ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3595/2017

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 mai 2011, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună: 1. în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenței nr. 18/31.05.2011 cu consecința exonerării reclamantei de plata amenzii aplicate de pârât, în cuantum de 1.802.630 RON;

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, următoarele:

Prin Decizia nr. 18 din 31.05.2011, Consiliul Concurenței a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței nr. 21/1996, republicată, de către S.C. A. S.R.L (în calitate de furnizor) și S.C. B. S.R.L B. și C. S.R.L (în calitate de beneficiari) a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenței, prin stabilirea unei înțelegeri anticoncurențiale, materializată prin semnarea contractului de furnizare nr. x/16.03.2009, contractului de vânzare-cumpărare nr. x și contractului de furnizare nr. x/01.01.2009, dispunând sancționarea societăților după cum urmează:

- A. S.R.L cu amendă în valoare de 1.802.630 RON reprezentând 2,2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010;

- B. cu amendă totală de 14.895,900 RON din care: (i) 12.330.200 RON, reprezentând 2,0% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru culpă proprie, și (ii) 2.565.700 RON, reprezentând 2,2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010, pentru culpa întreprinderii absorbite C.

Pentru a constata încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, autoritatea de concurență a reținut că: (i) Contractele investigate intră în categoria contractelor de vânzare-cumpărare; (ii) Prin contractele investigate părțile s-au înțeles în sensul stabilirii de către furnizor a prețului de vânzare la raft; (iii) Clauza considerată anticoncurențială este reprezentată de art. 5 din Contractele investigate denumit "Prețul de achiziție, prețul de vânzare,, care menționează că:

"Prețul de vânzare (la raft) al mărfii este stabilit de către furnizor".

Astfel, potrivit Deciziei, Contractele investigate cad sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței deoarece restricționează, prin obiect, concurența, în sensul în care, clauzele lor contractuale au determinat restricționarea libertății beneficiarilor de a-și stabili singuri prețurile de vânzare (la raft) pentru fructele și legumele cumpărate de la furnizor și au permis fixarea, în mod direct, a prețurilor de vânzare, minime, de către aparentul furnizor al mărfurilor.

De asemenea, autoritatea de concurență a reținut că fapta se încadrează în categoria faptelor de gravitate medie, pentru care se aplică o amendă în cuantum de 2% până la 4% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării, reținându-se un cuantum de 2% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancționării, iar în ce privește A. și C. s-a reținut încadrarea faptei în categoria celor de durată medie (mai mare de 1 an), pentru care se aplică o creștere de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, reținându-se aplicarea unei majorări de 10%.

În esență, reclamanta a arătat că nu se face vinovată de încălcarea prevederilor legale privind practicile anticoncurențiale individualizate în actul administrativ dedus judecății, deoarece, în opinia sa, fapta anticoncurențială reținută nu există, și, prin urmare, nu poate atrage aplicarea vreunei sancțiuni.

În argumentarea punctului său de vedere cu privire la lipsa accesului complet la datele și informațiile aflate la dosarul cauzei, reclamanta a arătat că au fost încălcate în mod flagrant dispozițiile legale care reglementează dreptul la apărare, prin determinarea unei situații în care societatea să nu fie în măsură să-și pregătească în mod complet și corespunzător apărările, creându-se premisele nu ale unei prezumții de nevinovăție, ci a unui cadru de sancționare prestabilit pentru A. S.R.L.

În concepția reclamantei, cu privire la unele documente nu a fost prezentată nicio mențiune de calificare drept secret de afaceri ori drept confidențiale și nici nu au fost returnate deținătorilor de drept, în condițiile dispozițiilor art. 8 din Instrucțiunile de acces. Rezultă că aceste documente fac parte din dosarul cauzei, astfel cum acesta este definit prin dispozițiile art. 6 din Instrucțiunile de acces și ar fi trebuit să fie prezentate spre studiu și, eventual, copiere.

A mai susținut reclamanta că au fost înlăturate nejustificat probele în favoarea sa, arătând că pe parcursul desfășurării investigației, au fost puse la dispoziția echipei de investigație o multitudine de documente, ce conțineau suficiente dovezi care să justifice lipsa unei încălcări a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, venind în sprijinul afirmației conform căreia părțile au urmărit implementarea unui contract de agent și nu a unui contract tipic de vânzare - cumpărare. De asemenea, astfel de documente au fost ridicate și direct de către echipa de investigație, cu ocazia efectuării inspecțiilor inopinate la sediile societăților implicate.

Cu privire la potențiala antepronunțare a Plenului Consiliului Concurenței, s-a arătat că în condițiile dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Procedură, coroborate cu cele ale art. 17 alin. (2) lit. f) și h) din Regulamentul de organizare, funcționare și procedură al Consiliului Concurenței, cu modificările ulterioare, primul moment în care membrii Plenului Consiliului Concurenței ar fi putut lua la cunoștință despre situația existentă în speță era la momentul depunerii și multiplicării raportului de investigație de către raportor, respectiv de către secretara de ședință. Neprocedând în acest mod, au fost încălcate garanțiile procedurale în ceea ce privește prezumția de nevinovăție a părților la investigație și imparțialitatea membrilor Plenului Consiliului Concurentei, care, prin accesul la informații anterior finalizării Raportului și-au format deja o opinie în sensul aplicării unei sancțiuni în prezenta cauză.

