ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1286/2014

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul N.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 297/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza actelor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 167 din 11 septembrie 2013 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în Dosarul nr. 3609/91/2013, a fost condamnat inculpatul N.I.M., muncitor la SC B.M. SRL jud. Suceava, fără antecedente penale, în prezent deținut în Penitenciarul Galați) la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., în referire la art. 320

1

C. proc. pen.

În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a dedus din pedeapsă, perioada executată, începând cu data de 29 aprilie 2013 la zi.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prevalarea de probe biologice de la inculpatul N.I.M.

A fost obligat inculpatul la despăgubiri civile, după cum urmează:

- către S.A.J. Vrancea 122,76 lei plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea integrală a debitului;

- către S.J.U. Sf. Pantelimon Focșani la 4.283,02 lei plus dobânda legală începând cu data rămânerii definitive a prezentei și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 896/255/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, înregistrat la Tribunalul Vrancea sub nr. 3609/91/2013, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului N.I.M., muncitor la SC B.M. SRL jud.Suceava, fără antecedente penale,  pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., reținându-se că în ziua de 29 aprilie 2013, în jurul orei 14,00, în timp ce purta o discuție cu prietena sa - Z.M.L., pe o poiană din com. Vidra jud. Vrancea, pe fondul geloziei, a lovit-o cu un cuțit în zona „paravertebrala dreapta, după care i-a comprimat gâtul cu ambele mâini, cauzându-i plagă înjunghiată și echimoze cervicale, pentru care a necesitat 25-30 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, punând și viața victimei în primejdie, urmărind astfel suprimarea vieții victimei, rezultat socialmente periculos care nu s-a produs datorită intervențiilor medicale.

Examinând actele și lucrările dosarului instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

În dimineața de 29 aprilie 2013, după mai multe convorbiri telefonice cu Z.M.L., inculpatul s-a deplasat cu un microbuz în com. Vidra, jud. Vrancea, iar în stația Burca s-a întâlnit cu partea vătămată, care își petrecuse noaptea la prietenul său, R.D.

Fiindu-i teamă de o posibilă confruntare cu R.D., inculpatul a luat de la domiciliul său un cuțit de vânătoare, cu teacă, pe care-l deținea de circa 4 ani și pe care obișnuia să-l folosească la bucătărie.

În aceeași zi, în jurul orei 13.30, inculpatul și victima s-au întâlnit din nou pe un teren din apropierea locuinței bunicii numitei Z.M.L., situată în com. Vidra jud. Vrancea, unde N.I.M. a încercat să o convingă pe aceasta să renunțe la relația cu celălalt prieten al ei.

În timp ce discutau, Z.M.L. a fost sunată pe mobil chiar de R.D., victima spunându-i acestuia din urmă că „îl iubește", moment în care inculpatul a devenit gelos, a scos de ia brâu cuțitul de vânătoare pe care-l avea asupra sa și i-a aplicat persoanei vătămate o lovitură în zona omoplatului drept, în timp ce aceasta se afla în poziția șezut.

După ce partea vătămată Z.M.L. a fost lovită de inculpat, s-a ridicat, având cuțitul înfipt în omoplatul drept și a încercat să fugă, însă a fost urmărită de acesta, care a ajuns-o din urmă, a apucat-o și a strâns-o cu ambele mâini de gât până când aceasta și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit la sol.

Inculpatul, observând că victima sângerează abundent, a sunat S.N.A.U. 112, la fața locului sosind o ambulanță și apoi organele de poliție. Z.M.L. a fost transportată la S.J.U. „Sf. Pantelimon" Focșani, unde a fost supusă de urgență unei intervenții chirurgicale.

Instanța de fond a apreciat că, situația de fapt astfel cum a fost reținută mai sus rezultă din proces verbal de cercetare la fața locului cu planșe foto; declarațiile învinuituli/inculpatului;declarațiile martorilor; raportul de constatare medico-legală;înscrisuri; coroborate cu declarația de recunoaștere a faptei de către inculpat.

