ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 807/2015

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată următoarele:

Contestatorul C.T. a formulat la 12 decembrie

2013 contestație la executare, în contradictoriu cu intimata AAAS, solicitând

anularea executării silite începute împotriva sa, respectiv să se constate

prescrisă executarea silită și să se anuleze titlul executoriu reprezentat de

Contractul de credit nr. 82 din 5 iunie 1996 pentru lipsa consimțământului și

Somația nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, precum și celelalte acte de executare

silită, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

contestației a arătat că la data de 25 noiembrie 2013 a primit prin poștă

Somația nr. 1806 din 12 noiembrie 2013 prin care i-a fost comunicată

împrejurarea că s-a început executarea silită pentru recuperarea sumei de

477.856,63 RON, echivalentul a 283.712,30 dolari SUA, reprezentând obligații de

natură bancară, izvorând din Contractul de credit nr. 82 din 5 iunie 1996.

A invocat prescripția

dreptului de a cere executarea silită în conformitate cu prevederile art. 705

C. proc. civ., întrucât între data nașterii dreptului de a obține executarea

silită și data prezentei cereri au trecut mai mult de trei ani, ale art. 91

alin. (1) și (2) C. proc. fisc., care reglementează termenul de prescripție de

5 ani, precum și în raport de art. 13 pct. 5 din O.U.G. nr. 51/1998, care

reglementează termenul de prescripție de 7 ani.

Totodată a precizat

că titlul executoriu este un contract de credit pentru care dreptul de a cere

executarea silită s-a născut cel mai devreme la momentul la care obligația de

restituire a devenit scadentă, respectiv la nivelul anului 1996 și că în raport

de data încheierii Contractului de cesiune de creanță nr. 938600, dreptul de a

cere executarea silită s-a născut cel mai târziu la data de 3 decembrie 1999.

Contestatorul a mai

susținut și că nu a fost notificat în termenul prevăzut de art. 13 alin. (3)

din O.U.G. nr. 51/1998 cu privire la cesionarea creanței, astfel că între

momentul nașterii dreptului de a cere executarea silită și momentul la care s-a

solicitat executarea silită au trecut mai bine de 14 ani, apreciind că dreptul

creditoarei de a solicita executarea silită s-a stins prin prescripție.

S-a invocat și

nulitatea absolută a titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit

nr. 82 din 5 iunie 1996 pentru lipsa totală a consimțământului, acesta nefiind

semnat de persoana sa, neavând cunoștință de existența lui, nefiind ștampilat

și nici înregistrat de bancă. Mai mult, a arătat că la 28 mai 1996, momentul

încheierii contractului de cauțiune, contractul de credit nu era semnat, acesta

purtând data de 5 iunie 1996, în cauză fiind evident falsul realizat prin

contrafacerea semnăturii sale, nefiind posibilă garantarea unei obligații

viitoare, a cărei întindere nu este cunoscută și nici datele sale de identitate

înserate în cuprinsul contractului de cauțiune nu corespund cu datele sale

reale.

În drept a invocat

prevederile art. 172, art. 711 și urm. C. proc. civ.

Intimata AVAS a depus

la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la

executare ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă prin Sentința civilă nr. 57 din 2014 din 2

octombrie 2014, a admis excepția tardivității și a respins contestația la

executare formulată de contestatorul C.T. în contradictoriu cu intimata AAAS

București, ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut următoarele:

Cu privire la legea

aplicabilă instanța a apreciat că cererea este supusă dispozițiilor vechiului

cod de procedură civilă, în raport de art. 25 alin. (1) din NCPC potrivit

căruia procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub

legea veche rămân supuse acelei legi.

În cauza de față

curtea a constatat că la data de 1 aprilie 2002 i s-a comunicat contestatorului

titlul executoriu și somația de plată, acesta fiind primul act de executare și

că prin emiterea Somației nr. 1806 din 12 noiembrie 2013 intimata a înțeles să

continue executarea silită începută în anul 2002.

