ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1898/2013

Asupra recursului penale de față: Prin Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, s-au dispus următoarele: În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale, constatând că excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul revizuent P.L. este inadmisibilă. În temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul P.L. împotriva sentinței penale nr. 365/F din data de 01 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în Dosarul nr. 8612/303/2012. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat recurentul revizuent la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Decizia a fost dată cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare cu privire la soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, fiind definitivă cu privire la soluția pronunțată asupra recursului. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 365 din 01 iunie 2012 a Judecătoriei sectorului 6 București a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul P.L. împotriva sentinței penale nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În considerentele acestei hotărâri s-au reținut următoarele: Prin adresa din 26 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. 472/310/2007, la data de 26 martie 2007, a fost înaintată spre soluționare cererea de revizuire formulată de revizuentul P.L.

împotriva sentinței penale nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În motivarea cererii, revizuentul a arătat că ulterior pronunțării hotărârii atacate au fost descoperite fapte noi, ce nu au fost cunoscute de instanța la data soluționării cauzei si pe baza cărora se poate dovedi nelegalitatea hotărârii de condamnare și valabilitatea actelor apreciate ca fiind falsificate.

În acest sens, revizuentul a arătat că anterior declanșării acțiunii penale ce a generat procesul în discuție, pe rolul instanțelor civile din București și județul Prahova, timp de aproape zece ani, s-au derulat procese prin care s-a stabilit irevocabil că a cumpărat de la mătușa, unchiul și tatăl părții vătămate imobilele din București și Bușteni, ocazie cu care a depus originalele actelor incriminate, iar partea vătămata, deși a beneficiat de o apărare calificata, nu a pus în discuție valabilitatea semnăturilor vânzătorilor de pe acele înscrisuri. Mai mult, s-a arătat că partea vătămata, prezentă la judecarea cauzei civile, a răspuns la interogatoriu și a recunoscut că a primit de la el suma de 10.000 lei pentru aceste imobile anterior anului 1989 și nu a contestat faptul că peste 40 ani a stăpânit imobilele în discuție, le-a făcut reparațiile cuvenite și a plătit impozitul aferent.

A mai arătat revizuentul că după terminarea proceselor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, cu prilejul judecării contestației în anulare formulate de D.M.A., a constatat dispariția actelor originale din dosar, pe care le depusese cu ocazia pronunțării soluției finale (împrejurare adusă la cunoștința instanței prin notele depuse la dosar), înscenându-i-se procesul penal pe motivul că ar fi falsificat semnăturile a doi din cei trei vânzători ai bunurilor imobile si ar fi folosit aceste înscrisuri în cauzele civile. Totodată, a arătat că cercetarea penală a fost efectuată la nivelul I.G.P. București, asupra sa exercitându-se puternice presiuni, respingându-i-se solicitările pentru a - și dovedi nevinovăția, în cursul cercetării penale aflând că s-a dispus efectuarea unei expertize grafice (grafoscopice), fără a i se examina cererile care vizau dreptul la apărare.

Revizuentul a susținut că expertizele s-au efectuat în cadrul I.G.P., organul care a efectuat cercetarea penală, ceea ce dovedește nu numai o totală lipsă de obiectivitate, dar și încălcarea drepturilor elementare privind efectuarea expertizei grafice, fiind de notorietate că expertiza grafica nu se face pe baza unor copii. S-a mai arătat că actele de comparație sunt copii sau negative foto, documente din 1939, 1946, întocmite cu peste 25 ani în urmă față de data încheierii actelor în discuție. A mai arătat că prin Decizia penala nr. 630 din 09 mai 2002 Curtea de Apel Ploiești a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize grafice la nivelul L.I.E.C. de pe lângă Ministerul de Justiție și cu martori, iar concluzia Laboratorului a fost că nu se poate pronunța asupra autenticității semnăturilor în lipsa exemplarelor originale, fiind pusă sub semnul îndoielii concludenta expertizelor făcute la I.G.P.

