ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6390/2013

Cadrul procesual. Acțiunea judiciară Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07 iulie 2011, reclamanta P.R.F. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: 1. În principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 18 din 31 mai 2011 cu consecința exonerării reclamantei de plata amenzii aplicate de pârât, în cuantum de 14.895.900 lei;

În subsidiar, reducerea amenzii aplicate sub nivelul stabilit de Consiliul Concurenței, constatând că pârâtul a procedat la o greșită individualizare a sancțiunii aplicate reclamantei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, următoarele: Prin Decizia nr. 18 din 31 mai 2011, Consiliul Concurenței a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, de către SC I. SRL (în calitate de furnizor) și SC P.R.F. SRL P. și A.S. SRL (în calitate de beneficiari) a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin stabilirea unei înțelegeri anticoncurențiale, materializată prin semnarea contractului de furnizare din 16 martie 2009, contractului de vânzare-cumpărare din 01 ianuarie 2008 și contractului de furnizare din 01 ianuarie 2009, dispunând sancționarea societăților după cum urmează: - SC I. SRL cu amendă în valoare de 1.802.630 lei reprezentând 2,2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010; - SC P.R.F. SRL cu amendă totală de 14.895,900 lei din care: (i) 12.330.200 lei, reprezentând 2,0% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru culpă proprie, și (ii) 2.565.700 lei, reprezentând 2,2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru culpa întreprinderii absorbite A. Pentru a constata încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, autoritatea de concurență a reținut că: (i) Contractele investigate intră în categoria contractelor de vânzare-cumpărare; (ii) Prin contractele investigate părțile s-au înțeles în sensul stabilirii de către furnizor a prețului de vânzare la raft; (iii) Clauza considerată anticoncurențială este reprezentată de art. 5 din Contractele investigate denumit "Prețul de achiziție, prețul de vânzare,, care menționează că: „Prețul de vânzare (la raft) al mărfii este stabilit de către furnizor". Astfel, potrivit Deciziei, Contractele investigate cad sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței deoarece restricționează, prin obiect, concurența, în sensul în care, clauzele lor contractuale au determinat restricționarea libertății beneficiarilor de a-și stabili singuri prețurile de vânzare (la raft) pentru fructele și legumele cumpărate de la furnizor și au permis fixarea, în mod direct, a prețurilor de vânzare, minime, de către aparentul furnizor al mărfurilor. De asemenea, autoritatea de concurență a reținut că fapta se încadrează în categoria faptelor de gravitate medie, pentru care se aplică o amendă în cuantum de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării, reținându-se un cuantum de 2% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării, iar în ce privește I. și A. s-a reținut încadrarea faptei în categoria celor de durată medie (mai mare de 1 an), pentru care se aplică o creștere de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, reținându-se aplicarea unei majorări de 10%. În esență, reclamanta a arătat că nu se face vinovată de încălcarea prevederilor legale privind practicile anticoncurențiale individualizate în actul administrativ dedus judecății, deoarece, în opinia sa, fapta anticoncurențială reținută nu există, și, prin urmare, nu poate atrage aplicarea vreunei sancțiuni. În argumentarea punctului său de vedere, reclamanta a arătat că autoritatea de concurență, în mod eronat, a luat în calcul pentru determinarea existenței faptei anticoncurențiale denumirea purtată de Contractele investigate (contracte de vânzare-cumpărare, respectiv de furnizare) precum și faptul că în cadrul acestora se regăsesc clauze ale unei vânzări-cumpărări tipice, fără a proceda la identificarea elementelor juridice esențiale sau definitorii unui contract în vederea determinării regimului juridic căruia i se supune, ceea ce face ca întreaga analiză care stă la baza emiterii Deciziei să fie viciată. În concepția reclamantei, contractele investigate sunt contracte nenumite, deoarece ele au luat naștere ca răspuns la nevoile comerciale ale părților, menirea lor fiind aceea de a îmbrăca, într-un cadru legal, nevoi comerciale ale societăților. Din acest motiv, cuprind clauze regăsite poate în mai multe tipuri de contracte (vânzare-cumpărare, agent, consignație, etc.), dar care nu sunt de natură totuși să conducă la încadrarea contractelor investigate într-o categorie sau alta. Cu alte cuvinte, P. și A. și, respectiv, Interfruct au dorit implementarea unei relații comerciale în baza căreia Interfruct să vândă în nume propriu și pe propria-i răspundere produsele sale în cadrul magazinelor P., urmând ca în schimbul intermedierii, constând în punerea în legătură de către P. și A. a propriilor clienți cu produsele Interfruct, care presupunea punerea la dispoziția Interfruct a unui spațiu în cadrul magazinelor P. și A. și a caselor de marcat, P. și A. să primească un comision de 10% din valoarea mărfii vândute. În opinia reclamantei, prin definirea Contractelor investigate drept contracte de vânzare-cumpărare, pârâtul a trecut peste voința părților și peste natura reală a Contractelor investigate, încălcând principiul libertății contractuale și dispunând sancționarea societăților pentru o faptă inexistentă. În subsidiar, reclamanta a afirmat că, în cazul în care ar trebui încadrate într-o anumită categorie, contractele investigate sunt contracte de agent, având în vedere că, în fapt, toate riscurile produselor erau suportate de I., P. și A. beneficiind doar de un comision lunar de 10% din valoarea mărfii vândute către consumatorii finali, care era facturat, fără a exista un nivel de performanță minim impus P. sau A., potrivit art. 9 din Contractele investigate. Concluzionând, reclamanta a arătat că autoritatea contractantă a refuzat să ia în calcul efectele produse pe piața relevantă de așa-zisa înțelegere anticoncurențială, deși conform noii practici la nivel comunitar, atunci când este vorba de restricții prin obiect, cum s-a reținut în cazul de fată, autoritatea de concurentă este datoare a analiza toate circumstanțele cazului, în legătură cu efectele și obiectul unui contract. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate, a arătat că încadrarea faptei în categoria celor de gravitate medie, este greșită, întrucât nu s-a reținut incidența în cauză a vreunei circumstanțe atenuante, în pofida recomandărilor echipei de investigație. Potrivit Instrucțiunilor de individualizare a sancțiunilor, individualizarea sancțiunii nu se rezumă doar la stabilirea nivelului de bază (în funcție de gravitate și durată), ci acesta poate fi, eventual, ajustat în funcție de circumstanțele agravante sau atenuante, sancțiunea urmând a fi stabilită și în funcție de efectele pe care fapta le-a produs. Având în vedere impactul redus pe care presupusa înțelegere anticoncurențială l-a avut pe piață, în privința P. fiind vorba de 1 magazin dintr-un total de 58 magazine și de un total de 10 magazine P. și A.; dintr-un total de 115 magazine concurente în București, în mod evident, fapta nu poate fi încadrată decât în categoria celor de gravitate mică. Chiar și în situația în care Consiliul Concurenței nu ar fi putut stabili cu certitudine impactul presupusei înțelegeri pe piață, nu ar fi putut oricum să ajungă la încadrarea faptelor în cele de categorie medie, având în vedere, pe de-o parte, că modalitatea de realizare a înțelegerii nu este una complexă și riguroasă, iar pe de altă parte, că nu se poate aplica unei înțelegeri pe verticală, care vizează 1 magazin și implică o societate cu o cotă mică pe piața relevantă, aceeași sancțiune ca în cazul unui abuz de poziție dominantă. Or, în condițiile în care Profi a fost sancționată cu suma de 12.330.200 lei pentru o faptă reținută în legătură cu un singur magazin, din 58 magazine, adică 1.72% din total rețea și A. cu o amendă de 2.525.700 lei pentru o faptă legată de 9 magazine, chiar dacă fapta ar fi existat, sancțiunea aplicată de Consiliul Concurenței este în mod evident disproporționată și nu servește scopului pentru care legiuitorul a edictat aplicarea de sancțiuni, ignorându-se astfel dispozițiile Instrucțiunilor de individualizare a sancțiunilor. Concluzionând, reclamanta a arătat că și după extinderea contractelor investigate pentru cele 10 magazine, ponderea cifrei de afaceri obținută de P. și A. în 2009 din vânzarea de fructe și legume furnizate de Interfruct era de aproximativ 3% din cifra de afaceri totală a întregii rețele pe anul 2009, ceea ce demonstrează, în plus, că amenda a fost aplicată cu încălcarea principiului proporționalității, fiind exagerată. 2. Apărările Consiliului Concurenței Prin întâmpinare, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, următoarele: În vederea aprovizionării raioanelor de legume fructe din magazinele cu autoservire P. și A,, s-au încheiat următoarele contracte: - Între en-grosistul Interfruct și detailistul P. - contractul de furnizare din 16 martie 2009 (valabil în perioada cuprinsă între 16 martie 2009-02 noiembrie 2009). - Între en-grosistul Interfruct și detailistul A.: -contractul de vânzare - cumpărare din 01 ianuarie 2008 și contractul de furnizare din 01 ianuarie 2009 (valabile în perioada cuprinsă între 07 februarie 2008-02 noiembrie 2009). Contractele susmenționate au o redactare "standard/tip", conținând o clauză de preț, care, în mod evident este anticoncurențială, întrucât se prevede ca magazinul P. și A. să vândă en-detail (cu bucata) la un preț care este fixat de furnizorul en-grosist. Astfel, în contract, la art. 5, intitulat „Prețul de achiziție, prețul de vânzare, se prevede ca: „Prețul de vânzare (la raft) al mărfii este stabilit de către furnizor". Or, aceasta clauză este clar de natura anticoncurențială întrucât restrânge libertatea retailerilor (detailiștilor, vânzătorilor cu amănuntul) P. și A. de a-și determina singuri prețurile de vânzare la raft, pentru produsele comercializate cu amănuntul în magazinele proprii. Prin urmare, cumpărătorii, care vin să-si achiziționeze legume și fructe din magazinele cu autoservire P. și A., își aleg produsele, iar la casa magazinului P. și A. plătesc prețul fixat de furnizorul cu ridicata Interfruct, respectiv prețul impus de acesta din urmă. Așadar, fapta anticoncurențială a existat în mod evident și, mai mult, părțile, realizând că se află în culpă față de Legea concurentei, urmare a deschiderii investigației, la data de 02 noiembrie 2009, au reziliat de comun acord aceste contracte și le-au înlocuit cu alte contracte, din ale căror prevederi a fost exclusă clauza incriminată. Astfel, contractele încheiate ulterior, din 2009, nu cuprind clauza anticoncurențială de preț, fiind încheiate într-un format standard de vânzare-cumpărare, potrivit modelelor care erau deja utilizate de P. și A. în relația cu alți furnizori. Deși contractele în discuție sunt intitulate „de furnizare" precum și „de vânzare - cumpărare", reclamanta a pretins, cu ocazia audierii în fața Plenului Consiliului Concurenței, cât și prin acțiunea introdusă la instanță, că aceste contracte ar fi „de agent, în sensul că magazinul P. și A. ar fi un intermediar situat între en-grosistul I. și clientul final. Astfel, încadrarea juridică a contractelor reprezintă un aspect important pentru cazul investigat, întrucât în situația existenței unui raport contractual de vânzare-cumpărare, stabilirea de către furnizor a prețurilor de vânzare cu amănuntul (la raft) constituie o încălcare a prevederilor concurențiale, în timp ce în situația existenței unui contract de agent propriu-zis, agentul fiind un element interpus între furnizor și clientul final, stabilirea prețurilor nu constituie o încălcare a prevederilor concurențiale, iar mecanismele funcționale sunt total diferite între cele două tipuri de contracte. Argumentele echipei de investigație au avut în vedere următoarele aspecte: a. Statuarea transferului