ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1898/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1898/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului penale
de față:
Prin
Decizia penală
nr.
2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, s-au
dispus următoarele:
În temeiul
art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă cererea
de sesizare a Curții Constituționale, constatând că excepția de
neconstituționalitate invocată de recurentul revizuent P.L. este inadmisibilă.
În temeiul
art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a fost respins, ca nefondat,
recursul declarat de revizuentul P.L. împotriva sentinței penale nr. 365/F din
data de 01 iunie 2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în
Dosarul nr. 8612/303/2012.
În temeiul art.
192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat recurentul revizuent la plata sumei
de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Decizia a fost
dată cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare cu privire la
soluția pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, fiind
definitivă cu privire la soluția pronunțată asupra recursului.
Pentru a
pronunța
această decizie,
instanța a reținut următoarele:
Prin sentința
penală
nr. 365 din 01
iunie 2012 a Judecătoriei sectorului 6 București a fost respinsă, ca
inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnatul P.L. împotriva
sentinței penale nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia,
definitivă prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel
București, secția a II-a penală.
În considerentele
acestei hotărâri s-au reținut următoarele:
Prin adresa
din 26 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sinaia, înregistrată
pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr. 472/310/2007, la data de 26 martie 2007, a
fost înaintată spre soluționare cererea de revizuire formulată de revizuentul
P.L. împotriva sentinței penale nr. 245 din 07 septembrie 2001 a Judecătoriei
Sinaia, definitivă prin Decizia penală nr. 2484 din 12 decembrie 2002 a Curții
de Apel București, secția a II-a penală.
În motivarea
cererii, revizuentul a arătat că ulterior pronunțării hotărârii atacate au fost
descoperite fapte noi, ce nu au fost cunoscute de instanța la data soluționării
cauzei si pe baza cărora se poate dovedi nelegalitatea hotărârii de condamnare
și valabilitatea actelor apreciate ca fiind falsificate.
În acest sens,
revizuentul a arătat că anterior declanșării acțiunii penale ce a generat
procesul în discuție, pe rolul instanțelor civile din București și județul
Prahova, timp de aproape zece ani, s-au derulat procese prin care s-a stabilit
irevocabil că a cumpărat de la mătușa, unchiul și tatăl părții vătămate
imobilele din București și Bușteni, ocazie cu care a depus originalele actelor
incriminate, iar partea vătămata, deși a beneficiat de o apărare calificata, nu
a pus în discuție valabilitatea semnăturilor vânzătorilor de pe acele
înscrisuri. Mai mult, s-a arătat că partea vătămata, prezentă la judecarea
cauzei civile, a răspuns la interogatoriu și a recunoscut că a primit de la el
suma de 10.000 lei pentru aceste imobile anterior anului 1989 și nu a contestat
faptul că peste 40 ani a stăpânit imobilele în discuție, le-a făcut reparațiile
cuvenite și a plătit impozitul aferent.
A mai
arătat revizuentul că după terminarea proceselor aflate pe rolul instanțelor
judecătorești, cu prilejul judecării contestației în anulare formulate de
D.M.A., a constatat dispariția actelor originale din dosar, pe care le depusese
cu ocazia pronunțării soluției finale (împrejurare adusă la cunoștința
instanței prin notele depuse la dosar), înscenându-i-se procesul penal pe
motivul că ar fi falsificat semnăturile a doi din cei trei vânzători ai
bunurilor imobile si ar fi folosit aceste înscrisuri în cauzele civile.
Totodată, a
arătat că cercetarea penală a fost efectuată la nivelul I.G.P. București,
asupra sa exercitându-se puternice presiuni, respingându-i-se solicitările
pentru a - și dovedi nevinovăția, în cursul cercetării penale aflând că s-a
dispus efectuarea unei expertize grafice (grafoscopice), fără a i se examina
cererile care vizau dreptul la apărare.
Revizuentul
a susținut că expertizele s-au efectuat în cadrul I.G.P., organul care a
efectuat cercetarea penală, ceea ce dovedește nu numai o totală lipsă de
obiectivitate, dar și încălcarea drepturilor elementare privind efectuarea
expertizei grafice, fiind de notorietate că expertiza grafica nu se face pe
baza unor copii. S-a mai arătat că actele de comparație
sunt
copii sau negative foto, documente din 1939, 1946, întocmite cu peste 25 ani în
urmă față de data încheierii actelor în discuție.