In plus, prin precontractul de vânzare-cumpărare, datat 16 august 1982, M.C. recunoaște că a primit suma de 30.000 lei, ce reprezintă prețul construcțiilor proprietatea sa situate în București, sector 1, nevoia încheierii acestui precontract rezultând din faptul că pentru încheierea actului autentic la Notariat urma să se elibereze autorizația de înstrăinare a imobilelor și celelalte acte anexe. Cu toate acestea, voința de înstrăinare a imobilului în discuție era clar exprimată, inclusiv recunoașterea primirii prețului, act pe care îl deține în original și poartă semnătura C.M. Revizuentul a susținut că autenticitatea acestei semnături este stabilita și prin verificarea expertizei criminalistice autorizată de A.S., care, prin avizul de specialitate constată ca semnătura de pe precontractul de vânzare - cumpărare amintit aparține C.M., confirmare făcută și de către Laboratorul de specialitate al Ministerului de Justiție și de I.N.E.C.

al României. Totodată, a precizat că o dovadă în plus a faptului ca M.C. a dorit ca el să fie beneficiarul averii sale ce reprezintă imobilele în discuție, constă în faptul că aceasta l-a desemnat legatarul său universal, prin testament autentic, original pe care îl deține, nefinalizându-se înscrisurile pentru încheierea actelor autentice de înstrăinare a imobilelor. În cuprinsul cererii sale, revizuentul a făcut referire și la încheierea Judecătoriei Buzău din 27 septembrie 1999, definitivă, prin care i s-a reconstituit contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 23 mai 1968 ce viza înstrăinarea către el a imobilului din orașul Bușteni, ars odată cu arhiva Notariatului de stat Buzău.

A mai învederat că impresiunile de ștampilă rotundă de pe verso și reverso-ul contractului de vânzare-cumpărare legalizat la Notariatul de stat Buzău din 31 iulie 1973 s-au constatat a fi autentice conform recentului aviz de specialitate al expertizei criminalistice efectuate de expertul A.S., confirmată de Laboratorul Ministerului de Justiție și de I.N.E.C.G. în concluzie, revizuentul a arătat că toate aceste fapte și împrejurări stabilesc fără dubiu că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, dar și că se poate stabili fără echivoc că expertizele întocmite de organele de cercetare penală și care reprezintă baza acuzației sale nu au nici o concludentă probatorie și științifică, cât timp ele au avut în vedere copii ale actelor în litigiu și acte necorespunzătoare de comparație.

A mai arătat că noile fapte pot fi susținute și de declarațiile martorilor care au cunoștință de modul în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare și a tuturor împrejurărilor ce stabilesc valabilitatea încheierii lor, dar și de un act nou care infirmă acuzarea și condamnarea sa, respectiv raportul de expertiză al I.N.E.C.G. al României prin care s-a stabilit că înscrisurile de care s-a folosit poartă într-adevăr semnăturile celor de la care el a pretins că au fost cumpărate cele două imobile. Totodată, revizuentul a arătat că asupra dosarului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire o cere a planat suspiciunea influenței politice întrucât partea vătămata D.M.A. a fost Ministru al Turismului și Secretar General al P.S.D.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 393 și art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Prin concluziile întocmite conform art. 399 alin. 5 C. proc. pen. (filele 27-28, Dosar nr. 472/310/2007 Judecătoria Sinaia) procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia a solicitat instanței de judecată admiterea în principiu a cererii de revizuire formulate de condamnatul P.L. În motivare, s-a arătat că posibilitatea efectuării expertizei grafoscopice în cadrul L.I.E.C. București constituie o împrejurare care nu a fost cunoscută de către instanța ce a rejudecat după casare cauza în care a fost dispusă condamnarea lui P.L., fiind incident motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., în condițiile în care această instanță a dispus efectuarea unei expertize similare de către același Laborator Interjudețean, fiind însă indusă în eroare la acea dată, în sensul existenței imposibilității obiective de efectuare a expertizei. Prin încheierea din 20 octombrie 2008 (filele 386-389), Judecătoria Sinaia a admis în principiu cererea de revizuire și a stabilit termen pentru rejudecarea cauzei, totodată, respingând, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării sentinței. Prin sentința penală nr. 72din 29 aprilie 2010 (filele 160-162) aceeași instanță de judecată, Judecătoria Sinaia, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Prin Decizia penală nr. 109 din 15 iunie 2011 (filele 159-163), Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul împotriva sentinței penale susmenționate. Prin Decizia penală nr. 1721 din 25 noiembrie 2011 (filele 144-148), Curtea de Apel Ploiești a declinat competența de soluționare a recursului declarat de revizuentul împotriva deciziei penale de mai sus, în favoarea Curții de Apel București, reținând că strămutarea (care a intervenit în faza recursului îndreptat împotriva sentinței penale a cărei revizuire s-a solicitat) produce efecte nu numai asupra unei anumite etape a procesului, ci asupra întregii judecăți a cauzei, inclusiv a căii extraordinare de atac a revizuirii.