Prima instanță a apreciat că în drept, fapta inculpatului N.I.M., care, în ziua de 29 aprilie 2013, în jurul orei 14.00, în timp ce purta o discuție cu prietena sa - Z.M.L., pe o poiană din com. Vidra, jud. Vrancea, pe fondul geloziei, a lovit-o cu un cuțit în zona „paravertebrală dreapta", după care i-a comprimat gâtul cu ambele mâini, cauzându-i plagă înjunghiată și echimoze cervicale, pentru care a necesitat 25-30 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, punându-i viața în primejdie, urmărind astfel suprimarea vieții victimei, rezultat socialmente periculos care nu s-a produs datorită intervențiilor medicale, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen.,pentru care urmează să răspundă penal.

Totodată, la încadrarea juridică dată faptei, instanța de fond a avut în vedere obiectul corp delict folosit (cuțit) deosebit de apt de a produce moartea, zona vitală vizată (paravertebrală dreapta), gravitatea leziunilor produse, respectiv plagă înjunghiată și echimoze cervicale care au necesitat 25-30 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, punându-i victimei viața în primejdie, rezultat socialmente periculos care nu s-a produs datorită intervențiilor medicale.

S-a apreciat că în raport de obiectul vulnerant folosit, zona vizată, gravitatea leziunilor produse, inculpatul a acționat cu intenția de a suprima viața victimei, rezultat letal periculos care nu s-a produs din motive independente de voința sa.

Din raportul de constatare medico-legală efectuat de S.J.M.L. Vrancea (filele 41-42 dosar urmărire penală), rezultă că :

S-a reținut că intenția suprimării vieții victimei rezultă și din circumstanțele reale ale săvârșirii faptei, în sensul că inculpatul N.I.M., după ce a lovit victima cu cuțitul, a urmărit-o, a apucat-o și a strâns-o cu ambele mâini de gât, până când aceasta și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit la sol, fapt ce rezultă din declarația victimei Z.M.L. dată la urmărirea penală (filele 21-23) coroborată cu recunoașterea faptei, așa cum a fost ea reținută prin rechizitoriu, de către inculpat.

Instanța de fond a apreciat că materialul probator administrat în cauză nu a dovedit că fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive ale altei infracțiuni și nici ale infracțiunii de vătămare corporală prevăzută de art. 182 C. pen.

De asemenea, prima instanță a apreciat că în cauză nu se pot reține nici dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., pentru că nu sunt dovezi că inculpatul a săvârșit infracțiunea sub stăpânirea unei puternice tulburări determinată de o provocare din partea părții vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului N.I.M. instanța de fond a avut în vedere gradul de pericol concret al faptei, persoana inculpatului și poziția procesuală a acestuia.

Față de persoana inculpatului care este pentru prima dată în sfera ilicitului penal, neavând antecedente penale, față de vârsta acestuia, de atitudinea procesuală sinceră, instanța de fond a apreciat că scopul pedepsei și reeducarea inculpatului se pot realiza prin aplicarea unei pedepse în condițiile art. 320

1

C. proc. pen., orientată spre minim, cu executare în regim de detenție.

În condițiile art. 71 C. pen., s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) ipoteza a ll-a și lit. b) C. pen., întrucât instanța a apreciat că săvârșirea faptei de către inculpat conduce la concluzia existenței unei nedemnități în exercitarea dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții efectiv publice și a dreptului de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat.

Interzicerea dreptului de a fi ales și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, atât ca pedeapsă complementară cât și ca pedeapsă accesorie s-a impus, având în vedere gravitatea infracțiunii săvârșite.

În baza dispozițiilor art. 350 C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În temeiul art. 88 C. pen. s-a efectuat deducerea la zi a perioadei executate în stare de reținere și arest preventiv.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

În baza art. 14 C. proc. pen. cu referire la art. 1349 și art. 1381 din N.C.C. și art. 313 din Legea nr. 95/2006 a fost obligat inculpatul la despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de transport și spitalizare, către S.A.J. Vrancea și S.J.U. „Sf. Pantelimon" Focșani, așa cum au fost solicitate de aceste părți civile, la care s-a adăugat dobânda legală calculată începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la achitarea integrală a debitului.

În baza art. 189 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

împotriva sentinței penale nr. 167 din 11 septembrie 2013 a Tribunalului Vrancea, a declarat apel inculpatul N.I.M., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Apelantul inculpat a solicitat reținerea, în favoarea sa a circumstanței legale prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., întrucât s-a aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții în momentul săvârșirii infracțiunii, precum și a circumstanțelor judiciare prev.de art. 74 alin. (1) C. pen., cu consecința scăderii pedepsei, sub minimul prevăzut de lege.

