ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6524/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6524/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamanta SC A.C. SRL, în temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr.

554/2004 privind Contenciosul administrativ, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse

Accizelor Armonizate, a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 135,

emisă la data de 26 noiembrie 2012 de Comisia pentru Autorizarea Operatorilor

de Produse Supuse Accizelor Armonizate, până la soluționarea în prima instanță

a litigiului ce are ca obiect analiza legalității actului administrativ atacat.

Prin

sentința civilă nr. 393 din 28 ianuarie 2013 Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 135

din 26 noiembrie 2012 emisă de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice -

Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse supuse Accizelor Armonizate

a fost revocată autorizația de antrepozit fiscal nr. RO0071910PP01 din 26

februarie 2004 emisă în favoarea reclamantei pentru nerespectarea prevederilor pct.

78 alin. (3) coroborat cu pct. 84 alin. 19 și 19

1

, pct. 84 alin. (5)

din Titlul VII din H.G. nr. 44/2004, precum și art. 206

23

din Legea nr.

571/2003, coroborat cu pct. 85 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004.

De

asemenea, prin aceeași decizie a fost respinsă și cererea formulată de

reclamantă privind reautorizarea ca antrepozitar pentru antrepozitul fiscal

situat în Râmnicu-Sărat, strada Coștieni, nr. 106, județul Buzău, întrucât s-a

constatat că nu sunt respectate dispozițiile legale în vigoare.

Coroborând

situația de fapt expusă cu dispoziții legale incidente, prin raportare la

susținerile reclamantei, Curtea de Apel a reținut că, în prezenta cauză, nu a

fost dovedită existența unor astfel de împrejurări de fapt și de drept care să

fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamanta SC A.C. SRL a declarat recurs,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului s-a arătat că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenta considerând că întrunește, în

mod cumulativ, condițiile impuse de lege pentru suspendarea executării Deciziei

nr. 135 din 26 noiembrie 2012 emisă de către Comisia pentru Autorizarea

Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice.

În

motivarea recursului s-au făcut mențiuni și la Recomandarea nr. R(89)8 adoptată

de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989

referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă,

de care judecătorul național trebuie să tină seama, iar autoritatea jurisdicțională

chemată să decidă o atare măsura, trebuie să aprecieze ansamblul

circumstanțelor și intereselor prezente.

Prima

instanța s-a rezumat numai la afirmația neîndeplinirii condiției cazului

justificat, motivat de faptul ca argumentele invocate vor fi analizate în faza

judecății pe fond a actului, deși judecătorul fondului trebuia să „pipăie

fondul cauzei” și să constate dacă au fost invocate împrejurări de fapt și de

drept aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ

contestat.

Or,

deși reclamanta a invocat suficiente argumente și instanța a constatat că

există argumente de pretinsă nelegalitate

a Deciziei nr. 135 din 26 noiembrie 2012, a

considerat, în mod nelegal, că acestea nu pot îndeplini cerința cazului bine

justificat.

S-a

mai arătat că decizia de impunere nu respectă dispozițiile legale referitoare

la motivarea în fapt și în drept a acesteia, deoarece aceasta a avut în vedere

o situație de fapt reținută printr-un act administrativ care nu își produce efecte

juridice.

În

principal,

actul

administrativ avut în vedere de Comisie, la emiterea deciziei în speță, este

Raportul nr. 573/BEM/l din 9 noiembrie 2012, emis de Direcția Regională pentru

Accize și Operațiuni Vamale București.

Referitor

la Raportul de control

întocmit

de către Autoritatea Naționala a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și

Operațiuni Vamale București, recurenta a precizat că acest înscris nu poate fi

avut în vedere de către Comisie, la soluționarea cererii de reautorizare, întrucât

acesta nu produce efecte juridice, fiind un act nelegal, încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Ordinului nr. 7521/2006 și ale Codului de procedură fiscală.

Un

alt argument care atestă că Decizia nr. 135 din 26 noiembrie 2012 nu se bucură

de prezumția de legalitate constă în faptul că, la data emiterii acesteia

Comisia pentru Autorizarea Operatorilor de Produse Supuse Accizelor Armonizate

din cadrul Ministerului Finanțelor Publice nu a avut în vedere un act

administrativ, încheiat de aceeași instituție publică (ca cea emitentă a

Raportului de control, care nu a intrat în circuitul civil), respectiv Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și anume, procesul-verbal

de control nr. 573/BEM din 15 noiembrie 2012, d

in cuprinsul căruia rezultă că echipa de

control a menționat o serie de aspecte ce vizează rețetarul de fabricație al

produsului finit realizat, rapoarte de producție, etc., precum și aspecte

referitoare la avizele de însoțire a mărfii și a facturilor de achiziție pentru

materiile prime, însă nu a constatat nicio încălcare a legislației privind

desfășurarea operațiunilor cu produse accizabile.