dreptului de proprietate asupra mărfurilor de la furnizor către magazinul de vânzări cu bucata, aspect nespecific pentru situația contractului de agent, dovedit prin următoarele fapte și acte: - Marfa a fost primită la magazin pe bază de aviz de expediție și factura finală întocmite de furnizorul vânzător Interfruct pentru întreaga cantitate livrată; - În contabilitatea P. și A. marfa primită a fost înregistrată în contul de proprietate (cont simbol 371); - Dacă era vorba de o intermediere marfa se înregistra în contabilitatea P. și A. în contul de custodie, pe bază de proces verbal de custodie (cont extracontabil - contul de evidență); - În contracte apare noțiunea de „marfă cumpărată" cu referire la cei doi retaileri P. și A. (conform art. 23 din contract). - Întregul circuit al mărfurilor și trecerea lor în evidențele contabile în cadrul P. și A., de la intrarea acestora în gestiune și până la revânzarea lor cu bucata, adică la raft, confirmă transferul dreptului de proprietate, înregistrările fiind specifice unei relații standard de vânzare-cumpărare. Facturarea mărfii livrate s-a făcut de Interfruct la momentul inițial al expedierii mărfurilor către retailerii P. și A. - Dacă era vorba de o intermediere, marfa trebuia facturată abia după ce avea loc vânzarea cu amănuntul și numai pentru cantitățile vândute efectiv la raft de către P. și A. în magazin; ori, în realitate, marfa a fost livrată cu factura întocmită la data livrării și pentru întreaga cantitate furnizată către magazin; - Dacă ar fi fost intermediere, ar fi avut loc preluarea mărfii în custodie sau în depozit, pe baza unui act specific: proces verbal de custodie sau proces verbal de luare în depozit, iar facturarea trebuia făcută de furnizor, numai după ce avea loc momentul final al vânzării mărfurilor către cumpărătorul din magazin (clientul final). b. Asumarea riscurilor mărfii de către P. și A.: - După intrarea mărfii în gestiunea P., marfa, fiind perisabilă, a suferit pierderi naturale (scăzăminte), care au fost înregistrate în contul P. și A., scăzute din evidentele financiare ale P. și A.: - Dacă era vorba de o intermediere, perisabilitățile mărfii, pierderile respective, se scădeau din evidențele financiare ale Interfruct și acesta din urma ar fi beneficiat de procentele scăzute; ori în realitate, P. și A. s-au bucurat de profitul realizat din scăzămintele contabile ale mărfii, ca rezultat al aplicării procentelor de perisabilități. - În caz de retur sau înlocuire a produselor, produsele returnate reintră în drept în proprietatea furnizorului, iar produsele înlocuite devin proprietatea beneficiarului P. și A. prin substituirea produselor care au trebuit să fie înlocuite, conform art. 15 din contractele tip vânzare-cumpărare, prevedere intitulată „Transferul dreptului de proprietate. Riscul contractului”. c. Din modalitățile contabile de înregistrări de plați și deduceri de T.V.A., rezultă că vânzătorul Interfruct a procedat întocmai conform planului de conturi specifice vânzării directe de mărfuri cu ridicata. Potrivit formulelor contabile utilizate, rezultă că Interfruct a aplicat regulile contabile specifice reducerilor de preț întrucât a diminuat valoarea veniturilor din vânzări (înregistrate în contul venituri din vânzarea mărfurilor) cu valoarea aferentă reducerilor de preț (discountului), iar baza de impozitare a T.V.A. a ajustat-o corespunzător reducerilor de preț acordate după livrarea bunurilor (valoarea contului T.V.A. colectat, s-a diminuat cu valoarea aferentă discountului, prin contul T.V.A. deductibil. d. Furnizorul Interfruct s-a comportat ca un veritabil vânzător, care a scos din evidențele sale de proprietate marfa livrată către magazinele P. și A.; Interfruct nu a operat înregistrări contabile corespunzătoare livrării mărfii unui agent intermediar, ci a efectuat operațiuni contabile specifice vânzărilor, potrivit planului de conturi si simboluri contabile aferente vânzărilor de mărfuri si nu remiterii in custodie sau in depozit către un agent. e. Existența unor categorii de cheltuieli, cum sunt cele cu formarea personalului sau cele pentru publicitate, care au fost specifice magazinelor P. și A., ca fiind proprietarul mărfii, pentru care organizează aceste acțiuni. În aprecierea pârâtului, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 26/1996 a concurenței, reclamanta, alături de co-contractantul Interfruct se află indubitabil în situația unei înțelegeri având ca obiect fixarea prețurilor de vânzare a produselor către terți, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 26/1996 a concurenței. Cu privire la critica reclamantei care pretinde că fapta s-a produs la un număr restrâns de magazine și ca atare se impune diminuarea sancțiunii, aceasta este irelevantă, întrucât potrivit art. 8 alin. (4) din lege, nu este acceptată nici o exonerare pe motiv că înțelegerea de obiect ar avea caracter izolat. În același sens sunt și dispozițiile art. 81 par. (1) din Tratatul C.E.E.- actualmente art. 101 pag. 1 din T.F.U.E., potrivit cu care, o înțelegere poate consta și într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni ori într-un mod de comportament, aceste prevederi comunitare fiind transpuse în mod similar în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței din România. Cu privire la stabilirea sancțiunii, pârâtul a opinat că aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, împrejurare pe care reclamanta nu o poate contesta. Astfel, pentru fapta de gravitate mică, nivelul de bază al amenzii este prevăzut de la 0,5% până la 2% din cifra de afaceri totală, iar pentru fapta de gravitate medie nivelul de bază al amenzii este prevăzut de la 2% până la 4% din cifra de afaceri totală. În speță, s-a stabilit drept nivel de bază procentul de 2%, adică limita inferioară de la categoria faptelor de gravitate medie, ce coincide cu limita superioară de la categoria faptelor de gravitate mică, în condițiile în care, Plenul Consiliului Concurenței putea de exemplu, să decidă același procent de 2%, însă sub aprecierea că fapta ar fi fost de gravitate mică.