Sub aspectul definirii vădit greșite a pieței relevante, reclamanta a susținut că și în condițiile în care dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea concurenței exclud inaplicabilitatea actului normativ pentru situațiile în care încălcarea legislației concurenței constă, printre altele, în fixarea prețurilor de revânzare, nu modifică cu nimic obligația Consiliului Concurenței de a analiza în detaliu și a dovedi efectul anticoncurențial al unei anumite clauze. De altfel, scopul reglementării din art. 8 alin. (2) din Legea concurenței rezultă din însuși textul acestuia, respectiv acela de a înlătura de la aplicare excepția stipulată la alin. (1) din același articol în cazurile anumitor încălcări ale legislației concurenței, iar singurul lucru pe care acest articol îl prevede este acela de a determina aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din același act normativ și în situația în care părțile implicate în înțelegerea prohibită de acestea dețin o cotă de piață sub minimul prevăzut de art. 8 alin. (1) din Legea concurenței. Cu alte cuvinte, fixarea prețurilor de revânzare (spre exemplu) va fi considerată drept o înțelegere anticoncurențială (în măsura în care este dovedită), sancționabilă în condițiile Legii concurenței, indiferent dacă cota de piață deținută de părțile implicate depășește sau nu pragul de relevanță menționat de dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea concurenței.

Recurenta a mai invocat grava eroare privind existența unei prezumții absolute a încălcării regulilor de concurență, arătând în concret că poziția Consiliului, exprimată în documentele sus menționate, este că fapta care face obiectul investigației restricționează concurența prin obiect, intrând în categoria restricționărilor grave și fiind interzisă "per se" de legislația de concurență, motiv pentru care nu poate face obiectul exceptărilor prevăzute de lege. Mai mult, datorită acestui fapt, Consiliul consideră că nu este nevoie să mai analizeze nimic altceva, respectiv cota de piață, efectele anticoncurențiale produse (dacă s-au produs), eventualele efecte benefice etc.

Motivând netemeinicia deciziei Consiliului Concurenței reclamanta a arătat, în esență, că autoritatea de concurență, în mod eronat, a luat în calcul pentru determinarea existenței faptei anticoncurențiale denumirea purtată de Contractele investigate (contracte de vânzare-cumpărare, respectiv de furnizare) precum și faptul că în cadrul acestora se regăsesc clauze ale unei vânzări-cumpărări tipice, fără a proceda la identificarea elementelor juridice esențiale sau definitorii unui contract în vederea determinării regimului juridic căruia i se supune, ceea ce face ca întreaga analiză care stă la baza emiterii Deciziei să fie viciată.

În concepția reclamantei, contractele investigate sunt contracte nenumite, deoarece ele au luat naștere ca răspuns la nevoile comerciale ale părților, menirea lor fiind aceea de a îmbrăca, într-un cadru legal, nevoi comerciale ale societăților. Din acest motiv, cuprind clauze regăsite poate în mai multe tipuri de contracte (vânzare-cumpărare, agent, consignație, etc.), dar care nu sunt de natură totuși să conducă la încadrarea contractelor investigate într-o categorie sau alta.

Cu alte cuvinte, A. respectiv, B. și C. au dorit implementarea unei relații comerciale în baza căreia A. să vândă în nume propriu și pe propria-i răspundere produsele sale în cadrul magazinelor B., urmând ca în schimbul intermedierii, constând în punerea în legătură de către B./C. a propriilor clienți cu produsele A., care presupunea punerea la dispoziția A. a unui spațiu în cadrul magazinelor B./C. și a caselor de marcat, B./C. să primească un comision de 10% din valoarea mărfii vândute.

În opinia reclamantei, prin definirea Contractelor investigate drept contracte de vânzare-cumpărare, pârâtul a trecut peste voința părților și peste natura reală a Contractelor investigate, încălcând principiul libertății contractuale și dispunând sancționarea societăților pentru o faptă inexistentă.

În subsidiar, reclamanta a afirmat că, în cazul în care ar trebui încadrate într-o anumită categorie, contractele investigate sunt contracte de agent, având în vedere că, în fapt, toate riscurile produselor erau suportate de A., B. și C. beneficiind doar de un comision lunar de 10% din valoarea mărfii vândute către consumatorii finali, care era facturat, fără a exista un nivel de performanță minim impus B. sau C., potrivit art. 9 din Contractele investigate.

Concluzionând, reclamanta a arătat că autoritatea contractantă a refuzat să ia în calcul efectele produse pe piața relevantă de așa-zisa înțelegere anticoncurențială, deși conform noii practici la nivel comunitar, atunci când este vorba de restricții prin obiect, cum s-a reținut în cazul de fată, autoritatea de concurentă este datoare a analiza toate circumstanțele cazului, în legătură cu efectele și obiectul unui contract.

Cu privire la reducerea cuantumului amenzii, reclamanta a apreciat că amenda stabilită de Consiliul Concurenței este prea ridicată față de aspectele concrete ale cauzei. Raportul nu identifică niciun fel de circumstanțe agravante, însă reține două circumstanțe atenuante, respectiv: - rezilierea prin proprie voință a Contractelor, independent de investigația dispusă de către Consiliul Concurenței; - colaborarea efectivă și deplină pe parcursul investigației.

În plus față de cele două circumstanțe atenuante anterior menționate, susține reclamanta, Plenul Consiliului Concurenței trebuia să aibă în vedere și următoarele aspecte cu valoare de circumstanțe atenuante: - A. nu a mai încălcat niciodată dispozițiile Legii concurenței; - părțile au avut în vedere încheierea unui contract de consignație compatibil cu capacitățile software ale C. și B. și nu încălcarea Legii concurenței; - A. nu a aplicat acest tip de contract în relația cu toți partenerii săi contractuali; - doar un număr nesemnificativ de retaileri (respectiv 10) au fost afectați de pretinsa încălcare a dispozițiilor Legii concurenței, în condițiile în care pe piață relevantă definită conform aspectelor menționate anterior de A. există mii dacă nu zeci de mii de retaileri.