Examinând

cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

Cod procedura civilă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru

a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu

sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul,

persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Suspendarea

actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic,

el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este

echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Legiuitorul

național a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea

executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de

conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speță. Măsura cu

caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanță a

interesului social cu cel personal, preeminența unuia dintre ele fiind

subsumată principiului legalității.

Conform

art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La

modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine

justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice

aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în

litigiu.

Altfel

spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act

administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității

administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze

dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe

lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către

autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe

de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a

cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite

cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci,

în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor

de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație

revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția

existenței cazului „bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și

înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care  le-a produs.

Pentru

a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a

actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia

necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în

cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a

prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului

administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare

sumară a aparenței dreptului.

Înalta

Curte apreciază că, în cauză, reclamanta nu a prezentat suficiente elemente

care să conducă la existența unor îndoieli serioase în ceea ce privește

legalitatea deciziei de impunere contestată.

Astfel,

împrejurările că actele de control sunt contradictorii, respectiv că nu i-ar fi

fost comunicate în prealabil emiterii deciziei în cauză reclamantei, că acele

constatări enumerate și expuse anterior în cadrul deciziei și a

proceselor-verbale care au stat la baza emiterii acesteia nu corespund

realității nu pot fi apreciate drept cauze temeinic justificate în sensul

dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, ci exclusiv motive de pretinsă

nelegalitate care nu pot fi cercetate pe calea prezentului demers procesual.

În

acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că nu pot fi

încadrate în cadrul acestor din urmă împrejurări susținerile recurentei cu

privire la categoriile de acte care puteau fi emise de către pârâtă, respectiv

la nemotivarea în fapt și în drept a deciziei, necomunicarea actelor de control

către recurentă în prealabil emiterii actului a cărui suspendare s-a solicitat,

nefiind indicate în vederea verificării dispozițiile legale care să menționeze

în mod expres astfel de obligații ale organelor de control, ca de altfel și

pretinsa contradicție între conținutul și concluziile celor două procese-verbal

de control, contradicție care nu poate fi supusă analizei pe fond, nefiind

evidențiate împrejurări evidente de contradictorialitate, ci exclusiv

împrejurări de fapt expuse în cadrul primului proces-verbal, reluate și

dezvoltate în fapt și în drept în conținutul celui din 19 noiembrie 2012.

De

asemenea, susținerile cu privire la fondul constatărilor reținute în sarcina

recurentei de către agenții pârâtului nu pot fi apreciate ca circumscrise

ipotezei reglementată de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

fiind vorba despre susțineri contrare ale recurentei față de constatările de

fapt reținute de către agenții pârâtului, împrejurare care impune analizarea în

fapt și în drept a acestora pe fond, iar nu ca încălcări care să conducă în mod

evident la nașterea unei îndoieli cu privire la legalitatea actului

administrativ atacat.

Înalta

Curte constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că deși, potrivit

probelor administrate de către recurentă, cu privire la paguba iminentă,

rezultă că această din urmă condiție este pe deplin dovedită, însă este necesar

potrivit art. 14 din legea nr. 554/2004, întrunirea în mod cumulativ a celor

două condiții, nefiind suficientă dovedirea uneia dintre acestea.

Recurenta

a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de

protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante,

respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor persoane.

Revine

judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluționarea unei cereri

de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele

prezentate de reclamant dacă efectele actului aflat în discuție sunt de natură

să justifice urgența. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a

suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere

hotărârii judecătorești ce urmează a se pronunța cu privire la cererea de

anulare a actului.

Soluția

suspendării actului administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie

noțiunii de protecție provizorie corespunzătoare,

măsură care se

recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă

atingere executării deciziilor autorităților administrative prin care se impun

particularilor o serie de obligații.

Suspendarea

pronunțată de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al

actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea

justiției pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor

jurisdicționale.

Prin

urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A.C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 393 din 28

ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 4 octombrie 2013.