Pe rolul Curții de Apel București, cauza s-a înregistrat la data de 16 decembrie 2011. Prin Decizia penală nr. 472/R din 05 martie 2012 (filele 45-48) Curtea de Apel București a admis recursul declarat de revizuientul P.L., a casat sentința penală nr. 72 din 29 aprilie 2010 a Judecătoriei Sinaia și Decizia penală nr. 109 din 15 iunie 2011 a Tribunalului Prahova, trimițând cauza spre rejudecare la instanța competentă, respectiv, Judecătoria sectorului 6 București. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, urmare pronunțării Încheierii nr. 3109 din 14 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție (de strămutare), soluționarea cauzei a intrat în circuitul normal de judecată la instanțele din circumscripția Curții de Apel București, ceste din urmă instanțe, iar nu Judecătoria Sinaia, fiind competente să se pronunțe asupra admisibilității în principiu și, eventual, a temeiniciei cererii de revizuire formulată de către recurentul P.L.

La Judecătoria sectorului 6 București cauza s-a înregistrat la data de 02 aprilie 2012, sub nr. 8612/303/2012. Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, pronunțată în Dosarul nr. 1269/2001 (filele 522-524), revizuenrul P.L. a fost condamnat la două pedepse de câte 6 luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de uz de fals în formă continuată, prevăzute de art. 291 teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., cele două pedepse au fost contopite, dându-i-se spre executare revizuentului pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat, în aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen., pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni, calculat conform art. 82 C. pen.

Prin aceeași sentință penală, în baza art. 14, art. 170 și a art. 348 C. proc. pen., s-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate: contract de vânzare-cumpărare datat 26 septembrie 1970 și contract de vânzare cumpărare datat 23 mai 1968 având ca obiect, primul, un imobil situat în București, sector 1, și al doilea, un imobil situat în Bușteni, județ Prahova (vila Z.).

În fapt, în sarcina revizuentului s-a reținut că, în intervalul 1994-2000, a prezentat în fața instanțelor civile - Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București și Curtea de Apel București un înscris denumit „contract de vânzare-cumpărare", datat 26 septembrie 1970, cu un conținut fals, cu consecința recunoașterii dreptului de proprietate a acestuia asupra imobilului situat în București, sector 1. în intervalul 1998-2000, același revizuent a prezentat în fața instanțelor civile - Judecătoria Sinaia, Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești un înscris denumit „contract de vânzare-cumpărare", datat 23 mai 1968, cu un conținut fals, cu consecința instituirii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bușteni, județ Prahova (vila Z.).

În fața primei instanțe (Judecătoria Sinaia) nu au fost administrate probe. Împotriva sentinței de condamnare a declarat apel revizuenrul P.L., susținând, printre altele, că cele trei rapoarte de expertiză grafoscopice s-au efectuat în cadrul unui laborator din subordinea I.G.P., adică a organului care a efectuat cercetarea penală, ceea ce denotă lipsă de obiectivitate, pe copii ale actelor în litigiu, scriptele de comparație, de asemenea, fiind copii și negative foto, de altfel, documente vechi de peste 20 ani în raport de data încheierii actelor în litigiu. Totodată, revizuenrul a învederat că se află în posesia unor documente originale ce poartă semnăturile celor trei vânzători, martorilor semnatari ai actului în litigiu din anul 1970, din aceeași perioadă cu acesta din urmă, care au fost prezentate organului de cercetare penală și nu au fost avute în vedere la efectuarea expertizelor.