Prin Decizia penală nr. 297/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul N.I.M., muncitor la SC B.M. SA jud. Suceava, fără antecedente penale,  în prezent deținut în Penitenciarul Galați, împotriva sentinței penale nr. 167 din 11 septembrie 2013 a Tribunalului Vrancea.

A fost menținută starea de arest a inculpatului N.I.M.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării preventive de la 29 aprilie 2013 la zi-21 noiembrie 2013.

A fost obligat apelantul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Suma de 50 lei, reprezentând plata parțială a onorariului avocatului desemnat din oficiu (avocat Ț.M.) s-a dispus să fie avansată din fondurile Ministerului Justiției către Baroul Galați .

Analizând hotărârea apelată, pe baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, a susținerilor apelantului-inculpat, precum și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) Cod proc.penală, instanța de prim control judiciar a constatat că prima instanță a reținut o corectă situație de fapt pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, vinovăția inculpatului, precum și încadrarea juridică dată faptei.

S-a reținut, în fapt, că inculpatul N.I.M. în ziua de 29 aprilie 2013, în jurul orei 14.00, în timp ce purta o discuție cu prietena sa Z.M.L., pe o poiană din localitatea Vidra județul Vrancea, pe fondul geloziei, a lovit-o cu un cuțit în zona paravertebrală dreaptă, după care i-a comprimat gâtul cu ambele mâini, cauzându-i o plagă înjunghiată și punându-i viața în primejdie, urmărind, astfel, suprimarea vieții victimei, rezultat socialmente periculos care nu s-a produs datorită intervențiilor medicale.

S-a apreciat că fapta săvârșită de inculpat întrunește elementele constitutive la infracțiunii de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen. în referire la art. 174 C. pen.

La primul termen de judecată, inculpatul a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., în sensul că a recunoscut fapta așa cum a fost descrisă în actul de sesizare arătând că dorește să fie judecat pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

În baza art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța de fond a redus limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fapta săvârșită, cu o treime.

Instanța de apel a apreciat că, nu poate fi reținută circumstanța legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., așa cum a solicitat inculpatul prin motivele de apel, deoarece, conform acestui articol de lege, săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, trebuie să fie provocată de victimă prin violență sau printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Partea vătămată nu a făcut altceva decât să vorbească la telefon cu o altă persoană. Faptul că această discuție ar fi provocat neplăceri inculpatului, nu este de natură a constitui o puternică tulburare provocată prin violență și nici o atingere gravă a demnității inculpatului.

Inculpatul și victima nu erau despărțiți de mai mult timp și chiar dacă aceștia ar fi locuit împreună nu s-ar fi justificat acțiunea infracțională a inculpatului.

Faptul că inculpatul a fost cel ce a chemat ambulanța pentru a o prelua pe victimă, nu poate constitui o circumstanță atenuantă, deoarece acesta nu mai putea înlătura rezultatul infracțiunii săvârșite. Doar medicii, prin acțiunile lor, au făcut ca rezultatul urmărit de inculpat să nu se producă.

Instanța de apel a mai reținut că inculpatul apelant a premeditat fapta săvârșită, deoarece, pe lângă faptul că a dorit să se întâlnească cu partea vătămată într-un loc izolat, neaccesibil publicului, s-a și înarmat cu un cuțit în vederea acestei întâlniri.

Pe de altă parte, după ce a lovit victima cu cuțitul în omoplat și aceasta a încercat să fugă, inculpatul a oprit-o și a strâns-o cu ambele mâini de gât până și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută, ca o circumstanță atenuantă judiciară, conduita inculpatului înainte de săvârșirea infracțiunii. S-a mai apreciat că, nu poate fi reținută nici circumstanța atenuantă judiciară prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., deoarece, deși inculpatul a recunoscut fapta săvârșită, pentru acest motiv i-au fost aplicate dispozițiile art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., cu consecința reducerii, cu o treime, a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită iar reținerea și a circumstanței atenuate judiciare, ar însemna să se dea o dublă eficiență aceleiași împrejurări de fapt.

Împotriva Deciziei penale nr. 297/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul N.I.M.