A mai
arătat că prin Decizia penala nr. 630 din 09 mai 2002 Curtea de Apel Ploiești a
dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize grafice la
nivelul L.I.E.C. de pe lângă Ministerul de Justiție și cu martori, iar
concluzia Laboratorului a fost că nu se poate pronunța asupra autenticității
semnăturilor în lipsa exemplarelor originale, fiind pusă sub semnul îndoielii
concludenta expertizelor făcute la I.G.P. In plus, prin precontractul de
vânzare-cumpărare, datat 16 august 1982, M.C. recunoaște că a primit suma de
30.000 lei, ce reprezintă prețul construcțiilor proprietatea sa situate în
București, sector 1, nevoia încheierii acestui precontract rezultând din faptul
că pentru încheierea actului autentic la Notariat urma să se elibereze
autorizația de înstrăinare a imobilelor și celelalte acte anexe. Cu toate
acestea, voința de înstrăinare a imobilului în discuție era clar exprimată,
inclusiv recunoașterea primirii prețului, act pe care îl deține în original și
poartă semnătura C.M.
Revizuentul a
susținut că autenticitatea acestei semnături este stabilita și prin verificarea
expertizei criminalistice autorizată de A.S., care, prin avizul de specialitate
constată ca semnătura de pe precontractul de vânzare - cumpărare amintit
aparține C.M., confirmare făcută și de către Laboratorul de specialitate al
Ministerului de Justiție și de I.N.E.C. al României.
Totodată, a
precizat că o dovadă în plus a faptului ca M.C. a dorit ca el să fie
beneficiarul averii sale ce reprezintă imobilele în discuție, constă în faptul
că aceasta l-a desemnat legatarul său universal, prin testament autentic,
original pe care îl deține, nefinalizându-se înscrisurile pentru încheierea
actelor autentice de înstrăinare a imobilelor.
În cuprinsul
cererii sale, revizuentul a făcut referire și la încheierea Judecătoriei Buzău
din 27 septembrie 1999, definitivă, prin care i s-a reconstituit contractul de
vânzare-cumpărare încheiat la 23 mai 1968 ce viza înstrăinarea către el a
imobilului din orașul Bușteni, ars odată cu arhiva Notariatului de stat Buzău.
A mai
învederat că impresiunile de ștampilă rotundă de pe verso și reverso-ul
contractului de vânzare-cumpărare legalizat la Notariatul de stat Buzău din 31
iulie 1973 s-au constatat a fi autentice conform recentului aviz de
specialitate al expertizei criminalistice efectuate de expertul A.S.,
confirmată de Laboratorul Ministerului de Justiție și de I.N.E.C.G.
în concluzie,
revizuentul a arătat că toate aceste fapte și împrejurări stabilesc fără dubiu
că cele două contracte de vânzare-cumpărare sunt valabile, dar și că se poate
stabili fără echivoc că expertizele întocmite de organele de cercetare penală
și care reprezintă baza acuzației sale nu au nici o concludentă probatorie și
științifică, cât timp ele au avut în vedere copii ale actelor în litigiu și
acte necorespunzătoare de comparație.
A mai arătat
că noile fapte pot fi susținute și de declarațiile martorilor care au
cunoștință de modul în care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare și a
tuturor împrejurărilor ce stabilesc valabilitatea încheierii lor, dar și de un
act nou care infirmă acuzarea și condamnarea sa, respectiv raportul de
expertiză al I.N.E.C.G. al României prin care s-a stabilit că înscrisurile de
care s-a folosit poartă într-adevăr semnăturile celor de la care el a pretins
că au fost cumpărate cele două imobile.
Totodată,
revizuentul a arătat că asupra dosarului în care s-a pronunțat hotărârea a
cărei revizuire o cere a planat suspiciunea influenței politice întrucât partea
vătămata D.M.A. a fost Ministru al Turismului și Secretar General al P.S.D.
Cererea a fost
întemeiată în drept pe dispozițiile art. 393 și art. 394 alin. (1) lit. a) C.
proc. pen.
Prin
concluziile
întocmite
conform art. 399 alin. 5 C. proc. pen. (filele 27-28, Dosar nr. 472/310/2007
Judecătoria Sinaia) procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sinaia a solicitat instanței de judecată admiterea în principiu a cererii de
revizuire formulate de condamnatul P.L.