În consecință, s-a solicitat efectuarea unei expertize grafice de către Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției. Prin Decizia penală nr. 120 din 07 februarie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 9595/2002 (filele 69-75), Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, iar completarea probatoriului nu se impune în sensul solicitat. P.L. a declarat recurs și împotriva acestei ultime decizii, reiterând cererea de efectuare a unei expertize grafice de către Laboratorul interjudețean de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.

Prin Decizia penală nr. 630 din 09 mai 2002, pronunțată în Dosarul nr. 1984/2002 (filele 99-102), Curtea de Apel Ploiești a admis recursul declarat în cauză, a casat ambele hotărâri atacate și a reținut cauza spre rejudecare, dispunând, totodată, completarea probatoriului cu efectuarea unei expertize grafice la nivelul L.I.E.C. București de pe lângă Ministerul Justiției, urmând a fi avute în vedere, ca și scripte de comparație, actele depuse la dosar de inculpatul P.L., iar expertiza urmând a se efectua pe copiile existente în dosarul de urmărire penală, pretins folosite în litigiile civile, obiect al acuzației cercetate (fila 169 dup).

Prin încheierea din 10 iulie 2002 (fila131), Curtea de Apel Ploiești a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul Curții de Apel București, competentă să soluționeze cauza, ca efect al admiterii cererii de strămutare de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 3109 din data de 14 iunie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2131/2002 (fila 127). Pe rolul Curții de Apel București, cauza a fost înregistrată sub nr. 2017/2002. Prin adresa din 13 iunie 2002 (fila 125) Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției a comunicat instanței că 1. actul în litigiu, prezentat sub formă de xerocopie, nu poate face obiectul unor examinări concludente și, ca urmare, trebuie să li se remită exemplarul original; 2. este necesară suplimentarea scriptelor de comparație cu semnături care să provin în mod cert de la P.A.

și C.B.; 3. stabilirea faptului dacă impresiunile sunt sau nu autentice, nu se poate realiza doar pe calea unor examinări de ordin intrinsec, fiind necesar a le fi puse la dispoziție acte originale care să conțină impresiuni de ștampile corespunzătoare (din aceeași perioadă de timp și de la aceeași instituție cu cele depuse pe actul contestat). Revizuientul din prezenta cauză, P.L., în calitatea sa de inculpat-recurent, a suplimentat scriptele de comparație (filele 16-30). Prin adresa din 09 octombrie 2002 (fila 33) Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției a comunicat instanței că lucrarea nu se poate efectua pe exemplarul copie existent, întrucât această reproducere oferă imagini slab vizibile, neclare și un aspect static al semnăturilor, fapt ce lezează asupra exactității observației.

De asemenea, prin adresa din 11 noiembrie 2002 (fila 39) Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției a comunicat instanței că datorită aspectului slab vizibil și static al semnăturilor și imprimării defectuoase a impresiunilor de ștampilă de pe reproducerea actului în litigiu, stabilirea faptului dacă acestea sunt sau nu autentice nu se poate realiza doar pe calea unor examinări de ordin intrinsec. În consecință, lucrarea nu se poate efectua în lipsa exemplarului original al actului în litigiu. Contrar concluziilor procurorului și susținerilor revizuentului, prin apărător, instanța a constatat că răspunsul L.I.E.C.

București nu a fost în sensul că nu se pot efectua expertize grafice pe copii (cea ce s-a dovedit a nu corespunde adevărului, față de expertizele tehnice grafice ulterioare, judiciare și extrajudiciare efectuate cu privire la copii ale înscrisurilor), ci, pe exemplarul copie existent în dosarul de urmărire penală, ca urmare (și) a calității slabe a reproducerii. În fața Curții de Apel București, la termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2002 (filele 133-134), revizuentul P.L., în calitatea sa de inculpat, a solicitat ca L.I.E.C. București să se pronunțe și asupra concludentei rapoartelor de expertiză efectuate anterior asupra unor copii, pentru ca atât revizuentul, cât și intimatul D.M.A., să solicite efectuarea expertizei de către I.N.C., iar instanța, deliberând, a arătat că nu mai este utilă și pertinentă cauzei efectuarea expertizei.

Prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, rejudecând în fond după casare, a menținut soluția dată în cauză de Judecătoria Sinaia (sentința penală nr. 245 din 07 septembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr. 1269/2001). În motivarea acestei soluții, instanța a reținut că din ansamblul probator administrat în cauză fac parte și trei expertize tehnice efectuate în cursul urmăririi penale, la nivelul I.G.P.R.- Institutul de criminalistică de către expertul colonel E.G. (2 lucrări: raport de expertiză din 19 ianuarie 2001 filele 149-156 dup; raport de expertiză din 26 martie 2001 filele 161-168 dup) și expertul colonel C.V.

(1 lucrare: raport de expertiză din 11 septembrie 2000 filele 135-141 dup), prin care au fost analizate scrierea și impresiunile de ștampilă de pe cele două contracte în discuție: contractul de vânzare-cumpărare datat 26 septembrie 1970 și contractul de vânzare cumpărare datat 23 mai 1968 având ca obiect, primul, un imobil situat în București, sector 1 și al doilea, un imobil situat în Bușteni, județ Prahova (vila Zarea). Concluziile celor trei expertize au fost următoarele: - raport de expertiză din 19 ianuarie 2001 E.G. filele 149-156 dup: prima semnătură de la rubrica „vânzători" aflată la subsolul copiei xerox a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970 între M.C., D.G.

și D.V., în calitate de vânzători, și P.L., în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în București, autentificat de Notariatul de Stat al județului Buzău din 26 septembrie 1970 nu a fost executată de M.C.; semnătura examinată a fost executată prin imitație după model; - raport de expertiză din 26 martie 2001 E.G.

filele 161-168 dup: impresiunile ștampilelor existente pe aversul și reversul copiei la încheierea de legalizare datată 26 septembrie 1970, efectuată de Notariatul de Stat al județului Buzău privitor la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din București, sector 1, precum și cele de pe aversul și reversul copiei la încheierea de legalizare datată 31 iulie 1973 efectuată de același notariat privitor la contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din orașul Bușteni, județul Prahova, autentificat sub nr. 987 la data de 23 mai 1968, nu au fost aplicate cu aceeași ștampilă cu care s-au depus impresiunile pe documentele puse la dispoziție, ca și scripte de comparație; - raport de expertiză din 11 septembrie 2000 C.V.

filele 135-141 dup: semnătura a treia aflată la subsolul rubricii „vânzători" depusă pe contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, datat 26 septembrie 1970 nu a fost executată de scriitorul G.D. în cuprinsul raportului s-a menționat în mod expres că în litigiu este contractul de vânzare-cumpărare, copie xerox (fila 136). Revizuientul din prezenta cauză, P.L., a formulat plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a expertului E.G., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (filele 1, 2 Dosar nr. 469/111/6/2006), iar în cadrul dosarului astfel format, prin Ordonanța nr. 942193 din 07 august 2006 secția 6 Poliție a dispus efectuarea unei expertize grafoscopice de către L.I.E.C.

București, prin care s-a solicitat a se răspunde la următoarele întrebări: - dacă expertizele efectuate în laboratorul I.G.P.R. asupra înscrisurilor în xerocopii și fotocopii pot fi pertinente și hotărâtoare asupra unei cauze; - dacă pentru stabilirea autenticității semnăturii, expertizele grafoscopice pot fi efectuate după copii ale originalelor. Prin raportul de expertiză din 16 august 2006, expertul D.S., (filele 6-22 Dosar nr. 469/111/6/2006) a arătat că, de principiu, expertiza grafoscopică se efectuează pe înscrisuri originale, deși expertul de la Institutul de Criminalistică al I.G.P. nici nu și-apus problema, întocmind rapoartele de expertiză fără vreun comentariu asupra acestui aspect.

Deși principiul este cel menționat s-a opinat în sensul că expertul este dator profesional să aprecieze în fiecare caz studiat dacă imaginile reproduse prin xerocopiere sunt apte pentru o analiză pertinentă de asemenea care este natura actului incriminat și contextul întocmirii sale. Cu privire la înscrisurile ce i-au fost puse la dispoziție, pretins false (printre care și contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970, în xerocopie), expertul a concluzionat că sunt apte pentru un examen comparativ eficace. S-a constatat însă că domnului expert nu i s-a pus la dispoziție chiar copia (copiile) contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970, existent (e) în dosarul de urmărire penală, obiect al acuzației, în privința cărora s-a pronunțat domnul expert E.G., dar și în privința cărora L.I.E.C.