Prin întâmpinare, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând, în esență, următoarele:

În vederea aprovizionării raioanelor de legume fructe din magazinele cu autoservire B. și C., s-au încheiat următoarele contracte:

- între en-grosistul A. și detailistul B. - contractul de furnizare nr. x/16.03.2009 (valabil în perioada cuprinsă între 16.03.2009-02.11.2009)

- între en-grosistul A. și detailistul C.: -contractul de vânzare - cumpărare nr. x și contractul de furnizare nr. x/01.01.2009 (valabile în perioada cuprinsă între 07.02.2008-02.11.2009).

Contractele susmenționate au o redactare "standard/tip ", conținând o clauză de preț, care, în mod evident este anticoncurențială, întrucât se prevede ca magazinul B./C. să vândă en-detail (cu bucata) la un preț care este fixat de furnizorul en-grosist.

Astfel, în contract, la art. 5, intitulat "Prețul de achiziție, prețul de vânzare, se prevede ca:

"Prețul de vânzare (la raft) al mărfii este stabilit de către furnizor".

Or, aceasta clauză este clar de natura anticoncurențială întrucât restrânge libertatea retailerilor (detailiștilor, vânzătorilor cu amănuntul) B. și C. de a-și determina singuri prețurile de vânzare la raft, pentru produsele comercializate cu amănuntul în magazinele proprii.

Prin urmare, cumpărătorii, care vin să-și achiziționeze legume și fructe din magazinele cu autoservire B./C., își aleg produsele, iar la casa magazinului B./C. plătesc prețul fixat de furnizorul cu ridicata A., respectiv prețul impus de acesta din urmă.

Așadar, fapta anticoncurențială a existat în mod evident și, mai mult, părțile, realizând că se află în culpă față de Legea concurentei, urmare a deschiderii investigației, la data de 02.11.2009, au reziliat de comun acord aceste contracte și le-au înlocuit cu alte contracte, din ale căror prevederi a fost exclusă clauza incriminată. Astfel, contractele încheiate ulterior, sub nr. x și nr. y/2009, nu cuprind clauza anticoncurențială de preț, fiind încheiate într-un format standard de vânzare-cumpărare, potrivit modelelor care erau deja utilizate de B. și C. în relația cu alți furnizori.

Deși contractele în discuție sunt intitulate "de furnizare" precum și "de vânzare - cumpărare", reclamanta a pretins, cu ocazia audierii în fața Plenului Consiliului Concurenței, cât și prin acțiunea introdusă la instanță, că aceste contracte ar fi "de agent, în sensul că magazinul B./C. ar fi un intermediar situat între en-grosistul A. și clientul final.

Astfel, încadrarea juridică a contractelor reprezintă un aspect important pentru cazul investigat, întrucât în situația existenței unui raport contractual de vânzare-cumpărare, stabilirea de către furnizor a prețurilor de vânzare cu amănuntul (la raft) constituie o încălcare a prevederilor concurențiale, în timp ce în situația existenței unui contract de agent propriu-zis, agentul fiind un element interpus între furnizor și clientul final, stabilirea prețurilor nu constituie o încălcare a prevederilor concurențiale, iar mecanismele funcționale sunt total diferite între cele două tipuri de contracte.

Argumentele echipei de investigație au avut în vedere următoarele aspecte:

a.statuarea transferului dreptului de proprietate asupra mărfurilor de la furnizor către magazinul de vânzări cu bucata, aspect nespecific pentru situația contractului de agent, dovedit prin următoarele fapte și acte:

- marfa a fost primită la magazin pe bază de aviz de expediție și factura finală întocmite de furnizorul vânzător A. pentru întreaga cantitate livrată;

- în contabilitatea B. și C. marfa primită a fost înregistrată în contul de proprietate (cont simbol 371);

- dacă era vorba de o intermediere marfa se înregistra în contabilitatea B. și C. în contul de custodie, pe bază de proces-verbal de custodie (cont extracontabil - contul de evidență, simbol 8033);

- în contracte apare noțiunea de "marfă cumpărată" cu referire la cei doi retaileri B. și C. (conform art. 23 din contract).

- întregul circuit al mărfurilor și trecerea lor în evidențele contabile în cadrul B. și C., de la intrarea acestora în gestiune și până la revânzarea lor cu bucata, adică la raft, confirmă transferul dreptului de proprietate, înregistrările fiind specifice unei relații standard de vânzare-cumpărare. Facturarea mărfii livrate s-a făcut de A. la momentul inițial al expedierii mărfurilor către retailerii B. și C.

- dacă era vorba de o intermediere, marfa trebuia facturată abia după ce avea loc vânzarea cu amănuntul și numai pentru cantitățile vândute efectiv la raft de către B./C. în magazin; ori, în realitate, marfa a fost livrată cu factura întocmită la data livrării și pentru întreaga cantitate furnizată către magazin;

- dacă ar fi fost intermediere, ar fi avut loc preluarea mărfii în custodie sau în depozit, pe baza unui act specific: proces-verbal de custodie sau proces-verbal de luare în depozit, iar facturarea trebuia făcută de furnizor, numai după ce avea loc momentul final al vânzării mărfurilor către cumpărătorul din magazin (clientul final).

b. asumarea riscurilor mărfii de către B./C.:

- după intrarea mărfii în gestiunea B., marfa, fiind perisabilă, a suferit pierderi naturale (scăzăminte), care au fost înregistrate în contul B./C., scăzute din evidentele financiare ale B./C.:

- dacă era vorba de o intermediere, perisabilitățile mărfii, pierderile respective, se scădeau din evidențele financiare ale A. și acesta din urma ar fi beneficiat de procentele scăzute; ori în realitate, B./C. s-au bucurat de B.tul realizat din scăzămintele contabile ale mărfii, ca rezultat al aplicării procentelor de perisabilități.

