ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6102/2013

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07 decembrie 2012, sub nr. 9128/2/2012, reclamanta SC M. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurentei, solicitând suspendarea executării Deciziei nr. 72 emisă la data de 14 noiembrie 2012 de pârât, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației formulată împotriva actului atacat. 2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 199 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel București a fost respinsă cererea de suspendare a executării actului administrativ formulată de reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, ca nefondată.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Decizia nr. 72 emisă la data de 14 noiembrie 2012 de pârâtul Consiliul Concurenței, reclamanta a fost sancționată în temeiul art. 51 alin. l lit. a) din Legea nr. 21/1996 pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. f) din același act normativ și art. 101 alin. l din TFUE cu amendă în cuantum de 2.235.028 lei, reprezentând 4% din cifra de afaceri realizată de societate în anul financiar 2011. S-a reținut de către pârâtul Consiliul Concurentei faptul că, între reclamantă și T.M.U.C.B.

a existat o înțelegere prealabilă momentului de desfășurare a licitației, prin care reprezentanții celor două societăți au convenit să își comunice informații comerciale sensibile, cu caracter confidențial, cu privire la conținutul ofertei financiare pentru participarea la procedura de achiziție publică „Conducta de transport gaze 20 „Giurgiu Ruse”, informații în baza cărora ofertele întocmite de cei doi agenți economici urmau să asigure creșterea șanselor de câștig, denaturându-se astfel caracterul concurențial al licitației. Instanța de fond a reținut faptul că măsura de excepție a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă numai în situația îndeplinirii cumulative a celor două condiții expres prevăzute de lege: existența unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din lege și iminența producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege.

Astfel, instanța de fond a constatat că, în ceea ce privește condiția existenței cazului bine justificat, nu a fost dovedită. Potrivit art. (2) lit. t) din Legea nr. 554/2004 cazurile bine justificate sunt definite ca reprezentând „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natura să creeze o îndoiala serioasă în privința legalității actului administrativ”. S-a reținut faptul că argumentele menționate de reclamantă în susținerea cererii de suspendare nu sunt concludente, întrucât condiția ce trebuie demonstrată este cea a îndoielii substanțiale cu privire la legalitatea actului administrativ. Astfel, pentru probarea cazului bine justificat, nu este suficientă doar invocarea nelegalității unui act administrativ, ci este necesar să se dovedească existența aparenței de nelegalitate sau a unor aspecte cu caracter abuziv al actului a cărui suspendare se solicită.

De prezumția de legalitate se bucură orice act administrativ, inclusiv actele emise de Consiliul Concurenței. A stabilit instanța de fond că actul administrativ a cărui suspendare s-a solicitat conține toate elementele esențiale care contribuie la stabilirea neechivocă a contravenției sancționate, prin identificarea laturii obiective și subiective a acesteia, care au determinat incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) din lege și a art. 101 TFUE, respectiv: - Existența unei înțelegeri între cele două întreprinderi M. și T. (în principal, punctele 70-74 din decizie); - Natura anticoncurențiala a obiectului acestei înțelegeri (în principal, punctele 74-84 din decizie); - Individualizarea amenzii cu urmarea algoritmului prevăzut de legislația secundară incidentă, în funcție de criteriile legale (gravitate și durată) și cu respectarea maximului legal de 10% din cifra de afaceri a contravenientului (pct. 125-141 din decizie).

Existenta înțelegerii a fost constatata pe baza unui probatoriu care prezintă toate indiciile unui corp de dovezi pertinente, concludente și utile demonstrării comportamentului anticoncurențial. În ceea ce privește condiția prevenirii producerii unei pagube iminente, instanța reține că noțiunea de „paguba iminenta” trebuie definită prin directa raportare la capacitatea financiară a întreprinderii, acesta fiind și spiritul dispoziției legale menționate. Orice sancțiune presupune și producerea unui prejudiciu material viitor și previzibil, însă acesta trebuie raportat la capacitatea financiară a întreprinderii în cauza. Legea concurentei, prin stabilirea limitei amenzii (de până la 10% din cifra de afaceri totală a contravenientului pe anul financiar anterior sancționării), a făcut deja o raportare la aceasta capacitate.