În motivare,
s-a arătat că posibilitatea efectuării expertizei grafoscopice în cadrul
L.I.E.C. București constituie o împrejurare care nu a fost cunoscută de către
instanța ce a rejudecat după casare cauza în care a fost dispusă condamnarea
lui P.L., fiind incident motivul de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 394
alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în condițiile în care această instanță a
dispus efectuarea unei expertize similare de către același Laborator
Interjudețean, fiind însă indusă în eroare la acea dată, în sensul existenței
imposibilității obiective de efectuare a expertizei.
Prin
încheierea
din 20
octombrie 2008 (filele 386-389), Judecătoria Sinaia a admis în principiu
cererea de revizuire și a stabilit termen pentru rejudecarea cauzei, totodată,
respingând, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării sentinței.
Prin sentința
penală
nr. 72din 29
aprilie 2010 (filele 160-162) aceeași instanță de judecată, Judecătoria Sinaia,
a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire a sentinței penale nr. 245 din
07 septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, definitivă prin Decizia penală nr. 2484
din 12 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.
Prin Decizia
penală
nr. 109 din 15
iunie 2011 (filele 159-163), Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul
declarat de revizuientul împotriva sentinței penale susmenționate.
Prin Decizia
penală
nr. 1721 din 25
noiembrie 2011 (filele 144-148), Curtea de Apel Ploiești a declinat competența
de soluționare a recursului declarat de revizuentul împotriva deciziei penale
de mai sus, în favoarea Curții de Apel București, reținând că strămutarea (care
a intervenit în faza recursului îndreptat împotriva sentinței penale a cărei
revizuire s-a solicitat) produce efecte nu numai asupra unei anumite etape a
procesului, ci asupra întregii judecăți a cauzei, inclusiv a căii extraordinare
de atac a revizuirii.
Pe rolul
Curții de Apel București,
cauza
s-a înregistrat la data de 16 decembrie 2011.
Prin Decizia
penală
nr. 472/R din 05
martie 2012 (filele 45-48) Curtea de Apel București a admis recursul declarat
de revizuientul P.L., a casat sentința penală nr. 72 din 29 aprilie 2010 a
Judecătoriei Sinaia și Decizia penală nr. 109 din 15 iunie 2011 a Tribunalului
Prahova, trimițând cauza spre rejudecare la instanța competentă, respectiv,
Judecătoria sectorului 6 București.
În considerentele
acestei hotărâri s-a reținut că, urmare pronunțării Încheierii nr. 3109 din 14
iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție (de strămutare), soluționarea cauzei a
intrat în circuitul normal de judecată la instanțele din circumscripția Curții
de Apel București, ceste din urmă instanțe, iar nu Judecătoria Sinaia, fiind
competente să se pronunțe asupra
admisibilității în
principiu și, eventual, a temeiniciei cererii de revizuire formulată de către
recurentul P.L.
La
Judecătoria sectorului 6 București cauza s-a înregistrat la data de 02 aprilie 2012,
sub nr. 8612/303/2012.
Examinând
admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, instanța a reținut
următoarele:
Prin sentința
penală
nr. 245 din 07
septembrie 2001 a Judecătoriei Sinaia, pronunțată în Dosarul nr. 1269/2001
(filele 522-524), revizuenrul P.L. a fost condamnat la două pedepse de câte 6
luni închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de uz de fals în formă
continuată, prevăzute de art. 291 teza I C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C. pen.
În baza art. 33
lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., cele două pedepse au fost contopite,
dându-i-se spre executare revizuentului pedeapsa cea mai grea, de 6 luni
închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat, în aplicarea
dispozițiilor art. 81 C. pen., pe un termen de încercare de 2 ani și 6 luni,
calculat conform art. 82 C. pen.
Prin
aceeași sentință penală, în baza art. 14, art. 170 și a art. 348 C. proc. pen.,
s-a dispus desființarea înscrisurilor falsificate: contract de
vânzare-cumpărare datat 26 septembrie 1970 și contract de vânzare cumpărare
datat 23 mai 1968 având ca obiect, primul, un imobil situat în București,
sector 1, și al doilea, un imobil situat în Bușteni, județ Prahova (vila Z.).
În fapt,
în sarcina revizuentului s-a reținut
că, în intervalul 1994-2000, a prezentat în fața instanțelor civile -
Judecătoria sectorului 1 București, Tribunalul București și Curtea de Apel
București un înscris denumit „contract de vânzare-cumpărare", datat 26
septembrie 1970, cu un conținut fals, cu consecința recunoașterii dreptului de
proprietate a acestuia asupra imobilului situat în București, sector 1.