- în caz de retur sau înlocuire a produselor, produsele returnate reintră în drept în proprietatea furnizorului, iar produsele înlocuite devin proprietatea beneficiarului B./C. prin substituirea produselor care au trebuit să fie înlocuite, conform art. 15 din contractele tip vânzare-cumpărare, prevedere intitulată "Transferul dreptului de proprietate. Riscul contractului".

c. din modalitățile contabile de înregistrări de plați și deduceri de TVA, rezultă că vânzătorul A. a procedat întocmai conform planului de conturi specifice vânzării directe de mărfuri cu ridicata. Potrivit formulelor contabile utilizate, rezultă că A. a aplicat regulile contabile specifice reducerilor de preț întrucât a diminuat valoarea veniturilor din vânzări (înregistrate în contul venituri din vânzarea mărfurilor, simbol 707) cu valoarea aferentă reducerilor de preț (discountului), iar baza de impozitare a TVA a ajustat-o corespunzător reducerilor de preț acordate după livrarea bunurilor (valoarea contului TVA colectat, simbol 4427, s-a diminuat cu valoarea aferentă discountului, prin contul TVA deductibil, simbol 4426).

d. furnizorul A. s-a comportat ca un veritabil vânzător, care a scos din evidențele sale de proprietate marfa livrată către magazinele B./C.; A. nu a operat înregistrări contabile corespunzătoare livrării mărfii unui agent intermediar, ci a efectuat operațiuni contabile specifice vânzărilor, potrivit planului de conturi și simboluri contabile aferente vânzărilor de mărfuri și nu remiterii in custodie sau in depozit către un agent.

e. existența unor categorii de cheltuieli, cum sunt cele cu formarea personalului sau cele pentru publicitate, care au fost specifice magazinelor B./C., ca fiind proprietarul mărfii, pentru care organizează aceste acțiuni.

În aprecierea pârâtului, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 26/1996 a concurenței, reclamanta, alături de co-contractantul A. se află indubitabil în situația unei înțelegeri având ca obiect fixarea prețurilor de vânzare a produselor către terți, raportat la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 26/1996 a concurenței.

Cu privire la critica reclamantei care pretinde că fapta s-a produs la un număr restrâns de magazine și ca atare se impune diminuarea sancțiunii, aceasta este irelevantă, întrucât potrivit art. 8 alin. (4) din lege, nu este acceptată nici o exonerare pe motiv că înțelegerea de obiect ar avea caracter izolat. În același sens sunt și dispozițiile art. 81 par. (1) din Tratatul CEE- actualmente art. 101 par. (1) din TFUE, potrivit cu care, o înțelegere poate consta și într-o acțiune singulară, într-o serie de acțiuni ori într-un mod de comportament, aceste prevederi comunitare fiind transpuse în mod similar în prevederile art. 5 alin. (1) din Legea concurenței din România.

Cu privire la stabilirea sancțiunii, pârâtul a opinat că aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, împrejurare pe care reclamanta nu o poate contesta.

Astfel, pentru fapta de gravitate mică, nivelul de bază al amenzii este prevăzut de la 0,5% până la 2% din cifra de afaceri totală, iar pentru fapta de gravitate medie nivelul de bază al amenzii este prevăzut de la 2% până la 4% din cifra de afaceri totală.

În speță, s-a stabilit drept nivel de bază procentul de 2%, adică limita inferioară de la categoria faptelor de gravitate medie, ce coincide cu limita superioară de la categoria faptelor de gravitate mică, în condițiile în care, Plenul Consiliului Concurenței putea de exemplu, să decidă același procent de 2%, însă sub aprecierea că fapta ar fi fost de gravitate mică.

Prin sentința nr. 5240 din data de 21 septembrie 2011 Curtea de Apel București a anulat ca netimbrată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, iar prin decizia nr. 1676 din data 29 martie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, a casat sentința menționată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin sentința nr. 1605 din data de 21 mai 2014 Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea și a redus amenda contravențională aplicată reclamantei prin Decizia nr. 18/31.05.2011 a Consiliului Concurenței de la 1,8 milioane RON la 800.000 RON din care, 450.000 RON pentru culpa proprie a reclamantei și 350.000 RON reprezentând 0,55 % din cifra de afaceri aferentă anului 2010, pentru culpa societății B. C. S.R.L. Prin decizia nr. 3235 din data 21 octombrie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de S.C. A. S.R.L. și Consiliul Concurenței, a casat sentința menționată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecând cauza, prin sentința nr. 884 din data de 16 martie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în insolvență prin administrator judiciar CII D. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a apreciat că autoritatea contractantă, în mod corect, a reținut întrunirea elementelor constitutive ale faptei anti-concurențiale prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996.

În concret, în ceea ce privește invocata lipsă a accesului complet la datele și informațiile aflate la dosarul cauzei, prima instanță a reținut că documentele menționate de reclamantă sunt în număr de două, anume Nota Inspectoratului de Concurență al Municipiului București și a județului Ilfov nr. x/28.09.2009, respectiv Hotărârea Plenului Consiliului Concurenței adoptată în ședința din data de 29.09.2009, niciunul dintre acestea nefundamentând decizia de sancționare. Menționarea documentelor în raport nu prezintă nicio relevanță în determinarea caracterului lor de documente interne, în condițiile în care nu raportul este actul juridic care produce efecte și nici nu reiese, dincolo de pomenirea lor, că vreo anumita concluzie a raportului, ce se regăsește în actul sancționator, și-ar afla izvorul în respectivele acte.