Hotărârea curții de apel Prin sentința nr. 4017 din 15 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC P.R.F. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței; a redus amenda contravențională aplicată reclamantei prin Decizia nr. 18 din 31 mai 2011 a Consiliului Concurenței, de la 14.895.900 lei la 7.447.950 lei, din care 6.165.100 lei, reprezentând 1% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 pentru culpa proprie și 1.282.850 lei, reprezentând 1,1% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 pentru culpa întreprinderii absorbite, SC A.S. SRL și a menținut celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a apreciat că autoritatea contractantă, în mod corect, a reținut întrunirea elementelor constitutive ale faptei anti-concurențiale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996. Analizând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, prima instanță a reținut că textul legal incriminează orice înțelegeri dintre întreprinderi și nu numai, așa cum susține reclamanta, contractele de vânzare cumpărare, cu excepțiile prevăzute de Instrucțiunile Consiliului Concurenței privind aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996 în cazul înțelegerilor verticale. Conform cap. 2 pct. 3 din aceste instrucțiuni nu intră sub incidența art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 înțelegerile de agent. În opinia primei instanțe, reclamanta trebuia să demonstreze că înțelegerile încheiate cu SC I. SRL reprezintă contracte de agent, nefiind suficient a se proba că respectivele înțelegeri nu sunt contracte de vânzare cumpărare, ci contracte nenumite. Legat de acest aspect, prima instanță a constatat că actele dosarului relevă cu claritate că cele trei contracte investigate nu sunt înțelegeri de agent, în sensul cap. 2 pct. 3 din instrucțiunile sus menționate. Astfel, după cum în mod corect s-a arătat în decizia contestată, contractele investigate nu pot fi considerate înțelegeri de agent, întrucât: a) proprietatea asupra mărfii se transferă de la furnizori la retaileri la momentul intrării mărfii în magazine, or, un acord poate fi considerat un contract de agent, în cazul în care proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului nu aparține agentului; b) a fost eliminată funcția de intermediar specifică înțelegerii de agent - dacă reclamanta acționa ca intermediar, atunci ar fi trebuit să execute activitățile principale aferente vânzării la raft a fructelor și legumelor aflate în proprietatea pretinsului comitent, SC I. SRL. În realitate însă, aceste activități au revenit acestuia din urmă; c) a existat un risc suportat de reclamantă, în condițiile în care reclamanta a înregistrat în contabilitate, pe perioada de valabilitate a contractelor, toate pierderile și plusurile de fructe și legume. Or, înțelegerea de agent exclude suportarea acestor riscuri de către agent; d) reclamanta și-a asumat o serie de cheltuieli care depășesc sfera investițiilor specifice funcției de intermediar, precum cheltuielile de pregătire a personalului propriu specializat în prospectarea prețurilor firmelor concurente și cheltuielile efectuate cu publicitatea fructelor și legumelor. De asemenea, prima instanță a constatat că nici clauza referitoare la suportarea riscului contractului de către furnizor și nici clauzele referitoare la gestionarea de către acesta a fructelor și legumelor ce făceau obiectul contractelor încheiate cu reclamanta nu sunt interzise în contractul de vânzare cumpărare, nefiind de natură a invalida clauza privind transferul dreptului de proprietate de la furnizor la beneficiar. Contrar susținerilor reclamantei, prima instanță a reținut că procentul de 10% din valoarea mărfurilor vândute, facturat de reclamantă către SC I. SRL, nu are natura unui comision, dat fiind că potrivit prevederilor contractuale, procentul respectiv era datorat pentru dreptul acordat furnizorului de a urmări și interveni în activitatea ce se desfășoară în raioanele de fructe și legume ale reclamantei, iar nu pentru activitatea de intermediere specifică înțelegerilor de agent. Prima instanță a apreciat că nu se poate reține transferul strict formal al dreptului de proprietate asupra fructelor și legumelor, în condițiile în care în contractele încheiate între reclamantă și SC I. SRL apare noțiunea de „marfă cumpărată" și nu există nicio diferență, în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate și returul mărfurilor, între contractele încheiate de reclamantă cu SC I. SRL și contractele de vânzare cumpărare încheiate cu alți furnizori de legume și fructe. Astfel, a constatat că întregul circuit al mărfurilor, de la intrarea în gestiune și până la vânzarea la raft, este specific unei relații standard de vânzare cumpărare, în cadrul căreia a operat transferul dreptului de proprietate; facturarea se face de către SC I. SRL la momentul inițial al recepției mărfurilor de