Recurentul inculpat a susținut prin apărătorul său ales, că în mod nelegal, nu a fost reținută în favoarea sa, circumstanța atenuantă legală, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., respectiv, scuza provocării, împrejurare ce ar fi determinat aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, raportat la infracțiunea pentru care a fost condamnat.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, în rejudecare, reținerea în favoarea sa a circumstanței atenuante legale, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia sub minimul special prevăzut de textul incriminator, întrucât a săvârșit fapta, fiind provocat de atitudinea părții vătămate, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen.

A mai susținut că instanța de fond și instanța de apel nu au avut în vedere împrejurările concrete ale săvârșirii faptei și nici circumstanțele sale personale care îi sunt favorabile și anume, conduita bună înainte de săvârșirea faptei - care este pe deplin dovedită, la dosar fiind atașată o caracterizare făcută de primar care i-a fost și diriginte care exprimă totul în legătură cu conduita sa din localitatea de domiciliu și unde a terminat studiile, este singurul întreținător al familiei, având foarte mulți frați, nu este cunoscut cu antecedente penale, a acordat ajutor victimei atunci când a conștientizat că aceasta se află în stare gravă, depunând stăruințe imediate pentru înlăturarea efectului faptelor sale, prin apelarea serviciului de urgență 112 și prin transportarea victimei în brațe până la salvare, s-a prezentat de îndată la organul de urmărire penală, a recunoscut fapta încă din faza incipientă a cercetărilor și a dat explicații cu privire la împrejurarea pentru care a reacționat în acest mod față de partea vătămată.

Recursul formulat de inculpat a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție la 04 decembrie 2013 sub nr. 3609/91/2013.

Având în vedere că la data judecării cauzei în recurs, respectiv la data de 11 aprilie 2014, este în vigoare noul C. proc. pen., este necesar să se stabilească cadrul procesual în raport cu împrejurarea că, în prezent, recursul nu mai este o cale ordinară de atac și sub aspectul competenței funcționale a acestei instanțe de a judeca recursul, dat fiind că dispozițiile de procedură penală sunt de imediată aplicare.

Situația tranzitorie expusă anterior este reglementată prin dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, care stabilesc atât competența de soluționare cât și dispozițiile procesuale aplicabile în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi.

Astfel, în conformitate cu dispoziția tranzitorie anterior menționată, „recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoare a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare ia recurs."

Totodată, se constată că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, la data de 21 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin acest act normativ, prin care s-a realizat o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial, intenția clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Din examinarea cazurilor de casare expres prevăzute de textul de lege anterior menționat, rezultă că prin limitarea obiectului judecății în recurs legiuitorul a urmărit ca nu orice încălcare a legii de procedură-penală sau a legii substanțiale să constituie temeiuri pentru a casa hotărârea atacată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Examinând decizia penală atacată prin prisma motivului de recurs invocat de inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 dar și a prevederilor art. 5 C. pen., privind aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele motive:

Înalta Curte apreciază că nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior critica formulată de inculpat, în ceea ce privește nereținerea în favoarea acestuia a circumstanței atenuante legală a stării de provocare, prevăzută de dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. anterior.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct 172 C. proc. pen. anterior- hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greșită aplicare a legii - instanța de recurs desfășoară judecata în limitele investirii potrivit art. 385

9

C. proc. pen. anterior - din perspectiva cazului de casare invocat și a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât în speță, Înalta Curte nu este abilitată să reanalizeze situația de fapt, ci, pe baza situației de fapt stabilită de instanța de fond și de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfășurată la prima instanță și în apel.

Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalități principale, respectiv neaplicarea de către instanța de fond și/sau cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greșită a dispoziției legale care trebuia aplicată.

Critica recurentului inculpat vizează nereținerea în cauză a circumstanței atenuante legale a provocării, față de probatoriul administrat și în raport de poziția părții vătămate, despre care învederează că încă din faza de urmărire penală aceasta nu a susținut acțiunea penală, iar în fața primei instanțe a declarat că nu se constituie parte vătămată și că nu are niciun fel de pretenții împotriva lui, atitudinea acesteia confirmând că a conștientizat că ceea ce s-a întâmplat s-a datorat numai atitudinii ei de a purta acea convorbire telefonică cu actualul său prieten, căruia i-a „adresat cuvinte frumoase", motiv pentru care inculpatul și-a ieșit din fire.

