situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau
judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege.
Înalta Curte reține că în cauza dedusă
judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea
contenciosului administrativ, în conformitate cu care „În cazuri bine
justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în
condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității
ierarhic superioare persoana vătămată poate să ceară instanței competente să
dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la
pronunțarea instanței de fond”.
Dispozițiile mai sus citate prevăd
obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1),
întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un
caz bine justificat, fără a exista pericolul producerii pagubei.
Înalta Curte constată că reclamanta
prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii
temeinice cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind
arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură a
induce o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, a
abuzului autorității, a atitudinii acesteia, fiind arătate și diligențele
depuse de reclamantă și efectele posibile și previzibile ale executării actului
administrativ.
De asemenea, având în vedere gradul de
complexitate pe care îl prezintă fondul cauzei, ce presupune verificarea
condițiilor legale și a împrejurărilor de fapt și de drept în care au fost
emise actele administrative contestate, verificare pe care nu o poate face
instanța de suspendare, în raport de argumentele de fond și de formă invocate
de intimata-reclamantă și întemeiate pe înscrisurile prezentate instanței de
judecată, în mod corect, a reținut prima instanță, că, în cauză este
îndeplinită condiția cazului bine justificat.
Constatarea Înaltei Curți că
raționamentul juridic, dezvoltat de prima instanță în motivarea soluției de
suspendare a executării actelor administrativ-fiscal contestate, este legal și
temeinic, este confirmată de Decizia nr. 274 din 19 iunie 2012 emisă de A.N.A.F.
– D.G.S.C., prin care s-a admis contestația administrativă a reclamantei și s-a
desființat parțial decizia de impunere nr. 31 din 24 noiembrie 2011 a D.G.F.P. București,
pentru suma de 5.601.689 lei, rămânând de plată doar 504.688 lei.
Înalta Curte constată că întotdeauna,
suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție
provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care
instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe
instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât
și în ordinea juridică a U.E.
Din acest punct de vedere, actul
normativ incident în cauză răspunde recomandărilor Comitetului de Miniștri din
cadrul Consiliului Europei, pentru că prevede atribuția instanței de contencios
administrativ de a ordona măsuri provizorii de protecție a drepturilor și intereselor
particularilor, atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare,
pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun
autoritățile publice.
În ceea ce privește existența
condiției referitoare la paguba iminentă, se reține că și aceasta este
îndeplinită în cauză, având în vedere atât cuantumul sumei reprezentând
obligația fiscală reținută în sarcina reclamantului, cât mai ales consecința
imediată și directă pe care executarea silită începută în temeiul actelor
contestate, desființate parțial la acest moment, o are asupra activității
desfășurate de către institut și, implicit asupra persoanelor fizice angajate
să o desfășoare.
Pentru toate aceste considerente,
constatând că nu sunt motive de casare sau modificare a sentinței primei
instanțe, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile
declarate de D.G.F.P.M. București – A.F.P.C.M. și A.N.A.F., împotriva sentinței
civile nr. 1276 din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a
VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
2 noiembrie 2012.