în
intervalul 1998-2000, același revizuent a prezentat în fața instanțelor civile
- Judecătoria Sinaia, Tribunalul Prahova și Curtea de Apel Ploiești un înscris
denumit „contract de vânzare-cumpărare", datat 23 mai 1968, cu un conținut
fals, cu consecința instituirii dreptului de proprietate asupra imobilului
situat în Bușteni, județ Prahova (vila Z.).
În fața
primei instanțe (Judecătoria Sinaia) nu au fost administrate probe.
Împotriva sentinței
de condamnare a declarat
apel revizuenrul P.L., susținând, printre altele, că cele trei rapoarte de
expertiză grafoscopice s-au efectuat în cadrul unui laborator din subordinea
I.G.P., adică a organului care a efectuat cercetarea penală, ceea ce denotă
lipsă de obiectivitate, pe copii ale actelor în litigiu, scriptele de
comparație, de asemenea, fiind copii și negative foto, de altfel, documente
vechi de peste 20 ani în raport de data încheierii actelor în litigiu.
Totodată,
revizuenrul a învederat că se află în posesia unor documente originale ce
poartă semnăturile celor trei vânzători, martorilor semnatari ai actului în
litigiu din anul 1970, din aceeași perioadă cu acesta din urmă, care au fost
prezentate organului de cercetare penală și nu au fost avute în vedere la
efectuarea expertizelor.
În consecință,
s-a solicitat efectuarea unei expertize grafice de către Laboratorul
interjudețean de expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.
Prin
Decizia penală
nr. 120
din 07 februarie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 9595/2002 (filele 69-75),
Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat în cauză, constatând
că sentința atacată este legală și temeinică, iar completarea probatoriului nu
se impune în sensul solicitat.
P.L. a
declarat recurs și împotriva acestei ultime decizii, reiterând cererea de
efectuare a unei expertize grafice de către Laboratorul interjudețean de
expertize criminalistice de pe lângă Ministerul Justiției.
Prin
Decizia penală
nr. 630
din 09 mai 2002, pronunțată în Dosarul nr. 1984/2002 (filele 99-102), Curtea de
Apel Ploiești a admis recursul declarat în cauză, a casat ambele hotărâri
atacate și a reținut cauza spre rejudecare, dispunând, totodată, completarea
probatoriului cu efectuarea unei expertize grafice la nivelul L.I.E.C.
București de pe lângă Ministerul Justiției, urmând a fi avute în vedere, ca și
scripte de comparație, actele depuse la dosar de inculpatul P.L., iar expertiza
urmând a se efectua pe copiile existente în dosarul de urmărire penală, pretins
folosite în litigiile civile, obiect al acuzației cercetate (fila 169 dup).
Prin
încheierea din 10 iulie 2002 (fila131), Curtea de Apel Ploiești a scos cauza de
pe rol și a trimis dosarul Curții de Apel București, competentă să soluționeze
cauza, ca efect al admiterii cererii de strămutare de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală, prin încheierea nr. 3109 din data de 14
iunie 2002, pronunțată în Dosarul nr. 2131/2002 (fila 127).
Pe rolul
Curții de Apel București, cauza a fost înregistrată sub nr. 2017/2002.
Prin
adresa din 13 iunie 2002 (fila 125) Laboratorul Interjudețean de Expertize
Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției a comunicat
instanței că 1. actul în litigiu, prezentat sub formă de xerocopie, nu poate
face obiectul unor examinări concludente și, ca urmare, trebuie să li se remită
exemplarul original; 2. este necesară suplimentarea scriptelor de comparație cu
semnături care să provin în mod cert de la P.A. și C.B.; 3. stabilirea faptului
dacă impresiunile sunt sau nu autentice, nu se poate realiza doar pe calea unor
examinări de ordin intrinsec, fiind necesar a le fi puse la dispoziție acte
originale care să conțină impresiuni de ștampile corespunzătoare (din aceeași
perioadă de timp și de la aceeași instituție cu cele depuse pe actul
contestat).
Revizuientul
din prezenta cauză, P.L., în calitatea sa de inculpat-recurent, a suplimentat
scriptele de comparație (filele 16-30).
Prin
adresa din 09 octombrie 2002
(fila
33) Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București din cadrul
Ministerului Justiției a comunicat instanței că lucrarea nu se poate efectua pe
exemplarul copie existent, întrucât această reproducere oferă imagini slab
vizibile, neclare și un aspect static al semnăturilor, fapt ce lezează asupra
exactității observației.