către reclamantă care, la rândul său, facturează la momentul vânzării mărfurilor către consumatorii finali. Nici vreuna dintre prevederile contractuale și nici facturile nu fac referire la vreun comision achitat reclamantei de către SC I. SRL, aceasta din urmă utilizând aceleași înregistrări contabile pentru toți clienții săi, inclusiv pentru reclamantă. După cum s-a reținut în mod corect în decizia atacată, un acord poate fi considerat înțelegere de agent propriu-zis dacă agentul nu suportă nici un risc sau o parte nesemnificativă a riscurilor și dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului nu aparține agentului. Ca urmare, un contract nu poate fi calificat drept înțelegere de agent doar pe baza modului în care se împarte riscul între părțile contractului, făcându-se abstracție de existența sau nu a transferului dreptului de proprietate asupra mărfurilor. În speță, deși în contracte se stipulează că riscul este suportat de furnizor, în realitate reclamanta a înregistrat în contabilitate, cu ocazia inventarelor lunare, inclusiv pierderile la fructele și legumele achiziționate de la SC I. SRL, ceea ce confirmă existența unui risc împărțit între partenerii contractuali. A mai reținut prima instanță că nu sunt întemeiate susținerile reclamantei referitoare la încălcarea libertății contractuale prin decizia atacată, în condițiile în care art. 5 din vechiul C. civ. interzicea convențiile contrare ordinii publice, deci și cele prin care se încalcă norma prohibitivă conținută de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996. Totodată, contrar susținerilor reclamantei, prima instanță a constatat că autoritatea de concurență a făcut analiza efectelor produse de înțelegerea anti-concurențială, așa cum rezultă din mențiunile de la pct. 132 al deciziei atacate. Prin urmare, prima instanță a apreciat că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, dat fiind că reclamanta nu a dovedit că prin contractele încheiate cu SC I. SRL ar fi asigurat consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părțile înțelegerii, iar restricțiile impuse beneficiarilor nu erau indispensabile pentru îmbunătățirea distribuției fructelor și legumelor - acest obiectiv se putea realiza, de exemplu, printr-o mai bună preocupare în privința pregătirii angajaților, asigurării unei estetici corespunzătoare a raioanelor de fructe și legume și îmbunătățirii condițiilor de depozitare. În plus, reclamanta trebuia să demonstreze efectele benefice ale contractelor investigate, în condițiile în care a susținut exceptarea prevăzută de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, dat fiind că alin. 5 teza 2 a aceluiași text legal stipulează că „întreprinderii sau asociației de întreprinderi care invocă beneficiul prevederilor alin. (2) sau (3) îi revine sarcina de a dovedi că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste alineate". În ceea ce privește individualizarea sancțiunii aplicate reclamantei, prima instanță a apreciat că, în mod eronat, autoritatea de concurență a încadrat fapta săvârșită de reclamantă în categoria celor de gravitate medie, în condițiile în care, potrivit cap. II B, pct. 3 lit. b) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzutei la art. 51 din Legea nr. 21/1996, asemenea fapte presupun restricții pe orizontală sau pe verticală a căror modalitate de realizare este mai complexă și mai riguroasă decât în cazul celor de gravitate mică și care au un impact mai mare pe piață, producând efecte pe zone întinse ale acesteia. În opinia primei instanțe, în cauza de față, nu există dovezi că modalitatea de realizare a restricției pe verticală ar fi una complexă și nici că ar fi fost produse efecte pe zone întinse ale pieței, context în care, fapta reclamantei trebuia încadrată în categoria celor de gravitate mică (cap. II B, pct. 3 lit. a) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea nr. 21/1996) și, deci, trebuia aplicată o amendă contravențională între limitele prevăzute de textul menționat - între 0,5 și 2% din cifra de afaceri totală a reclamantei. În raport de toate împrejurările cauzei, prima instanță a apreciat că se impune sancționarea SC P. SRL cu o sumă reprezentând 1% din cifra de afaceri, precum și sancționarea SC A.S. SRL cu o sumă reprezentând 1,1% din cifra de afaceri. Pe de altă parte, prima instanță a apreciat că nu poate aplica circumstanța atenuantă prevăzută de cap. III C, pct. 1 lit. b)/l din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea nr. 21/1996, respectiv cifra de afaceri realizată pe piața/piețele pe care a avut loc încălcarea să fi reprezentat o parte relativ redusă, de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii, dat fiind că probele administrate nu confirmă cu certitudine susținerile reclamantei conform cărora, cifra de afaceri realizată pe segmentul de piață afectat de restricția pe verticală ar reprezenta 3% din cifra sa de afaceri.