Înalta Curte reține că pentru existența circumstanței atenuante legale a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. anterior, se cer întrunite cumulativ mai multe condiții: infracțiunea să fie săvârșită sub stăpânirea unei puternice emoții, să existe o legătură de la cauză la efect, respectiv, între actul provocator și tulburarea psihică sau emoția sub stăpânirea căreia s-a săvârșit infracțiunea.

De asemenea, pentru incidența art. 73 lit. b) C. pen. se cere ca victima să dovedească o agresivitate sau o altă comportare care să fie considerată gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau emoție, încât să nu fie în stare să se abțină de la o ripostă prin săvârșirea de infracțiuni. Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar pentru existența unei puternice tulburări sau emoții, se presupune, de regulă, ca faptele celor în cauză să aibă o apropiată semnificație.

În aprecierea situațiilor concrete a contextului faptic în care arț 73 lit. b) C. pen. ar avea aplicabilitate, trebuie avute în vedere și persoanele implicate, profilul socio-profesional al acestora și alte aspecte ce pot circumstanția și configura mobilul acțiunii, al pretinsului act provocator.

Circumstanța atenuantă a provocării vizează mobilul infracțiunii, latura subiectivă a acesteia, conducând la atenuarea gradului de pericol social al faptei și de periculozitate a infracțiunii, presupunând că în alte condiții acesta ar fi avut o conduită în limite legale.

Înalta Curte, în consens cu instanța de fond și cu instanța de apel, reține că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru reținerea circumstanței atenuante legale a provocării, având în vedere că atitudinea părții vătămate, care nu a făcut altceva decât să poarte o discuție telefonică în prezența inculpatului, cu actualul ei prieten, nu constituie un act provocator de natură să determine inculpatului o puternică tulburare sau emoție care să-i inducă imposibilitatea de control asupra acțiunilor sale.

Faptul că discuția telefonică purtată de partea vătămată cu actualul său prieten i-ar fi produs inculpatului un sentiment de gelozie, nu a fost de natură a-i provoca acestuia o puternică tulburare sau emoție, o atingere gravă a demnității sale, sub stăpânirea căreia să riposteze atât de agresiv și să-i aplice victimei lovituri cu cuțitul.

Starea conflictuală dintre inculpat și victimă, determinată de legătura ei de prietenie cu un alt bărbat, circumstanțele generale ale comiterii infracțiunii nu pot fundamenta concluzia existenței provocării chiar dacă ele sugerează momente de încordare și enervare, condițiile scuzei provocării fiind foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei tulburări în momentele critice, cerându-se ca aceste tulburări să fie puternice și determinate de acțiuni concret și clar definite prin lege, întreprinse de victimă.

Totodată, Înalta Curte constată că, în baza materialului probator administrat în cauză, instanța de fond și instanța de apel au stabilit că inculpatul a premeditat fapta săvârșită, deoarece, pe lângă faptul că a dorit să se întâlnească într-un loc izolat, neaccesibil publicului, cu partea vătămată, s-a și înarmat cu un cuțit în vederea acestei întâlniri.

Pe de altă parte, după ce a lovit victima cu cuțitul în omoplat și aceasta a încercat să fugă, inculpatul a oprit-o și a strâns-o cu ambele mâini de gât până și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit.

Astfel, Înalta Curte reține că, motivul de recurs invocat de inculpat are ca finalitate, în esență, modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel, în condițiile în care instanțele de fond și apel au stabilit sub aspectul situației de fapt că din ansamblul întregului material probator a rezultat că, în mod cert, inculpatul N.I.M., în ziua de 29 aprilie 2013, în jurul orei 14.00, în timp ce purta o discuție cu prietena sa - Z.M.L., pe o poiană din com. Vidra, jud. Vrancea, pe fondul geloziei, a lovit-o cu un cuțit în zona „paravertebrală dreapta", după care i-a comprimat gâtul cu ambele mâini, cauzându-i plagă înjunghiată și echimoze cervicale, pentru care a necesitat 25-30 zile de îngrijiri medicale în vederea vindecării, punându-i viața în primejdie, urmărind astfel suprimarea vieții victimei, rezultat socialmente periculos care nu s-a produs datorită intervențiilor medicale.