De
asemenea, prin adresa din 11 noiembrie 2002 (fila 39) Laboratorul Interjudețean
de Expertize Criminalistice București din cadrul Ministerului Justiției a
comunicat instanței că datorită aspectului slab vizibil și static al
semnăturilor și imprimării defectuoase a impresiunilor de ștampilă de pe
reproducerea actului în litigiu, stabilirea faptului dacă acestea sunt sau nu
autentice nu se poate realiza doar pe calea unor
examinări
de ordin intrinsec. În consecință, lucrarea nu se poate efectua în lipsa
exemplarului original al actului în litigiu.
Contrar
concluziilor procurorului și susținerilor revizuentului, prin apărător,
instanța a constatat că răspunsul L.I.E.C. București nu a fost în sensul că nu
se pot efectua expertize grafice pe copii (cea ce s-a dovedit a nu corespunde
adevărului, față de expertizele tehnice grafice ulterioare, judiciare și
extrajudiciare efectuate cu privire la copii ale înscrisurilor), ci, pe
exemplarul copie existent în dosarul de urmărire penală, ca urmare (și) a
calității slabe a reproducerii.
În fața
Curții de Apel București, la termenul de judecată din data de 28 noiembrie 2002
(filele 133-134), revizuentul P.L., în calitatea sa de inculpat, a solicitat ca
L.I.E.C. București să se pronunțe și asupra concludentei rapoartelor de
expertiză efectuate anterior asupra unor copii, pentru ca atât revizuentul, cât
și intimatul D.M.A., să solicite efectuarea expertizei de către I.N.C., iar
instanța, deliberând, a arătat că nu mai este utilă și pertinentă cauzei
efectuarea expertizei.
Prin
Decizia penală
nr. 2484
din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a II-a penală,
rejudecând în fond după casare, a menținut soluția dată în cauză de Judecătoria
Sinaia (sentința penală nr. 245 din 07 septembrie 2001, pronunțată în Dosarul nr.
1269/2001).
În motivarea
acestei soluții, instanța a reținut că din ansamblul probator administrat în
cauză fac parte și trei expertize tehnice efectuate în cursul urmăririi penale,
la nivelul I.G.P.R.- Institutul de criminalistică de către expertul colonel
E.G. (2 lucrări: raport de expertiză din 19 ianuarie 2001 filele 149-156 dup;
raport de expertiză din 26 martie 2001 filele 161-168 dup) și expertul colonel
C.V. (1 lucrare: raport de expertiză din 11 septembrie 2000 filele 135-141
dup), prin care au fost analizate scrierea și impresiunile de ștampilă de pe
cele două contracte în discuție: contractul de vânzare-cumpărare datat 26
septembrie 1970 și contractul de vânzare cumpărare datat 23 mai 1968 având ca
obiect, primul, un imobil situat în București, sector 1 și al doilea, un imobil
situat în Bușteni, județ Prahova (vila Zarea).
Concluziile
celor trei expertize au fost următoarele:
-
raport de expertiză din 19 ianuarie
2001 E.G. filele 149-156 dup: prima semnătură de la rubrica „vânzători"
aflată la subsolul copiei xerox a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la
data de 26 septembrie 1970 între M.C., D.G. și D.V., în calitate de vânzători,
și P.L., în calitate de cumpărător, privind imobilul situat în București,
autentificat de Notariatul de Stat al județului Buzău din 26 septembrie 1970 nu
a fost executată de M.C.; semnătura examinată a fost executată prin imitație
după model;
-
raport de expertiză din 26 martie 2001
E.G. filele 161-168 dup: impresiunile ștampilelor existente pe aversul și
reversul copiei la încheierea de legalizare datată 26 septembrie 1970,
efectuată de Notariatul de Stat al județului Buzău privitor la contractul de
vânzare-cumpărare a imobilului din București, sector 1, precum și cele de pe
aversul și reversul copiei la încheierea de legalizare datată 31 iulie 1973
efectuată de același notariat privitor la contractul de
vânzare-cumpărare
a imobilului din orașul Bușteni, județul Prahova, autentificat sub nr. 987 la
data de 23 mai 1968, nu au fost aplicate cu aceeași ștampilă cu care s-au depus
impresiunile pe documentele puse la dispoziție, ca și scripte de comparație;
- raport de
expertiză din 11 septembrie 2000 C.V. filele 135-141 dup: semnătura a treia
aflată la subsolul rubricii „vânzători" depusă pe contractul de vânzare-cumpărare
a imobilului, datat 26 septembrie 1970 nu a fost executată de scriitorul G.D.