De asemenea, a reținut instanța de fond, scopul oricărei amenzi este de a preveni săvârșirea în viitor a unor fapte similare, iar o amendă necorelată cu capacitatea financiară a contravenientului nu-și poate atinge scopul. În prezenta cauză, reclamanta a fost sancționată de Consiliul Concurenței cu o amendă reprezentând 4 % din cifra sa de afaceri totală pe anul financiar 2011, stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, precum și în conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată în Instrucțiunile Consiliului Concurenței. S-a reținut că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri care să releve capacitatea sa financiară reală și care să probeze faptul că plata amenzii i-ar produce o pagubă iminentă.

La documentația aferentă dosarului au fost anexate acte care atestă obligațiile de plată ale reclamantei, nefiind depuse documente din care să rezulte lichiditățile și creanțele pe care le are de încasat în exercitarea activității sale comerciale, nefiind astfel dovedit faptul că aplicarea amenzii ar conduce la o blocare a activității reclamantei și la imposibilitatea respectării obligațiilor comerciale în derulare. În consecință, a concluzionat instanța că nu sunt îndeplinite cumulativ cele două cerințe impuse de lege pentru suspendarea actului administrativ . 3. Recursul declarat de SC M. SA. Prin motivele de recurs formulate a fost criticată soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu a depus înscrisuri care să releve capacitatea financiară reală și care ar releva faptul că plata amenzii ar produce o pagubă iminentă, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse 8 contracte de credit pentru plata salariilor și contribuțiilor la bugetul consolidat de stat, rezultând că reclamanta nu are suficiente lichidități pentru plata datoriilor la bugetul de stat și pentru salariile angajaților. A argumentat recurenta pe larg faptul că în cauza dedusă judecății au fost dovedite condițiile prevăzute de lege pentru a se acorda suspendarea actului administrativ atacat. II.

Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: Prin Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 s-au instituit proceduri speciale de suspendare a executării actului administrativ, proceduri prevăzute de art. 14 și art. 15 din lege, atât în faza procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din actul normativ indicat, cât și în faza sesizării instanței cu cererea de anulare a respectivului act administrativ. Este bine cunoscut faptul că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate și de veridicitate și că acest act administrativ constituie el însuși titlu executoriu.

A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Tocmai de aceea suspendarea actelor administrative, ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ne apare ca o situație de excepție, care poate fi de drept, când legea o prevede sau judecătorească, dar în limitele și condițiile prevăzute de lege. În cauza de față dedusă judecății ne aflăm în situația prevăzută de art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Dispozițiile legale prevăd obligația îndeplinirii cumulative a condițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât cele două condiții se determină reciproc, neputându-se vorbi despre un caz bine justificat fără a exista pericolul producerii pagubei.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține faptul că reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor indicii cu privire la nelegalitatea actului administrativ atacat, fiind arătate împrejurări legate de starea de fapt și de drept, iar Înalta Curte reține că toate aceste situații nu sunt de natură a argumenta cazul bine justificat. Înalta Curte a constatat că instanța de fond a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale, întrucât întotdeauna suspendarea actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale atât în sistemul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată; acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube, în cazul particular supus evaluării. Or, instanța de control judiciar reține că în cauza dedusă judecății în mod corect instanța de fond a analizat condițiile suspendării actului, respectiv condiția cazului bine justificat și a pagubei iminente și, nefiind dovedite a fi întrunite în cauză, a fost respinsă cererea reclamantei, soluție pe care Înalta Curte o va menține ca legală și temeinică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de SC M. SA împotriva Sentinței nr. 199 din 18 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 septembrie 2013.