Intenția suprimării vieții victimei rezultă și din circumstanțele reale ale săvârșirii faptei, în sensul că inculpatul N.I.M., după ce a lovit victima cu cuțitul, a urmărit-o, a apucat-o și a strâns-o cu ambele mâini de gât, până când aceasta și-a pierdut cunoștința și s-a prăbușit la sol, fapt ce rezultă din declarația victimei Z.M.L. dată la urmărirea penală (filele 21-23) coroborată cu depozițiile inculpatului date în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond.

De altfel, inculpatul și-a recunoscut vinovăția, stabilită pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, beneficiind de aplicarea dispozițiilor art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen., acesta arătând în declarația sa dată în fata instanței de fond că: „recunosc săvârșirea faptei, în sensul că pe 29 aprilie m-am întâlnit cu prietena Z.M.L. să vorbim despre relația noastră. Știam că are pe cineva și aceasta încerca să-și explice că totul s-a terminat. Pe moment am înțeles, la un moment a sunat telefonul, era celălalt prieten, iar când M. i-a adresat tot felul de cuvinte frumoase a crescut gelozia în mine și mi-am pierdut mințile două secunde, timp în care am înjunghiat-o Nu am avut niciodată intenția s-o omor. Am acționat ca un gest reflex" (fila 24 dosarul instanței de fond).

Critica inculpatului din recurs vizând existența unei circumstanțe atenuante legale, impun o reevaluare a probatoriului și a situației de fapt, or, în recurs nu mai este posibilă cenzurarea situație de fapt, respectiv verificarea concordanței dintre cele reținute în hotărârea de condamnare și probele administrate.

Așadar, pornind de la principiul, impus prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, potrivit căruia examinarea cauzei în recurs se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost recurată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, instanța de recurs nu mai poate cenzura situația de fapt.

În realitate, prin motivele de recurs se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de fond și de cea de apel.

Ca atare, Înalta Curte constată că în motivarea recursului, inculpatul nu a invocat nerespectarea vreunei dispoziții legale, așa încât criticile sale nu se circumscriu cazului de casare prev. de art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior.

Totodată, o reevaluare a pedepsei aplicate inculpatului ar presupune o evaluare a situației de fapt, aprecierea cauzei pe fondul acesteia, însă noile cazuri de casare nu mai permit acest lucru.

Pe de altă parte, critica inculpatului în sensul greșitei individualizări a pedepsei, nu intră sub incidența cazului de casare prevăzut de art. art. 385

9

alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. anterior, ci ar fi putut fi examinată în cadrul cazului de casare prevăzut de textul art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. anterior, din vechea reglementare, până la apariția Legii nr. 2/2013, care prevedea că hotărârile erau supuse casării „în cazul în care s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., sau în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, textul anterior menționat a fost modificat de art. 1 pct. 15 al Legii, în sensul că acest caz de casare a devenit aplicabil doar în situației când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", din conținutul textului fiind înlăturată sintagma referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate de către instanță, astfel încât netemeinicia pedepsei nu mai poate fi examinată în calea de atac a recursului declarat împotriva deciziilor pronunțate în apel.

De altfel, abrogarea expresă a cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 teza I C. proc. pen. anterior arată că voința legiuitorului a fost aceea ca, în conformitate cu art 385

9

C. proc. pen. anterior examinarea în recurs să se limiteze doar la chestiunile de legalitate și nu de temeinicie și prin urmare, temeinicia deciziei atacate - sub aspectul individualizării pedepsei - nu mai poate fi examinată în recurs.

Examinând incidența legii penale mai favorabile, Înalta Curte constată că în timpul judecării cauzei în calea de atac exercitată de inculpat, a intrat în vigoare N.C.P., care a adus schimbări, printre altele și în ceea ce privește infracțiunea de omor calificat, precum și modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru această infracțiune dar și cu privire la condițiile de tragere la răspundere penală referitoare la infracțiunea de violare de domiciliu.

Modificările ivite în cursul judecării cauzei în recurs, ca urmare a succesiunii în timp a celor două legi penale, C. pen. anterior și C. pen. în vigoare, impun soluționarea acestui conflict al legilor în timp în scopul determinării legii penale aplicabile în această situație tranzitorie.