București a arătat că nu poate fi efectuată lucrarea, după cum în paragrafele ce preced s-a arătat. Astfel, după cum a reieșit din conținutul aceluiași raport de expertiză (din 16 august 2006) și ordonanța prin care s-a dispus efectuarea lui (nr. 942193/2006), domnului expert D.S. i s-a pus la dispoziție contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970, în xerocopie, într-o mapă de culoare verde, și nu întreg dosarul de urmărire penală (care să conțină și copia (copiile) în litigiu), iar un proces verbal de desprindere a copiei (copiilor) din acest dosar de urmărire penală nu a fost întocmit. Prin raportul de expertiză deja menționat, domnul expert D.S.

a concluzionat că: - semnătura de la poziția 1 „Vânzători" aflată pe contractul de vânzare-cumpărare certificat din 26 septembrie 1970 la Notariatul de Stat al Județului Buzău a fost executat de M.C.; - semnătura de la poziția 3 „Vânzători" aflată pe același contract a fost executată de G.D.; - impresiunile de ștampilă de pe contractul sus-menționat, precum și cele de pe copia notarială din 31 iulie 1973 a contractului de vânzare-cumpărare din 23 mai 1973 sunt originale (fostul Notariat de Stat al Județului Buzău) (...).

Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire Judecătoria sectorului 6 București a apreciat că aspectele invocate în cererea de revizuire - respectiv litigiile civile aflate pe rolul instanțelor din București și judecătoria Prahova, împrejurarea depunerii actelor incriminate în original cu ocazia acelor procese, recunoașterea primirii de către partea vătămată a unei sume de 10.000 lei pentru imobile, stăpânirea imobilelor pentru o perioadă de peste 40 de ani, dispariția originalelor actelor, efectuarea expertizelor grafice, și suspiciunea influenței politice care a plantat asupra dosarului - sunt apărări analizate în căile de atac promovate, neputând fi asimilate faptelor sau împrejurărilor noi, în sensul disp.

art. 394 lit. a) C. proc. pen. De asemenea, s-a apreciat că nici susținerea revizuentului privind faptul posedării unor înscrisuri noi referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului din Bușteni nu se circumscrie disp. art. 394 lit. a) C. proc. pen. întrucât aceleași înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei la judecata în fond. Deopotrivă, s-a apreciat că efectuarea expertizei grafoscopice în cadrul laboratorului Interjudețean de Expertize Criminalistice București nu reprezintă faptă sau împrejurare nouă, în înțelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen. În consecință, pentru argumentele prezentate, constatând că motivele invocate nu se încadrează în nici unul dintre cazurile de revizuire prevăzute la art. 394 C. proc.

pen., instanța a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs revizuentul P.L., solicitând personal și prin avocați, admiterea cererii de revizuire, considerând că instanța de fond nu a avut în vedere faptele și împrejurările noi apărute ulterior pronunțării soluției de condamnare. În fața instanței de recurs, la termenul din 26 noiembrie 2012, recurentul revizuent a invocat excepție de neconstiruționalitate, în argumentare susținând că infracțiunea de uz de fals nu poate fi judecată decât împreună cu infracțiunea de fals, astfel încât, întrucât în cauza pendinte nu se cunoaște cine este autorul faptei de fals, prin soluția de condamnare dispusă față de el pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 291 C. pen.