Cu privire la înlăturarea nejustificată a probelor în favoarea reclamantei, prima instanță a reținut că autoritatea de concurență a avut de analizat natura juridică a contractelor în discuție, mai exact de stabilit dacă ne aflăm în prezența unui contract de agent de natura celor exceptate de la aplicarea art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, iar modul în care a făcut interpretarea clauzelor contractuale este o chestiune care ține eventual de analiza temeiniciei deciziei de sancționare.

Împrejurarea că, în evaluarea materialului probator, nu a apreciat ca relevante o serie de documente și nu le-a conferit valoarea probatorie clamată de reclamantă nu se constituie, prin sine însuși, în motiv de nelegalitate a actului contestat.

În ceea ce privește "potențiala antepronunțare a Plenului Consiliului Concurenței", prima instanță a reținut că este vorba astfel despre însăși Hotărârea din 29.09.2009, care a stat la baza Ordinului nr. 360/29.09.2009 de declanșare a investigației, act preliminar oricărei investigații și care nu face altceva decât să statueze în sensul existenței unor indicii care să conducă la declanșarea unei investigații din oficiu.

A pretinde că simpla declanșare din oficiu a unei investigații echivalează cu o antepronunțare asupra rezultatului investigației este lipsit de orice fundament; a aprecia în sensul invocat de reclamantă ar însemna să nesocotim înseși dispozițiile legale care stabilesc în sarcina aceluiași plen, care are atribuția de a decide asupra investigării din oficiu, și a atribuției de constatare a săvârșirii contravenției și de sancționare, conform art. 6 alin. (4) din același regulament, "Plenul Consiliului Concurenței constată săvârșirea contravențiilor prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. a) și b) din Legea concurenței nr. 21/1996, individualizează și aplică amenda".

A mai arătat prima instanță în legătură cu critica reclamantei privind definirea pieței relevante, cu toate subpunctele abordate, relativ la neanalizarea pieței relevante și a cotei de piață, la definirea vădit greșită a pieței relevante, atât a produsului, cât și geografică și cu privire la neanalizarea efectului anticoncurențial, că nu este vorba despre neanalizarea pieței, ci doar de o analiză adecvată în raport de tipul practicii anticoncurențiale.

Reclamanta nu a fost în măsură a indica nici care gradul de detaliere clamat al analizei pieței și a efectelor anticoncurențiale, nici unde este reglementat un atare standard și nici, subsecvent, care ar fi temeiul legal care ar impune autorității de concurență o atare analiză de maniera pretinsă de reclamantă, în condițiile existenței unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, cu efect anticoncurențial prezumat.

De asemenea, s-a mai arătat că, așa cum s-a reținut în Hotărârea Tribunalului din 16 iunie 2011, pronunțată în Cauza T-235/07 Bavaria NV împotriva Comisiei Europene, în acord cu o bogată jurisprudență constantă și unanimă în acest sens și a CJUE, acordurile între întreprinderi sunt interzise "independent de orice efect asupra pieței, atunci când acestea au un scop anticoncurențial. Astfel, din moment ce Comisia a constatat existența acordurilor și a practicilor concertate cu obiect anticoncurențial, această constatare nu poate fi contrazisă de informațiile întemeiate pe lipsa aplicării aranjamentelor coluzive sau pe lipsa de efect asupra pieței".

S-a mai reținut de către prima instanță, cu privire la netemeinicia reținerii abaterii, că nu doar contractele sunt de vânzare cumpărare, ci și conduita efectivă a părților arată, așa cum a reținut autoritatea de concurență, că reclamanta s-a comportat ca un veritabil vânzător, care a scos din evidentele sale de proprietate marfa livrata către magazinele B./C., că reclamanta nu a operat inregistrari contabile corespunzătoare livrării mărfii unui agent intermediar, ci a efectuat operațiuni contabile specifice vânzărilor, potrivit planului de conturi și simboluri contabile aferente vânzărilor de mărfuri și nu remiterii in custodie sau in depozit.

În același sens, al calificării exact a acelorași contracte ca fiind de vânzare cumpărare a reținut în mod definitiv instanța de judecată în contestarea amenzii de către beneficiar, prin sentința civilă nr. 4017 din 15.06.2012, pronunțată în dosar nr. x, astfel:

"Din actele dosarului, rezultă însă cu claritate că cele trei contracte investigate nu sunt înțelegeri de agent în sensul cap. 2 pct. 3 din instrucțiunile sus menționate. Astfel, după cum în mod corect s-a arătat în decizia contestată, contractele investigate nu pot fi considerate înțelegeri de agent, întrucât: a) proprietatea asupra mărfii se transferă de la furnizori la retaileri la momentul intrării mărfii în magazine, or, un acord poate fi considerat un contract de agent, în cazul în care proprietatea bunurilor ce fac obiectul contractului nu aparține agentului; b) a fost eliminată funcția de intermediar specifică înțelegerii de agent - dacă reclamanta acționa ca intermediar, atunci ar fi trebuit să execute activitățile principale aferente vânzării la raft a fructelor și legumelor aflate în proprietatea pretinsului comitent, S.C. A. În realitate însă, aceste activități au revenit acestuia din urmă; c) a existat un risc suportat de reclamantă, în condițiile în care reclamanta a înregistrat în contabilitate, pe perioada de valabilitate a contractelor, toate pierderile și plusurile de fructe și legume. Or, înțelegerea de agent exclude suportarea acestor riscuri de către agent; d) reclamanta și-a asumat o serie de cheltuieli care depășesc sfera investițiilor specifice funcției de intermediar, precum cheltuielile de pregătire a personalului propriu specializat în prospectarea prețurilor firmelor concurente și cheltuielile efectuate cu publicitatea fructelor și legumelor".