în cuprinsul raportului s-a menționat în mod expres că în litigiu este
contractul de vânzare-cumpărare, copie xerox (fila 136).
Revizuientul
din prezenta cauză, P.L., a formulat plângere penală prin care a solicitat
tragerea la răspundere penală a expertului E.G., pentru săvârșirea infracțiunii
de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C.
pen. (filele 1, 2 Dosar nr. 469/111/6/2006), iar în cadrul dosarului astfel
format, prin Ordonanța nr. 942193 din 07 august 2006 secția 6 Poliție a dispus
efectuarea unei expertize grafoscopice de către L.I.E.C. București, prin care
s-a solicitat a se răspunde la următoarele întrebări:
- dacă
expertizele efectuate în laboratorul I.G.P.R. asupra înscrisurilor în xerocopii
și fotocopii pot fi pertinente și hotărâtoare asupra unei cauze;
- dacă pentru
stabilirea autenticității semnăturii, expertizele grafoscopice pot fi efectuate
după copii ale originalelor.
Prin
raportul de expertiză din 16 august 2006, expertul D.S., (filele 6-22 Dosar nr.
469/111/6/2006) a arătat că, de principiu, expertiza grafoscopică se efectuează
pe înscrisuri originale, deși expertul de la Institutul de Criminalistică al I.G.P.
nici nu și-apus problema, întocmind rapoartele de expertiză fără vreun
comentariu asupra acestui aspect. Deși principiul este cel menționat s-a opinat
în sensul că expertul este dator profesional să aprecieze în fiecare caz
studiat dacă imaginile reproduse prin xerocopiere sunt apte pentru o analiză
pertinentă de asemenea care este natura actului incriminat și contextul
întocmirii sale.
Cu privire la
înscrisurile ce i-au fost puse la dispoziție, pretins false (printre care și
contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970, în
xerocopie), expertul a concluzionat că sunt apte pentru un examen comparativ
eficace.
S-a constatat
însă că domnului expert nu i s-a pus la dispoziție chiar copia (copiile)
contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 26 septembrie 1970,
existent (e) în dosarul de urmărire penală, obiect al acuzației, în privința
cărora s-a pronunțat domnul expert E.G., dar și în privința cărora L.I.E.C.
București a arătat că nu poate fi efectuată lucrarea, după cum în paragrafele
ce preced s-a arătat.
Astfel,
după cum a reieșit din conținutul aceluiași raport de expertiză (din 16 august
2006) și ordonanța prin care s-a dispus efectuarea lui (nr. 942193/2006),
domnului expert D.S. i s-a pus la dispoziție contractul de vânzare cumpărare
încheiat la data de 26 septembrie 1970, în xerocopie, într-o mapă de culoare
verde, și nu întreg dosarul de urmărire penală (care să conțină și copia
(copiile) în litigiu), iar un proces verbal de desprindere a copiei (copiilor)
din acest dosar de urmărire penală nu a fost întocmit.
Prin
raportul de expertiză deja menționat, domnul expert D.S. a concluzionat că:
-
semnătura de la poziția 1
„Vânzători" aflată pe contractul de vânzare-cumpărare certificat din 26
septembrie 1970 la Notariatul de Stat al Județului Buzău a fost executat de
M.C.;
- semnătura
de la poziția 3 „Vânzători" aflată pe același contract a fost executată de
G.D.;
-
impresiunile de ștampilă de pe
contractul sus-menționat, precum și cele de pe copia notarială din 31 iulie 1973
a contractului de vânzare-cumpărare din 23 mai 1973 sunt originale (fostul
Notariat de Stat al Județului Buzău) (...).
Examinând
admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire Judecătoria
sectorului 6 București a apreciat că
aspectele invocate în cererea de revizuire - respectiv litigiile civile aflate
pe rolul instanțelor din București și judecătoria Prahova, împrejurarea
depunerii actelor incriminate în original cu ocazia acelor procese,
recunoașterea primirii de către partea vătămată a unei sume de 10.000 lei
pentru imobile, stăpânirea imobilelor pentru o perioadă de peste 40 de ani, dispariția
originalelor actelor, efectuarea expertizelor grafice, și suspiciunea
influenței politice care a plantat asupra dosarului - sunt apărări analizate în
căile de atac promovate, neputând fi asimilate faptelor sau împrejurărilor noi,
în sensul disp. art. 394 lit. a) C. proc. pen.