s-a încălcat art. 16 din Constituția României, respectiv dreptul la un proces echitabil. Verificând sentința atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Curtea a constatat, în esență, că instanța de fond a analizat amănunțit cererea de revizuire, sub toate aspectele, pentru fiecare motiv invocat, deși, în procedura admisibilității în principiu, se examinează doar cele două condiții cuprinse în art. 403 alin. (1) C. proc. pen., concluzionând că faptele și împrejurările arătate de revizuent nu sunt noi, fiind invocate în căile de atac cu prilejul judecății fondului cauzei, iar interpretarea probelor sau prelungirea probațiunii nu este permisă în calea de atac a revizuirii. În consecință, instanța de recurs a constatat că soluția instanței de fond este corectă, cererea de revizuire fiind inadmisibilă în principiu, astfel că recursul declarat de revizuent a fost respins ca nefondat.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții constituționale formulată de revizuentul P.L., Curtea de Apel București a constatat că, față de obiectul cererii de revizuire și cel al recursului care forma obiectul cauzei, textele de lege pretins neconstituționale nu sunt incidente în cauză, astfel că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Împotriva acestei dispoziții cuprinse în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, în termen legal, a formulat recurs revizuentul P.L. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 10 ianuarie 2013, sub nr. 8612/303/2012.

La termenul din 16 aprilie 2013, înalta Curte a verificat admisibilitatea căii de atac exercitată de revizuent, constatând că, în raport cu obiectul demersului judiciar - recurs împotriva dispoziției privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, recursul este admisibil. În motivarea căii de atac, recurentul revizuent a reiterat aspectele invocate în fața Curții de Apel București, susținând că a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals deși nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit și infracțiunea fals în înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată. A mai arătat că întrucât falsul în înscrisuri sub semnătură privată include • în conținutul său folosirea înscrisului falsificat de către autorul falsului, acesta din urmă, folosind înscrisul pe care 1-a falsificat, nu săvârșește și infracțiunea de uz de fals.

În consecință, recurentul revizuent a susținut că a executat o condamnare ilegală, fără să fi săvârșit nicio faptă penală, fără să fi falsificat vreun act și fără ca instanțele de judecată să constate falsificarea vreunui act juridic. Examinând soluția dispusă de Curtea de Apel București cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de revizuent, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul P.L. este nefondat pentru următoarele motive: Cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul revizuent P.L. este inadmisibilă întrucât nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Potrivit textului de lege precitat, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe, stipulate expres în textul de lege în discuție, și anume: - starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; - activitatea legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare; - prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale; - interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Se constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești. Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluționarea cauzei. Cu referire la condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta vizează incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești.

În orice caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței de judecată. Totodată, instanța în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are competența examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenței excepției, în sensul legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale. Alin. 6 al aceluiași articol prevede că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din aceeași lege, sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivat. Evaluând cererea recurentului revizuent P.L. prin prisma criteriilor anterior menționate, înalta Curte constată că în cuprinsul notelor de concluzii scrise depuse la dosarul cauzei, ca de altfel, și în cadrul concluziilor orale formulate în fața instanței supreme, revizuentul s-a limitat numai la a susține că în cauză s-a încălcat art. 16 din Constituția României, respectiv dreptul la un proces echitabil, întrucât a fost judecat și condamnat pentru infracțiunea de uz de fals care se înglobează în infracțiunea de fals în înscrisuri, deși nu se cunoaște cine este autorul faptei de fals, exprimându-și astfel, practic, nemulțumirea față de modalitatea de aplicare concretă a art. 291 C. pen.

Or, simpla invocare de către recurentul revizuent a textului de lege pretins neconstituțional și a nemulțumirii sale cu privire la modalitatea concretă de aplicare a acestuia, fără a argumenta de ce vine în contradicție cu dispozițiile din Constituția României, pune în imposibilitate instanța de a verifica pretinsul conflict de natură constituțională și de a cenzura necesitatea sesizării Curții Constituționale. În plus, în măsura în care s-ar putea trece peste informitatea cererii formulate de recurentul revizuent, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată de acesta nu îndeplinește condiția pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, neexistând o legătură directă între norma contestată ( art. 291 C. pen.) și soluționarea cauzei - cerere de revizuire în recurs, dar nici cea privind concludenta acesteia.

În consecință, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul revizuent P.L. fiind inadmisibilă, soluția Curții de Apel București se constată a fi temeinică și legală. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în conformitate cu disp. art. 385 pct. l lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de revizuenrul P.L. împotriva dispoziției cuprinse în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul P.L. împotriva dispoziției cuprinse în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale. Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 04 iunie 2013.