De asemenea și Î.C.C.J. a statuat în același sens prin decizia civilă nr. 6390 din 26.09.2013, pronunțată în același dosar, astfel: "Este, astfel, deosebit de relevantă împrejurarea că toate drepturile și obligațiile B. S.R.L. sunt specifice proprietarului mărfii iar nu unui simplu agent, teza unei transmiteri "pur formale" a proprietății fiind inconsistentă.

Câtă vreme la art. 8 și 20 din contractele investigate se precizează că "odată cu intrarea mărfii în magazinul beneficiarului se produce transferul proprietății asupra acesteia către beneficiar" iar facturarea mărfii s-a realizat de A. la momentul expedierii acesteia și nu pe măsura cumpărării de clientul final, este evident că apărările recurentei-reclamante în această privință nu pot fi acceptate.

În această etapă a analizei, Înalta Curte a mai reținut că nu poate fi ignorată nici modalitatea în care marfa a fost înregistrată în contabilitatea proprie a B. S.R.L. (cont simbol 371) și nici efectele generate în plan fiscal de operațiunea juridică examinată din perspectiva TVA, toate acestea conducând univoc la concluzia că a operat transferul dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei-reclamante.

Contrar susținerilor acesteia, constatarea Consiliului Concurenței de la pct. 26 din decizia atacată nu susține teza existenței unor contracte nenumite ci, dimpotrivă, reliefează rolul decisiv pe care și l-a prezervat furnizorul A. de a stabili prețul final, justificând astfel incidența în cauză a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege".

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, prima instanță, verificând aplicarea reglementării de către Consiliul Concurenței, a observat că acesta a făcut o justă aplicare a instrucțiunilor, a criteriilor de individualizare a sancțiunii.

Astfel, în raport de gravitatea faptei, invocată de reclamantă ca temei pentru reducerea amenzii, reglementarea menționată include o încălcare precum cea în speță în categoria celor de gravitate medie, stabilindu-se un nivel de bază al amenzii de 2% (în limitele de 2-4%), iar în raport de durata medie a încălcării, s-a aplicat un cuantum adițional de doar 0,2%.

Instanța de fond a apreciat că autoritatea de concurență are o marjă mare de apreciere în ce privește sancțiunea aplicată, cât timp se regăsește între limitele legale aplicabile, iar în privința respectării acestora din urmă nu există nicio îndoială.

Împotriva sentinței civile nr. 884/16.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În motivarea căii de atac recurenta a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond avea obligația ca la rejudecarea cauzei să pronunțe hotărârea în acord cu cele reținute de către instanța de casare care, admițând recursul formulat de A. S.R.L. a arătat că, în rejudecare, instanța de fond va analiza toate motivele invocate de reclamantă prin cererea principală, așa cm a fost modificată precum și apărările pârâtului;

- prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat principiul de drept "non reformatio in peius" întrucât, deși a fost admis recursul, rejudecând cauza prima instanță a respins inclusiv capătul de cerere prin care solicitase reducerea amenzii;

- prima instanță a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a instituției puterii de lucru judecat. În condițiile în care, înțelegerea, eventual concurențială, a avut loc numai între cele două societăți B. și C., sancționarea A. și reținerea unei situații de fapt în considerarea unui litigiu ce s-a purtat între doi agenți economici care aveau acest interes în perspectiva fuziunii prin absorbție, nu putea conduce, așa cum greșit s-a întâmplat, la stabilirea culpei A. și sancționarea societății;

- prima instanță a apreciat că nu ar avea relevanță, împrejurarea că nu au avut acces la întreaga documentație întrucât actele menționate nu ar fi fundamentat decizia atacată, referindu-se astfel la Nota Inspectoratului de Concurență al Municipiului București și a Județului Ilfov nr. x/28.09.2009 și la Hotărârea Plenului Consiliului Concurenței adoptată în ședința din data de 29.09.2009;

- se susține înlăturarea nejustificată a probelor în favoarea A. S-a solicitat instanței de fond să verifice această ipoteză, însă aceasta s-a limitat la a aprecia că societatea ar fi nemulțumită de modul în care autoritatea a interpretat contractele supuse controlului, ceea ce nu ar putea constitui în sine un motiv de nelegalitate;

- prima instanță a ignorat complet împrejurarea antepronunțării Plenului Consiliului Concurenței prin comunicatul de presă din 28.04.2011 în condițiile în care Decizia de sancționare a fost adoptată la data de 31.05.2011;

- instanța de fond nu a analizat motivul de nelegalitate privind faptul că decizia nu cuprinde toate elementele obligatorii prevăzute de art. 16 din Regulamentul din 15 octombrie 2010 privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor de către Consiliul Concurenței, respectiv punctul de vedere al societății și criteriile de individualizare a sancțiunii;

- contrar instanței de fond se solicită constatarea faptului că în cauză Consiliul Concurenței nu a făcut o analiză a pieței relevante, ci a pornit de la pretinsa existență a unei prezumții absolute a încălcării regulilor de concurență;

- interpretând greșit natura juridică a contractelor încheiate de A., instanța de fond a reținut în mod incorect faptul că nu ne-am afla în prezența unor contracte de agent. Contrar celor reținute de către prima instanță, se solicită a se avea în vedere că intenția reală a A. a fost constant aceea de a încheia și executa un contract de agent sens în care:

* înscrisurile de negociere a contractelor fac dovada de necontestat a intenției părților de a încheia un contract de agent;

* majoritatea clauzelor agreate prin contracte sunt specifice raporturilor juridice de agent;

* transferul dreptului de proprietate asupra produselor nu operează ca în cazul unui contract de vânzare -cumpărare;

* riscurile contractelor au fost suportate de către A.;

* nu a fost eliminată funcția de intermediar specifică contractului de agent;

* cheltuielile aferente contractelor au fost suportate integral de A.;

* în schimbul prestațiilor B. și C. au primit din partea A. un comision de 10%.