Recursurile declarate în cauză Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs ambele părți. 4.1.Recursul Consiliului Concurenței Recurentul-pârât a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 304 1 din același cod, criticând soluția atacată sub aspectul modului în care a fost individualizată sancțiunea amenzii. S-a susținut că: - Pentru Plenul Consiliului Concurenței nu sunt obligatorii propunerile raportorului privind cuantumul amenzilor, așa încât instanța nu putea reproșa aplicarea unui alt nivel de bază al amenzii, corespunzător nivelului de gravitate medie stabilit de Plen; - Au fost greșit interpretate prevederile Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, ignorându-se împrejurarea că fapta anticoncurențială a fost de obiect iar nu de efect; - Nici criteriul cantitativ, respectiv al numărului de magazine unde s-a produs fapta anticoncurențială și nici aprecierea referitoare la complexitatea înțelegerii nu au fost corect argumentate; - Nu s-a ținut seama de jurisprudența C.J.U.E., respectiv de hotărârea pronunțată în cauza Commision vs. Anic Partecipazioni SpA, potrivit căreia o înțelegere poate consta într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni ori într-un mod de comportament; - Instanța și-a fundamentat soluția pe o variantă a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor neaplicabilă, ulterioară momentului emiterii deciziei (31 mai 2011). 4.2. Recursul SC P.R. SRL Recurenta-reclamantă și-a structurat criticile formulate în patru motive de recurs, după cum urmează: 4.2.1. Sentința este afectată de mai multe vicii procedurale În cadrul acestui motiv, recurenta a afirmat că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită, omițând să analizeze toate circumstanțele atenuante invocate de societate. Motivarea sumară, de aproximativ două pagini, nu face nicio referire la probele administrate, nefiind respectate cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta a mai susținut că au fost încălcate principiul rolului activ al instanței și al aflării adevărului, ignorându-se temeinicia argumentelor prezentate în studiul de specialitate redactat de către un expert în disciplinele economie și concurență, pe care l-a depus la dosar pentru demonstrarea susținerilor sale. Deși în final amenda aplicată este mai mică decât cea stabilită de Consiliul Concurenței, s-a încălcat principiul non reformatio in pejus, prin aceea că reîncadrând fapta în categoria celor de gravitate mică a ridicat nivelul amenzii spre maximul categoriei. 4.2.2. Sancțiunea a fost greșit individualizată Potrivit recurentei, instanța de fond a omis să se pronunțe cu privire la o serie de factori obiectivi de natură să conducă la reducerea amenzii, cum ar fi contextul socio-economic în care are loc aplicarea sancțiunii, deși într-o altă Decizie nr. 24 din 17 iunie 2010 Consiliul Concurenței a făcut o atare analiză. De asemenea, la același punct, recurenta a combătut soluția instanței din perspectiva neaplicării circumstanței atenuante prevăzute de Cap. III și C pct. 1 lit. b) 1 din Instrucțiuni, fiind evident din probele administrate că cifra de afaceri a societății pe piața pe care a avut loc presupusa încălcare nu depășește 3,13%. 4.3.3. Natura juridică a contractelor investigate a fost eronat stabilită de instanță Recurenta susține că nu există temei pentru a reține că a încheiat cu I. contracte de vânzare-cumpărare. În realitate, contractele investigate sunt contracte nenumite, ceea ce are ca efect inaplicabilitatea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței. La această concluzie, mai susține recurenta, se ajunge interpretând coroborat clauzele contractelor conform principiului identificării voinței interne a părților. Prima instanță a avut în vedere mai degrabă documentele contabile ale societății decât însuși conținutul contractelor și a dat prevalență titlului dat de părți contractelor investigate (contract de vânzare-cumpărare, contract de furnizare) în loc să identifice voința reală a acestora. Însuși Consiliul prin pct. 26 din decizie reține că SC I. SRL a avut o serie de prerogative specifice proprietarului. 4.3.4.Înlăturarea nejustificată a beneficiului exceptării individuale prevăzute de art. 5 alin. (2) din Legea concurenței În esență, în dezvoltarea acestui motiv, recurenta arată că a demonstrat îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor legale stipulate în textul invocat, modelul de relație contractuală gândită de societate împreună cu Interfruct contribuind la îmbunătățirea distribuției de bunuri și la crearea unor avantaje corespunzătoare consumatorilor; restricțiile care decurg din contracte au fost indispensabile atingerii obiectivelor menționate și, în plus, având o cotă de piață foarte mică (doar 0,034% pe segmentul de fructe și legume) nu s-a pus problema eliminării concurenței. 5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma tuturor criticilor formulate de recurenți, a apărărilor din întâmpinări, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune modificarea în parte a acesteia, numai în privința individualizării sancțiunii aplicate, pentru argumentele expuse în continuare. Prin Ordinul din 29 septembrie 2009, Consiliului Concurenței, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) și art. 34 lit. a) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a declanșat din oficiu investigația având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege de către SC I. SRL, SC A.S. SRL și SC P.R.F. SRL pe piața comercializării de fructe și legume din municipiul București. Faptele anticoncurențiale analizate se referă la fructele și legumele proaspete furnizate de Interfruct destinate comercializării la prețuri cu amănuntul către consumatorii finali, prin lanțul de magazine P. și A. din Municipiul București aparținând P. Consiliul Concurentei, a constatat că între SC I. SRL, în calitate de furnizor și, pe de altă parte, SC P.R.F. SRL și SC A.S. SRL (aceasta din urma preluată ulterior de P. prin fuziune prin absorbție, la data de 12 aprilie 2011), în calitate de beneficiari, a intervenit o înțelegere anticoncurențială, materializată prin semnarea unor contracte care cad sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei nr. 21/1996, deoarece restricționează concurența prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale au determinat restricționarea libertății beneficiarilor de a-și stabili singuri prețurile de vânzare la raft pentru fructele și legumele primite de la furnizor și au permis fixarea, în mod direct, a prețurilor de vânzare minime, de către furnizorul mărfurilor. Ca urmare, prin Decizia nr. 18 din 31 mai 2011, care este