Cu toate acestea, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

Excepția înscrisă în art. 15 alin. (2) din Constituție impune ca într-o situație tranzitorie cum este cea din prezenta cauză, să se facă aplicarea dispoziției constituționale.

Expresie a acestui principiu constituțional este dispoziția din art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit căreia, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

Controlul legalității unei hotărâri judecătorești în recurs presupune nu doar îndreptarea unor încălcări ale legii la judecata în fond și apel ci și verificarea dacă prin ivirea unor situații ulterioare pronunțării hotărârii atacate nu apare necesară restabilirea legalității și pronunțarea unei hotărâri în conformitate cu legea substanțială.

Principiul constituțional, chiar în lipsa unui caz de casare prin prisma căruia hotărârea devenită nelegală să fie casată, impune aplicarea retroactivă a legii noi mai favorabile și restabilirea legalității sub acest aspect.

Determinarea legii penale mai favorabile și alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispozițiilor penale din legi succesive care își găsesc aplicarea în speță, utilizând criteriul aprecierii in concreto.

Pentru a deveni aplicabile dispozițiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiției de existentă a unei situații tranzitorii care a fost anterior constatată în cuprinsul acestor considerente, mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzației să fie infracțiune, atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisă, cât și conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.

Examinând cauza în ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 C. pen., în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârșirea infracțiunii de către inculpat, instanța de recurs constată că în cauză nu se impune aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, inculpatul N.I.M. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la infracțiunea omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen. anterior la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Tentativa la infracțiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., continuă să fie incriminată în N.C.P., având, așadar, corespondent în noua reglementare.

Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată, fiind prevăzută ca infracțiune în art. 188 C. pen. și este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Referitor la condițiile de existență a tentativei și cele privind tratamentul sancționator, Înalta Curte constată că acestea nu au fost modificate, fiind preluate în integralitate și cu aceleași consecințe în art. 32 și 33 din N.C.P.

În ceea ce privește efectele procedurii recunoașterii vinovăției, este de precizat că nu exisă diferențe între art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. anterior și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., în sensul că ambele texte prevăd reducerea limitelor sancțiunii, cu o treime.

Totodată, este de reținut faptul că limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 C. pen. anterior sunt cuprinse între 10 și 20 de ani, iar pentru săvârșirea acestei infracțiuni în forma tentativei, aceste limite se reduc la jumătate, conform art. 21 alin. (2) C. pen. anterior.

Astfel, în cazul tentativei la infracțiunea de omor, minimul pedepsei este de 5 ani închisoare, iar maximul prevăzut de lege este de 10 ani închisoare.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. anterior și procedând la reducerea acestor limite cu o treime, rezultă că limitele în care se putea situa pedeapsa ce urma a fi efectiv aplicată inculpatului era între un minim special de 3 ani și 4 luni închisoare și un maxim special de 6 ani și 7 luni închisoare.

Pedeapsa aplicată inculpatului de 3 ani și 6 luni închisoare, este orientată spre minimul special prevăzut de norma incriminatoare.

Potrivit legii noi, faptele inculpatului corespund infracțiunii prev. de art. 188 alin. (1) C. pen. care este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 10 ani la 20 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Prin aplicarea succesivă, în ordinea prevăzută de art. 79 alin. (1) C. pen., a dispozițiilor privind sancționarea tentativei (art. 33 alin. (2) C. pen.) și a cauzei de reducere a pedepsei (art. 396 C. proc. pen.), limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea de omor se reduc inițial la jumătate, fiind între 5 ani la 10 ani închisoare și, în continuare cu o treime, ajungând la un minim special de 3 ani și 4 luni închisoare și un maxim special de 6 ani și 7 luni închisoare

Așa fiind, cum limitele de pedeapsă pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul, prevăzute atât în C. pen. anterior cât și în C. pen. în vigoare, sunt identice, instanța de recurs constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 5 C. pen. referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.

Având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție și neidentificând niciuna din situațiile care pot fi încadrate în cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul N.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 297/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 385

17

alin. (4) raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen. anterior, se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului,, durata reținerii și arestării preventive de la 29 aprilie 2013 la 11 aprilie 2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.I.M. împotriva Deciziei penale nr. 297/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 29 aprilie 2013 la 11 aprilie 2014.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 aprilie 2014.