- contractele încheiate de A. cu C. și B. nu au produs efecte anticoncurențiale ci, din contră, au creat beneficii pentru consumatori, or instanța de fond a ignorat complet acest motiv care dovedea inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, încălcând și de această dată considerentele deciziei de casare;

- instanța de fond nu a analizat decizia Consiliului Concurenței nici din perspectiva modalității de stabilire a prețului de vânzare a produselor. Astfel, prețurile de vânzare către consumatorul final erau cel mult prețuri recomandate de A. și nicidecum prețuri impuse, mai ales că erau negociate înainte de intrarea în vigoare, conform corespondenței ridicate cu ocazia inspecției inopinate;

- instanța de fond nu a analizat în concret niciuna dintre aceste circumstanțe și nu a avut în vedere că nu le poate fi opusă nicio circumstanță agravantă, ci a apreciat generic și pur formal că în cauză autoritatea "a făcut o justă aplicare a instrucțiunilor, a criteriilor de individualizare a sancțiunii", concluzionând că "autoritatea de concurență are o marjă mare de apreciere în ce privește sancțiunea aplicată, cât timp se regăsește între limitele legale aplicabile, iar în privința respectării acestora din urmă nu există nicio îndoială".

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Consiliul Concurenței a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 884 din 16 martie 2016 a Curții de Apel București.

Examinând sentința atacată prin prisma tuturor criticilor formulate de recurenți, a apărărilor din întâmpinări, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune modificarea în parte a acesteia, numai în privința individualizării sancțiunii aplicate, pentru argumentele expuse în continuare.

Prin Ordinul nr. 360/29.09.2009, Consiliului Concurenței, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) și art. 34 lit. a) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a declanșat din oficiu investigația având ca obiect posibila încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege de către S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. și S.C. B. S.R.L. pe piața comercializării de fructe și legume din municipiul București.

Faptele anticoncurențiale analizate se referă la fructele și legumele proaspete furnizate de A. destinate comercializării la prețuri cu amănuntul către consumatorii finali, prin lanțul de magazine B. și C. din Municipiul București aparținând B.

Consiliul Concurentei, a constatat că între S.C. A. S.R.L., în calitate de furnizor și, pe de altă parte, S.C. B. S.R.L și C. S.R.L (aceasta din urma preluată ulterior de B. prin fuziune prin absorbție, la data de 12.04.2011), în calitate de beneficiari, a intervenit o înțelegere anticoncurențială, materializată prin semnarea unor contracte care cad sub incidența interdicției prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurentei nr. 21/1996, deoarece restricționează concurența prin obiect, în sensul în care clauzele contractuale au determinat restricționarea libertății beneficiarilor de a-și stabili singuri prețurile de vânzare la raft pentru fructele și legumele primite de la furnizor și au permis fixarea, în mod direct, a prețurilor de vânzare minime, de către furnizorul mărfurilor.

Ca urmare, prin Decizia nr. 18/31.05.2011, care este supusă controlului de legalitate, Consiliul Concurenței a aplicat S.C. A. S.R.L. o amendă totală în valoare de 1.802.630 RON, reprezentând 2,2% din cifra de afaceri totală aferentă anului 2010.

Analizând motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, în cel de al treilea ciclu procesual urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată pentru considerentele arătate pe larg la punctul 2 din prezenta.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a legii, atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greșit. Răspunzând punctual criticilor recurentei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte constată că prima critică se referă la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ. Susține recurenta că instanța de fond avea obligația ca la rejudecarea cauzei să pronunțe hotărârea în acord cu cele reținute de către instanța de casare care, admițând recursul formulat de A. S.R.L. a arătat că, în rejudecare, instanța de fond va analiza toate motivele invocate de reclamantă prin cererea principală, așa cum a fost modificată precum și apărările pârâtului.

Contrar celor susținute de recurentă, Înalta Curte reține că instanța de fond a abordat cauza sistematic, motivarea fiind coerentă și convingătoare, cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este real că unele argumente ale părților nu au fost examinate, însă aceasta nu poate echivala cu o "necercetare a fondului" cauzei și nu există temei pentru a se considera că s-ar fi încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție, câtă vreme sentința, în ansamblul său, răspunde la toate motivele de fapt și de drept din acțiunea judiciară.

Nu se poate pretinde unei instanțe de judecată să răspundă punctual la toate susținerile părților, fiind satisfăcător din perspectiva exigențelor procesuale dacă acestea sunt grupate și analizate astfel încât clarificarea punctelor importante să fie asigurată logic și coerent, în detrimentul aspectelor secundare care nu au aptitudinea să conducă la o altă soluție.

Subsumat acestei critici, recurenta a mai invocat încălcarea principiului de drept "non reformatio in peius" întrucât, deși a fost admis recursul, rejudecând cauza prima instanță a respins inclusiv capătul de cerere prin care solicitase reducerea amenzii.

Or, principiul "non reformatio in peius" presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, situația stabilită prin hotărârea atacată. Cu alte cuvinte, hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părții care a exercitat calea de atac.

Însă, în cazul în care și partea adversă, nemulțumită de soluția pronunțată, declară recurs (în cazul de față Consiliul Concurenței) evident că recurentei-reclamante i se putea schimba situația stabilită prin sentință, ca efect al admiterii recursului recurentului-pârât. În aceste condiții, critica formulată apare ca nefondată.