supusă controlului de legalitate, Consiliul Concurenței a aplicat SC P.R.F. SRL o amendă totală în valoare de 14.895.900 lei, din care 12.330.200 lei, reprezentând 2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010 pentru culpa proprie și 2.565.700 lei, reprezentând 2,2 % din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru culpa întreprinderii absorbite SC A.S. SRL. Referitor la fapta anticoncurențială Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, „sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi (...) care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare". Verificând întrunirea în cauză a elementelor constitutive ale faptei anticoncurențiale imputate, prima instanță a ajuns la concluzia că înțelegerile dintre întreprinderile implicate nu reprezintă contracte de agent, deci nu pot fi exceptate de la aplicarea prevederii legale anterior citate, conform Cap. 2 pct. 3 din Instrucțiunile Consiliului Concurenței privind aplicarea art. 5 din Legea nr. 21/1996 în cazul înțelegerilor verticale. Această concluzie este corectă, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de fond nu s-a cantonat la denumirea (titulatura) pe care părțile au dat-o înțelegerii lor, de contract de vânzare-cumpărare din 01 ianuarie 2008 respectiv de furnizare din 16 martie 2009 și din 01 ianuarie 2009) ci, după cum rezultă din prezentarea de la pct. 3 al acestor considerente, a examinat voința reală a părților contractante dedusă din conținutul clauzelor convenite. Este, astfel, deosebit de relevantă împrejurarea că toate drepturile și obligațiile SC P.R.F. SRL sunt specifice proprietarului mărfii iar nu unui simplu agent, teza unei transmiteri „pur formale” a proprietății fiind inconsistentă. Câtă vreme la art. 8 și 20 din contractele investigate se precizează că „odată cu intrarea mărfii în magazinul beneficiarului se produce transferul proprietății asupra acesteia către beneficiar” iar facturarea mărfii s-a realizat de Interfruct la momentul expedierii acesteia și nu pe măsura cumpărării de clientul final, este evident că apărările recurentei-reclamante în această privință nu pot fi acceptate. În această etapă a analizei, Înalta Curte mai reține că nu poate fi ignorată nici modalitatea în care marfa a fost înregistrată în contabilitatea proprie a SC P.R.F. SRL (cont simbol) și nici efectele generate în plan fiscal de operațiunea juridică examinată din perspectiva T.V.A., toate acestea conducând univoc la concluzia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei-reclamante. Contrar susținerilor acesteia, constatarea Consiliului Concurenței de la pct. 26 din decizia atacată nu susține teza existenței unor contracte nenumite ci, dimpotrivă, reliefează rolul decisiv pe care și l-a prezervat furnizorul Interfruct de a stabili prețul final, justificând astfel incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege. Nu în ultimul rând, în privința naturii juridice a convențiilor investigate, Înalta Curte remarcă inconsecvența părților implicate în înțelegere, Interfruct pretinzând că acestea sunt contracte „de consignație” iar SC P.R.F. SRL că sunt contracte „de agent” sau „nenumite”. Este, de asemenea, lipsită de suport și critica aceleiași recurente referitoare la incidența exceptării prevăzute de alin. (2) al art. 5 din Lege, la dosarul cauzei neexistând dovezi care să susțină îndeplinirea cumulativă a condițiilor legale, - îndeosebi a celei de la lit. b), de a nu impune întreprinderilor în cauză restricții care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective- deși sarcina probei îi incumba potrivit alin. (5). Conchizând, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, considerentele fondului fiind în această privință la adăpost de orice critică. Referitor la individualizarea sancțiunii În privința individualizării sancțiunii aplicate au formulat critici ambii recurenți. Înalta Curte consideră că încadrarea faptei anticoncurențiale analizate în categoria faptelor de gravitate mică este justificată. Conform dispozițiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, încălcarea art. 5 alin. (1) se sancționează cu amendă de la 0,5% până la 10 % din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderile implicate în anul anterior sancționării. Individualizarea sancțiunilor se realizează potrivit dispozițiilor art. 51 și 52 din Lege și Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, emise de Consiliul Concurenței. Acest act normativ infralegislativ emis în aplicarea art. 52 din Lege detaliază și explicitează modalitățile de individualizare a sancțiunilor, ținându-se seama de gravitatea și durata faptei, dar și de alte elemente. Dacă în privința parametrului „durata încălcării”(Cap. II lit. c) pct. 1 din Instrucțiuni) Consiliul Concurenței a reținut că fapta anticoncurențială a SC P.R.F. SRL este de scurtă durată (mai puțin de un an), părțile s-au situat pe poziții divergente în privința parametrului „gravitatea faptei” (Cap. II lit. b) pct. 3 din Instrucțiuni), în sensul că autoritatea de concurență a calificat fapta ca fiind de gravitate medie - cuantumul preconizat al amenzii fiind situat între 2%-4% din cifra de afaceri totală a contravenientului - iar recurenta-reclamantă a susținut că fapta imputată este de gravitate mică - situație în care instrucțiunile prevăd un cuantum preconizat al amenzii între 0,5% - 2% din cifra de afaceri totală. În cuprinsul deciziei atacate, la cap VII Individualizarea sancțiunilor, pct. 141, Consiliul Concurenței și-a motivat opțiunea aleasă arătând că „(…) este vorba de o fixare de prețuri ce a fost pusă în aplicare”. Potrivit Instrucțiunilor, diferența specifică dintre faptele de gravitate mică și cele de gravitate medie este dată de modalitatea de realizare a restricțiilor și de impactul pe piață al acestora. Or, câtă vreme în cauză nu s-au administrat dovezi din care să rezulte că înțelegerea anticoncurențială a avut un caracter complex iar impactul, indisolubil legat de cifra de afaceri și aria locală de operare a magazinelor SC P.R.F. SRL, a fost redus, rezultă că instanța de fond a apreciat în mod justificat că restricționarea pe verticală examinată trebuie încadrată la „fapte de gravitate mică”. De altfel, însăși echipa de investigație a Consiliului Concurenței în Raportul întocmit (filele 171-193, vol. I, dosar fond) a opinat în sensul că „fapta este de gravitate mică, pe considerentul că înțelegerile verticale prin care s-au fixat prețurile de vânzare (la raft) au avut un impact redus asupra pieței afectând o parte limitată a acesteia, rezumată la nivelul celor 10 magazine Profi din Municipiul București”. Fără a nega dreptul Consiliului Concurenței