De
asemenea, s-a apreciat că nici susținerea revizuentului privind faptul
posedării unor înscrisuri noi referitoare la dobândirea dreptului de
proprietate asupra imobilului din Bușteni nu se circumscrie disp. art. 394 lit.
a) C. proc. pen. întrucât aceleași înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei
la judecata în fond.
Deopotrivă,
s-a apreciat că efectuarea expertizei grafoscopice în cadrul laboratorului
Interjudețean de Expertize Criminalistice București nu reprezintă faptă sau
împrejurare nouă, în înțelesul art. 394 lit. a) C. proc. pen.
În consecință,
pentru argumentele prezentate, constatând că motivele invocate nu se încadrează
în nici unul dintre cazurile de revizuire prevăzute la art. 394 C. proc. pen.,
instanța a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.
Împotriva acestei
sentințe,
în termen
legal, a declarat recurs revizuentul P.L., solicitând personal și prin avocați,
admiterea cererii de revizuire, considerând că instanța de fond nu a avut în
vedere faptele și împrejurările noi apărute ulterior pronunțării soluției de
condamnare.
În fața
instanței de recurs, la termenul din 26 noiembrie 2012, recurentul revizuent a
invocat excepție de neconstiruționalitate, în argumentare susținând că
infracțiunea de uz de fals nu poate fi judecată decât împreună cu infracțiunea
de fals, astfel încât, întrucât în cauza pendinte nu se cunoaște cine este
autorul faptei de fals, prin soluția de condamnare dispusă față de el pentru
săvârșirea infracțiunii prev. de art. 291 C. pen. s-a încălcat art. 16 din
Constituția României, respectiv dreptul la un proces echitabil.
Verificând
sentința atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, Curtea
a constatat, în esență, că
instanța
de fond a analizat amănunțit cererea de revizuire, sub toate aspectele, pentru
fiecare motiv invocat, deși, în procedura admisibilității în principiu, se
examinează doar cele două condiții cuprinse în art. 403 alin. (1) C. proc.
pen., concluzionând că faptele și împrejurările arătate de revizuent nu sunt
noi, fiind invocate în căile de atac cu prilejul judecății fondului cauzei, iar
interpretarea probelor sau prelungirea probațiunii nu este permisă în calea de
atac a revizuirii.
În consecință,
instanța de recurs a constatat că soluția instanței de fond este corectă,
cererea de revizuire fiind inadmisibilă în principiu, astfel că recursul
declarat de revizuent a fost respins ca nefondat.
În ceea ce
privește cererea de sesizare a Curții constituționale formulată de revizuentul
P.L.,
Curtea de Apel București
a constatat că, față de obiectul cererii de revizuire și cel al recursului care
forma obiectul cauzei, textele de lege pretins neconstituționale nu sunt
incidente în cauză, astfel că excepția de neconstituționalitate este
inadmisibilă.
Împotriva
acestei dispoziții
cuprinse
în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București,
secția I penală, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții
Constituționale, în termen legal, a formulat recurs revizuentul P.L.
Cauza a fost
înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție,
secția penală, la data de 10 ianuarie
2013, sub nr. 8612/303/2012.
La termenul
din 16 aprilie 2013, înalta Curte a verificat admisibilitatea căii de atac
exercitată de revizuent, constatând că, în raport cu obiectul demersului
judiciar - recurs împotriva dispoziției privind respingerea cererii de sesizare
a Curții Constituționale, recursul este admisibil.
În motivarea
căii de atac, recurentul revizuent a reiterat aspectele invocate în fața Curții
de Apel București, susținând că a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii
de uz de fals deși nu s-a făcut dovada că ar fi săvârșit și infracțiunea fals
în înscrisuri oficiale sau sub semnătură privată.
A mai arătat
că întrucât falsul în înscrisuri sub semnătură privată include • în conținutul
său folosirea înscrisului falsificat de către autorul falsului, acesta din
urmă, folosind înscrisul pe care 1-a falsificat, nu săvârșește și infracțiunea
de uz de fals.
În consecință,
recurentul revizuent a susținut că a executat o condamnare ilegală, fără să fi
săvârșit nicio faptă penală, fără să fi falsificat vreun act și fără ca
instanțele de judecată să constate falsificarea vreunui act juridic.
