ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 826/2015

Asupra conflictului

negativ de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Jibou la data de 22 septembrie 2014,

reclamanta SC G. L&D SA a chemat în judecată pe pârâta SC G.&G. SRL,

solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 194,12 RON, în baza contractului

de vânzare pentru distribuția cu amănuntul a buteliilor proprietatea P. LPG nr.

168 din 14 iunie 2012, la care se adaugă dobânda contractuală de 0,5%, precum

și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă

nr. 492/C din 12 noiembrie 2014, Judecătoria Jibou a admis excepția

necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 6 București, reținând că

prin clauza 20.1 din contractul sus-menționat, părțile au stabilit ca orice

dispută care nu poate fi soluționată amiabil să fie supusă jurisdicției

instanței competente din Municipiul București.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorul 6 București, sub nr. 916/1752/2014.

Prin Sentința civilă

nr. 9913 din 18 decembrie 2014 Judecătoria Sectorul 6 București a admis

excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Jibou.

Pentru a hotărî

astfel, Judecătoria Sectorul 6 București a reținut că, în speță, față de

obiectul cererii, nu este vorba despre o competență teritorială de ordine

publică, ci de una relativă, de ordine privată.

Or, potrivit art. 130

alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar

de pârât, nu și de instanță din oficiu, iar potrivit alin. (4) al aceluiași

articol, dacă necompetența nu este de ordine publică, partea care a făcut

cererea la o instanță necompetentă nu va putea cere declararea necompetenței.

Astfel, a apreciat că

față de textele legale menționate, câtă vreme pârâta nu a invocat excepția

necompetenței teritoriale, Judecătoria Jibou a devenit competentă teritorial

exclusiv, excluzând, astfel, competența oricărei alte instanțe.

A mai reținut

Judecătoria Sectorul 6 București că, față de modul de redactare a clauzei contractuale,

nu se identifică instanța competentă din Municipiul București, opțiunea

revenind celui care introducea cererea de chemare în judecată.

Constatând ivit

conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului către Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Analizând actele și

lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în

soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, în temeiul art. 135

C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența

soluționării acestei cereri în favoarea Judecătoriei Jibou, pentru următoarele

considerente:

Delimitarea

atribuțiilor instanțelor, se realizează în cadrul celor două forme ale

competenței, materială și teritorială.

În principiu, normele

de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția

situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială

exclusivă, de ordine publică.

Regula de drept comun

în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ.,

conform căruia „cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a

cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu

prevede altfel."

Prin urmare, regula

de drept comun se aplică ori de câte ori nu există o dispoziție legală care să

stabilească o altă instanță competentă din punct de vedere teritorial.

În cauză, nefiind

incidență nici una din situațiile ce impun competența teritorială obligatorie,

se aplică competența teritorială de drept comun stabilită de art. 107 C. proc.

civ.

Competența

teritorială de drept comun prevăzută de textul de lege sus-menționat nu are

caracter absolut, ci relativ, aflându-ne deci în prezența unei necompetențe

relative, de ordine privată.

Una dintre

caracteristicile competenței relative o reprezintă posibilitatea derogării prin

acordul expres al părților, de la norma care o stabilește.

Atunci când, prin

convenție, părțile au stabilit competența unei anumite instanțe, partea care

introduce cererea trebuie să sesizeze respectiva instanță.

Înalta Curte constată

că, în speță, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii

reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 194,12 RON, în baza

contractului de vânzare pentru distribuția cu amănuntul a buteliilor

proprietatea P. LPG nr. 168 din 14 iunie 2012, la care se adaugă dobânda

contractuală de 0,5%.

Deși prin clauza 20.1

din contractul sus-menționat părțile au convenit ca orice dispută care nu poate

fi soluționată amiabil să fie supusă jurisdicției instanței competente din

Municipiul București, reclamanta a învestit cu soluționarea cererii instanța de

la sediul pârâtei, respectiv Judecătoria Jibou.

Potrivit art. 130

alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar

de pârât, in limine litis, nu și de instanță din oficiu.

Cum, în speță, pârâta

nu a înțeles să invoce excepția necompetenței teritoriale a instanței inițial

învestite, în mod corect a reținut Judecătoria Sectorul 6 că Judecătoria Jibou

a devenit competentă teritorial exclusiv, excluzând, astfel, competența

oricărei alte instanțe.

Față de

considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C.

proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în

favoarea Judecătoriei Jibou.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Jibou.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2015.

Procesat de GGC - LM