O altă critică a recurentei se referă la aplicarea greșită a instituției puterii de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că Decizia nr. 188/2011 a Consiliului Concurenței a fost contestată atât de A. (dosar nr. x), cât și de C. și B. (dosar nr. x), context în care instanța investită cu soluționarea cererii de anulare a deciziei nr. 18/2011, formulate de C. și B. în dosarul nr. x, a analizat cadrul general al realizării înțelegerii intervenite între acestea și A., prin semnarea contractelor conținând clauze restrictive de concurență.

Astfel, între A. și B. a intervenit contractul de furnizare nr. x/2009, iar între A. și C. contractele nr. x/2008 și nr. 59/01.01.2009. La art. 5 din contract se prevede că prețul de vânzare la raft al mărfii este stabilit de furnizor (A.), clauză considerată anticoncurențială întrucât restrânge libertatea retailerilor B. și C. de a-și determina în mod independent prețul de vânzare al produselor comercializate în magazinele proprii.

Faptul că în considerentele sentinței atacate se face trimitere la cele reținute irevocabil în cazul celorlalte două societăți implicate în aceeași operațiune anticoncurențială nu este de natură să conducă la concluzia că prima instanță nu a analizat concret criticile reclamantei, însă nici nu pot fi separate total cele două cauze dată fiind strânsa lor legătură și relațiile contractuale dintre cele trei societăți.

Mai critică recurenta faptul că nu a avut acces la întreaga documentație din dosarul de investigație.

Potrivit dispozițiilor art. 44 din Legea concurenței nr. 21/1996, forma în vigoare la momentul emiterii deciziei Consiliului Concurenței(în prezent art. 45):

"(1) Cu minimum 30 de zile înainte de data fixată pentru audiere, o copie a raportului va fi transmisă, spre luare la cunoștință, persoanelor a căror audiere a fost dispusă potrivit prevederilor art. 43 alin. (1). Persoanelor a căror audiere a fost admisă potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) li se va trimite copia raportului numai la cerere și dacă președintele Consiliului Concurenței apreciază că este util în interesul investigației.

(2) Președintele Consiliului Concurenței va permite părților în cauză consultarea dosarului și obținerea, contra cost, de copii și extrase ale actelor procedurii de investigație.

(3) Dreptul de acces la dosar nu se extinde asupra secretelor de afaceri, altor informații confidențiale și nici asupra documentelor interne ale Consiliului Concurenței, ale Comisiei Europene sau ale autorităților de concurență ale statelor membre ale Uniunii Europene. Dreptul de acces la dosar nu se extinde nici asupra corespondenței dintre Consiliul Concurenței și Comisia Europeană sau autoritățile de concurență ale statelor membre sau dintre acestea din urmă atunci când corespondența este inclusă în dosarul Consiliului Concurenței.

(4) Documentele, datele și informațiile din dosarul cauzei care sunt confidențiale nu sunt accesibile pentru consultare ori obținere de copii sau extrase decât prin decizie a președintelui Consiliului Concurenței. Decizia președintelui Consiliului Concurenței poate fi atacată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicarea către părțile interesate. Hotărârea Curții de apel este supusă recursului, care poate fi declarat în termen de 5 zile de la comunicare. Instanțele vor proceda la judecarea cauzei de urgență și cu precădere.

(5) Atacarea deciziei președintelui Consiliului Concurenței suspendă procedura în fața autorității de concurență până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, potrivit prevederilor alin. (4).

(6) Nicio dispoziție din prezenta lege nu interzice dreptul Consiliului Concurenței de a dezvălui și utiliza informațiile necesare pentru a dovedi o încălcare a art. 5 și 6 din prezenta lege, precum și a art. 101 și 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

(7) În cazul unei proceduri de investigație, având ca obiect o concentrare economică, dispozițiile prezentului articol referitoare la consultarea dosarului sunt aplicabile asociaților și directorilor executivi ai entităților participante la concentrare, în măsura în care aceștia justifică în cauză un interes legitim."

Se poate observa că dreptul părții de acces la dosarul investigației și datele utilizate de Consiliul Concurenței este limitat de legiuitor, prevăzându-se expres că acest drept nu se extinde asupra secretelor de afaceri, altor informații confidențiale și nici asupra documentelor interne ale Consiliului Concurenței, ale Comisiei Europene sau ale autorităților de concurență ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Așa fiind, în mod corect a reținut prima instanță că documentele la care face trimitere A., respectiv Nota Inspectoratului de Concurență al Municipiului București și a Județului Ilfov nr. x/28.09.2009 și la Hotărârea Plenului Consiliului Concurenței adoptată în ședința din data de 29.09.2009, sunt documente interne, inaccesibile părților.

O altă critică a recurentei se referă la înlăturarea nejustificată a probelor în favoarea A., susținându-se că s-a solicitat instanței de fond să verifice această ipoteză, însă aceasta s-a limitat la a aprecia că societatea ar fi nemulțumită de modul în care autoritatea a interpretat contractele supuse controlului, ceea ce nu ar putea constitui în sine un motiv de nelegalitate.

Or, așa cum a reținut și prima instanță, susținerile recurentei sunt simple apărări cu caracter general, neidentificându-se în mod concret documentele care ar fi condus la dezincriminarea faptei anticoncurențiale. Împrejurarea că în evaluarea materialului probator autoritatea de concurență sau chiar instanța de judecată, nu a apreciat ca relevante o serie de documente, neconferindu-le valoarea probatorie dorită de partea care le-a propus, nu constituie în sine un motiv de nelegalitate a actului contestat.

Mai susține recurenta că prima instanță a ignorat complet împrejurarea antepronunțării Plenului Consiliului Concurenței prin comunicatul de presă din 28.04.2011 în condițiile în car