Examinând
soluția dispusă de Curtea de Apel București cu privire la cererea de sesizare a
Curții Constituționale formulată de revizuent, în raport cu criticile
formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuentul P.L. este
nefondat pentru următoarele motive:
Cererea de
sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul revizuent P.L. este
inadmisibilă
întrucât nu
îndeplinește condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992,
republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Potrivit
textului de lege precitat, admisibilitatea cererii de sesizare a Curții
Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru
cerințe, stipulate expres în textul de lege în discuție, și anume:
- starea
de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca
un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie
rezolvat premergător fondului litigiului;
- activitatea
legii, în sensul că excepția trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanță
ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;
- prevederile
care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale
printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;
- interesul
procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.
Se
constată, așadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost
reglementată o formă a controlului de constituționalitate, în sensul
soluționării excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor
judecătorești.
Drept urmare,
prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost
reglementată o condiție și, pe cale de consecință, un control de pertinență al
instanței de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de
neconstituționalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu
soluționarea cauzei.
Cu referire la
condiția de admisibilitate, privind legătura cu soluționarea cauzei, aceasta
vizează incidența dispoziției legale a cărei neconstituționalitate se cere a fi
constatată, în privința soluției ce se va pronunța asupra cauzei deduse
judecății, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței
judecătorești.
În orice
caz, textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală
trebuie să fie determinant în judecarea și soluționarea cauzei aflate pe rolul
instanței de judecată.
Totodată,
instanța în fața căreia s-a invocat o excepție de neconstituționalitate nu are
competența examinării acesteia ci, exclusiv a pertinenței excepției, în sensul
legăturii ei cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar
fi obiectul acestuia și a îndeplinirii celorlalte cerințe legale.
Alin. 6 al
aceluiași articol prevede că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară
prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere
motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.
De
asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din aceeași lege, sesizările
trebuie făcute în formă scrisă și motivat.
Evaluând
cererea recurentului revizuent P.L.
prin
prisma criteriilor anterior menționate, înalta Curte constată că în cuprinsul
notelor de concluzii scrise depuse la dosarul cauzei, ca de altfel, și în
cadrul concluziilor orale formulate în fața instanței supreme, revizuentul s-a
limitat numai la a susține că în cauză s-a încălcat art. 16 din Constituția
României, respectiv dreptul la un proces echitabil, întrucât a fost judecat și
condamnat pentru infracțiunea de uz de fals care se înglobează în infracțiunea
de fals în înscrisuri, deși nu se cunoaște cine este autorul faptei de fals,
exprimându-și astfel, practic, nemulțumirea față de modalitatea de aplicare
concretă a art. 291 C. pen.
Or, simpla
invocare de către recurentul revizuent a textului de lege pretins
neconstituțional și a nemulțumirii sale cu privire la modalitatea concretă de
aplicare a acestuia, fără a argumenta de ce vine în contradicție cu
dispozițiile din Constituția României, pune în imposibilitate instanța de a
verifica pretinsul conflict de natură constituțională și de a cenzura necesitatea
sesizării Curții Constituționale.
În plus, în
măsura în care s-ar putea trece peste informitatea cererii formulate de
recurentul revizuent, se constată că excepția de neconstituționalitate invocată
de acesta nu
îndeplinește condiția pertinenței
excepției în raport cu procesul în care a intervenit, neexistând o legătură
directă între norma contestată ( art. 291 C. pen.) și soluționarea cauzei -
cerere de revizuire în recurs, dar nici cea privind concludenta acesteia.
În consecință,
excepția de neconstituționalitate invocată de recurentul revizuent P.L. fiind
inadmisibilă, soluția Curții de Apel București se constată a fi temeinică și
legală.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte, în conformitate cu disp. art. 385 pct. l lit. b) C.
proc. pen., va respinge ca nefondat, recursul declarat de revizuenrul P.L.
împotriva dispoziției cuprinse în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012
a Curții de Apel București, secția I penală, prin care s-a respins cererea de
sesizare a Curții Constituționale.
Conform art. 192
alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de
300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,
reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul
Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de revizuentul P.L. împotriva dispoziției cuprinse
în Decizia penală nr. 2258 din 26 noiembrie 2012 a Curții de Apel București,
secția I penală, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții
Constituționale.
Obligă
recurentul revizuent la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat,
din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se
va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată, în
ședință publică, azi 04 iunie 2013.