de a adopta o altă concluzie în această privință, Înalta Curte reține că aceasta nu se putea realiza decât pe baza unor considerente apte să înlăture concluziile exprimate anterior, mai ales că dreptul la apărare al societăților investigate, în etapa administrativă desfășurată în fața consiliului (recunoscut prin Instrucțiunile din 2 martie 2011 privind regulile de acces la dosarul Consiliului în cazurile referitoare la art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței) s-a exercitat prin raportare la conținutul raportului de investigație. Or, simpla invocare a principiului ierarhiei administrative, în lipsa unor argumente care să susțină încadrarea faptelor ca fiind de gravitate medie, conduce la concluzia că în această privință Consiliul Concurenței a acționat cu exces de putere, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme. În cadrul cuantumului preconizat de Cap. II lit. b) pct. 3 lit. a) alin. (2) din Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor (publicate în M. Of., Partea I, la 10 septembrie 2010) - de la 0,5% până la 2% din cifra de afaceri totală a contravenientului” la care nu se aplică nici un cuantum adițional în raport de durata încălcării (conform Cap. II lit. d) pct. 1 lit. a) din aceleași Instrucțiuni) - Înalta Curte consideră, contrar celor apreciate de judecătorul fondului, că se impune aplicarea unei amenzi în cuantumul minim de 0,5%, respectiv 0,55%, iar nu de 1%, respectiv 1,1% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, cum s-a reținut în sentință. La adoptarea acestei concluzii Înalta Curte a avut în vedere toate circumstanțele cazului, îndeosebi impactul local redus al încălcării legii concurenței, atitudinea subiectivă a societăților implicate care și-au reconsiderat contractele imediat după deschiderea investigației, înlăturând clauzele incriminate, inexistența unui caracter ocult, ascuns al înțelegerilor dintre întreprinderi și, nu în ultimul rând, contextul economic specific perioadei (acest din urmă factor a fost avut în vedere de recurentul Consiliul Concurenței în alte situații la stabilirea cuantumului amenzii, de ex. în Decizia nr. 24 din 17 iunie 2010, filele 60-78, dosar recurs). În raport de soluția preconizată, toate criticile recurentei SC P.R.F. SRL legate de modul în care a fost examinată cererea sa de recunoaștere a unor circumstanțe atenuante apar ca fiind lipsite de finalitate, câtă vreme, potrivit art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea Concurenței și Cap. VIII pct. 1 din Instrucțiunile menționate rezultatul final al calculului amenzii nu poate fi mai mic de 0,5% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării. În recursul său, Consiliul Concurenței mai dezvoltă teza potrivit căreia în cazul încălcărilor „de obiect” (per se) este lipsit de orice sens ca la individualizarea sancțiunii să se țină seama de efect, „respectiv de cantitatea actelor de comerț efectiv săvârșite de contraveniente”. Pe lângă împrejurarea că Instrucțiunile emise de Consiliul Concurenței în aplicarea art. 52 din Legea nr. 21/1996, pentru stabilirea unor modalități de individualizare a sancțiunilor în cazul săvârșirii unei contravenții dintre cele prevăzute la art. 51 de lege nu fac nicio distincție între faptele „de obiect” și cele „de efect”, Înalta Curte mai observă că în chiar Decizia Curții Europene de Justiție din cauza Comisia vs. Anic Partecipazioni SpA pe care o invocă în susținerea punctului său de vedere, la paragraful 152 se reține că efectele înțelegerii anticoncurențiale vor fi avute în vedere la momentul stabilirii nivelului de bază al amenzii „(…) efectele care trebuie să fie avute în vedere cu ocazia stabilirii nivelului de bază al amenzii nu sunt cele ce rezultă din conduita pe care o întreprindere pretinde că a avut-o, ci sunt cele ce rezultă din întreaga încălcare la care a fost parte”). Decizia amintită statuează că un singur act de executare („o acțiune singulară”) este suficientă pentru reținerea unei încălcări în materia concurenței dar, în speță, o astfel de problemă nu a fost ridicată, atât instanța de fond, cât și instanța de recurs constatând legalitatea deciziei autorității de concurență în privința incidenței dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Lege. De altfel, deși consideră nerelevant efectul sau impactul faptei anticoncurențiale, Consiliul Concurenței nu precizează care ar fi criteriile de individualizare la acest tip de încălcări. Nici motivul de recurs al Consiliului Concurenței referitor la aplicarea retroactivă a unei legi contravenționale mai favorabile nu poate fi primit. Deși potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 12 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, legea contravențională mai favorabilă retroactivează, în cauză această problemă nu se mai pune întrucât Înalta Curte a aplicat la individualizarea sancțiunii forma Instrucțiunilor în vigoare la data emiterii deciziei de către Consiliul Concurenței, aceeași pe care a avut-o acesta în vedere (instrucțiunile publicate la 10 septembrie 2010). Această alegere a instanței de recurs a fost determinată de constatarea că, din perspectiva gravității faptei, cuantumul preconizat în aceste instrucțiuni este de 0,5 până la 2% din cifra de afaceri totală a contravenientului, în timp ce în Instrucțiunile din 29 decembrie 2012, marja este cuprinsă între 0,6 și 2%. Referitor la calitatea motivării sentinței Toate criticile recurenților sunt, în această privință, nefondate. Instanța de fond a abordat cauza sistematic, motivarea fiind coerentă și convingătoare, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Este real că unele argumente ale părților nu au fost examinate, însă aceasta nu poate echivala cu o „necercetare a fondului” cauzei și nu există temei pentru a se considera că s-ar fi încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 și 1 din Convenție, câtă vreme sentința, în ansamblul său, răspunde la toate motivele de fapt și de drept din acțiunea judiciară și din întâmpinare. Nu se poate pretinde unei instanțe de judecată să răspundă punctual la toate susținerile părților, fiind satisfăcător din perspectiva exigențelor procesuale dacă acestea sunt grupate și analizate astfel încât clarificarea punctelor importante să fie asigurată logic și coerent, în detrimentul aspectelor secundare care nu au aptitudinea să conducă la o altă soluție.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. se va admite recursul declarat de SC P.R.F. SRL și se va modifica în parte sentința atacată numai în privința reducerii cuantumului amenzii aplicate. Corelativ, recursul Consiliului Concurenței va fi respins ca nefondat.