ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6102/2013

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 07 decembrie 2012, sub nr. 9128/2/2012, reclamanta SC

M. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurentei, solicitând

suspendarea executării Deciziei nr. 72 emisă la data de 14 noiembrie 2012 de pârât,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației formulată împotriva

actului atacat.

de fond

A. Prin Sentința nr. 199

din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea de

suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta SC M. SA,

în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca nefondată.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia nr. 72 emisă la data de 14

noiembrie 2012 de pârâtul Consiliul Concurenței, reclamanta a fost sancționată

în temeiul art. 51 alin. l lit. a) din Legea nr. 21/1996 pentru încălcarea art.

5 alin. (1) lit. f) din același act normativ și art. 101 alin. l din TFUE cu

amendă în cuantum de 2.235.028 lei, reprezentând 4% din cifra de afaceri

realizată de societate în anul financiar 2011.

S-a reținut de către

pârâtul Consiliul Concurentei faptul că, între reclamantă și T.M.U.C.B. a

existat o înțelegere prealabilă momentului de desfășurare a licitației, prin

care reprezentanții celor două societăți au convenit să își comunice informații

comerciale sensibile, cu caracter confidențial, cu privire la conținutul

ofertei financiare pentru participarea la procedura de achiziție publică „Conducta

de transport gaze 20 „Giurgiu Ruse”, informații în baza cărora ofertele

întocmite de cei doi agenți economici urmau să asigure creșterea șanselor de

câștig, denaturându-se astfel caracterul concurențial al licitației.

Instanța de fond a

reținut faptul că măsura de excepție a suspendării executării unui act

administrativ poate fi dispusă numai în situația îndeplinirii cumulative a

celor două condiții expres prevăzute de lege: existența unui caz bine

justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege și iminența producerii

unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Astfel, instanța de

fond a constatat că, în ceea ce privește condiția existenței cazului bine

justificat, nu a fost dovedită.

Potrivit art. (2) lit.

t) din Legea nr. 554/2004 cazurile bine justificate sunt definite ca

reprezentând „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natura să creeze o îndoiala serioasă în privința legalității actului

administrativ”.

S-a reținut faptul că

argumentele menționate de reclamantă în susținerea cererii de suspendare nu

sunt concludente, întrucât condiția ce trebuie demonstrată este cea a îndoielii

substanțiale cu privire la legalitatea actului administrativ. Astfel, pentru

probarea cazului bine justificat, nu este suficientă doar invocarea

nelegalității unui act administrativ, ci este necesar să se dovedească

existența aparenței de nelegalitate sau a unor aspecte cu caracter abuziv al

actului a cărui suspendare se solicită.

De prezumția de

legalitate se bucură orice act administrativ, inclusiv actele emise de

Consiliul Concurenței.

A stabilit instanța

de fond că actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat conține toate

elementele esențiale care contribuie la stabilirea neechivocă a contravenției

sancționate, prin identificarea laturii obiective și subiective a acesteia,

care au determinat incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege și a art. 101

TFUE, respectiv:

- Existența unei

înțelegeri între cele două întreprinderi M. și T. (în principal, punctele 70-74

din decizie);

- Natura

anticoncurențiala a obiectului acestei înțelegeri (în principal, punctele 74-84

din decizie);

- Individualizarea

amenzii cu urmarea algoritmului prevăzut de legislația secundară incidentă, în

funcție de criteriile legale (gravitate și durată) și cu respectarea maximului

legal de 10% din cifra de afaceri a contravenientului (pct. 125-141 din

decizie).

Existenta înțelegerii

a fost constatata pe baza unui probatoriu care prezintă toate indiciile unui

corp de dovezi pertinente, concludente și utile demonstrării comportamentului

anticoncurențial.

În ceea ce privește

condiția prevenirii producerii unei pagube iminente, instanța reține că noțiunea

de „paguba iminenta” trebuie definită prin directa raportare la capacitatea

financiară a întreprinderii, acesta fiind și spiritul dispoziției legale

menționate. Orice sancțiune presupune și producerea unui prejudiciu material

viitor și previzibil, însă acesta trebuie raportat la capacitatea financiară a

întreprinderii în cauza. Legea concurentei, prin stabilirea limitei amenzii (de

până la 10% din cifra de afaceri totală a contravenientului pe anul financiar

anterior sancționării), a făcut deja o raportare la aceasta capacitate.

De asemenea, a

reținut instanța de fond, scopul oricărei amenzi este de a preveni săvârșirea în

viitor a unor fapte similare, iar o amendă necorelată cu capacitatea financiară

a contravenientului nu-și poate atinge scopul. În prezenta cauză, reclamanta a

fost sancționată de Consiliul Concurenței cu o amendă reprezentând 4 % din

cifra sa de afaceri totală pe anul financiar 2011, stabilită în conformitate cu

dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, precum și în

conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată în

Instrucțiunile Consiliului Concurenței.

S-a reținut că reclamanta

nu a depus la dosar înscrisuri care să releve capacitatea sa financiară reală

și care să probeze faptul că plata amenzii i-ar produce o pagubă iminentă. La

documentația aferentă dosarului au fost anexate acte care atestă obligațiile de

plată ale reclamantei, nefiind depuse documente din care să rezulte

lichiditățile și creanțele pe care le are de încasat în exercitarea activității

sale comerciale, nefiind astfel dovedit faptul că aplicarea amenzii

ar conduce la o

blocare a activității reclamantei și la imposibilitatea respectării

obligațiilor comerciale în derulare.

În consecință, a

concluzionat instanța că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două cerințe impuse

de lege pentru suspendarea actului administrativ

.

de SC M. SA.

Prin motivele de

recurs formulate a fost criticată soluția instanței de fond ca netemeinică și

nelegală, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

S-a susținut că în

mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu a depus înscrisuri care

să releve capacitatea financiară reală și care ar releva faptul că plata

amenzii ar produce o pagubă iminentă, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse

8 contracte de credit pentru plata salariilor și contribuțiilor la bugetul

consolidat de stat, rezultând că reclamanta nu are suficiente lichidități pentru

plata datoriilor la bugetul de stat și pentru salariile angajaților.

A argumentat

recurenta pe larg faptul că în cauza dedusă judecății au fost dovedite

condițiile prevăzute de lege pentru a se acorda suspendarea actului

administrativ atacat.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat

pentru considerentele ce urmează:

Prin Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de

suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14

și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din

actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de

anulare a respectivului act administrativ.

Este bine cunoscut

faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la

rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că

acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Tocmai de aceea

suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate

fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și

condițiile prevăzute de lege.

În cauza de față

dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea

contenciosului administrativ.

Dispozițiile legale prevăd

obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi

despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul

bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii cu privire la

nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, iar Înalta Curte reține că toate aceste situații nu

sunt de natură a argumenta cazul bine justificat.

Înalta Curte a

constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor

legale, întrucât întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii

de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la

momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată

prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului

Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Cazul bine justificat

și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete

ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o

analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de

drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii

suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă

iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării.

Or, instanța de

control judiciar reține că în cauza dedusă judecății în mod corect instanța de

fond a analizat condițiile suspendării actului, respectiv condiția cazului bine

justificat și a pagubei iminente și, nefiind dovedite a fi întrunite în cauză,

a fost respinsă cererea reclamantei, soluție pe care Înalta Curte o va menține

ca legală și temeinică.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de SC M. SA împotriva Sentinței nr. 199 din 18 ianuarie 2013 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 septembrie 2013.