În ceea ce privește

excepția tardivității formulării contestației la executare curtea a apreciat că

potrivit art. 401 alin. (1) C. proc. civ., contestația se poate face în termen

de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de

executare pe care îl contestă.

Astfel a reținut că

întrucât contestatorul a contestat Somația nr. 1806 din 12 noiembrie 2013, care

i-a fost comunicată la data de 22 noiembrie 2013, astfel cum rezultă din

înscrisul depus de intimata AVAS la dosar, termenul de 15 zile s-a împlinit la

8 decembrie 2013, duminica, motiv pentru care acesta a fost prelungit până la 9

decembrie 2013, iar contestația a fost depusă la 10 decembrie 2013, data

poștei, deci cu depășirea termenului legal.

Față de aceste

considerente, curtea a admis excepția tardivității și a respins contestația la

executare ca fiind tardiv formulată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 57 din 2014 din 2 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, a declarat recurs contestatorul C.T., întemeiat

pe art. 304

1

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate,

solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În criticile

formulate, după o prezentare a situației de fapt, recurentul contestator a

susținut în esență următoarele:

A arătat că este real

faptul că pârâta AVAS a depus la poștă plicul ce conținea Somația la 22

noiembrie 2013, dar că aceasta este data poștei București, respectiv data la

care a plecat plicul din București către contestator, dar că plicul a ajuns la

el la 25 noiembrie 2013, și cum potrivit art. 401 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ., contestația se poate face în termen de 15 zile de la data când

contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care îl contestă,

raportat la data de 25 noiembrie 2013 când contestatorul a luat cunoștință de

somația menționată, termenul de 15 zile a început să curgă la 26 noiembrie 2013

și s-a împlinit la 10 decembrie 2013, dată la care potrivit filei din dosarul

de fond, prezenta contestație este depusă în termenul legal.

Recursul declarat de

contestatorul C.T. împotriva Sentinței civile nr. 57 din 2014 din 2 octombrie

2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă este fondat.

Potrivit art. 401

alin. (1) lit. a) C. proc. civ., contestația se poate face în termen de 15 zile

de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care

îl contestă, iar conform art. 103 C. proc. civ. "Neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal,

atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel, iar consecința este

că cererea nu mai poate fi analizată.

Rezultă așadar că,

potrivit acestor texte de lege, recursul poate fi declarat în termen de 15 zile

de la comunicarea actului de executare contestat, sancțiunea în caz de depășire

a acestuia, ca termen imperativ, fiind decăderea din dreptul de a se soluționa

pe fond cauza.

În speță se reține

că, contestatorul a luat cunoștință de Somația nr. 1806 din 12 noiembrie 2013,

care i-a fost comunicată la data 25 noiembrie 2013, conform datei de pe

ștampila poștei inscripționată pe plicul de expediere aflat la dosarul

instanței de fond, iar contestația a fost depusă la 10 decembrie 2013, data

poștei, din dosarul de fond.

Față de acesta

situație, cum contestatorul a luat cunoștință de somația menționată la 25

noiembrie 2013, se constată că termenul de 15 zile s-a împlinit la 10 decembrie

2013, astfel că prezenta contestație este depusă în termenul legal.

Avându-se în vedere

că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât

potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului în

scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja

stabilite, ceea ce în cauză prin soluția pronunțată acestea nu au fost

stabilite, Curtea conform dispozițiile art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ.,

constată că soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, de casare

a sentinței și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru soluționarea

procesului cu evocarea fondului.

Cu ocazia judecării,

instanța urmează a răspunde criticilor formulate cu privire la situația de fapt

și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și

apărărilor lor, conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. și să ceară acestora

să administreze toate probele pe care le consideră necesare și utile justei soluționări

a cauzei, potrivit art. 129 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

În consecință, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul

declarat de contestatorul C.T., să caseze Sentința civilă nr. 57 din 2014 din 2

octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și

să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea

procesului cu evocarea fondului.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de contestatorul C.T. împotriva Sentinței civile nr. 57/2014 din 2

octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2015.

Procesat de GGC - LM