ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 692/2015

Asupra

conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16

aprilie 2014 pe rolul Judecătoriei Sibiu, secția civilă, reclamantul F.C.D. a

chemat în judecată pe pârâtele SC B.C.R. SA și SC K.I. SA, solicitând se

constate nulitatea absolută a contractului de cesiune din 19 decembrie 2013,

prin care a fost cesionată creanța născută din contractul de credit din 03 mai 2007,

încheiat între pârâte și caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la pct. 7.3 lit.

d), g), h) și pct. 10 din Condițiile Generale de creditare, anexă la contractul

de credit, precum și să se dispună obligarea pârâtei SC B.C.R. SA la

renegocierea și modificarea clauzelor abuzive menționate, cu cheltuieli de

judecată.

Prin cererea

înregistrată la 15 septembrie 2014, reclamantul și-a precizat cererea

introductivă, arătând că solicită constatarea nulității parțiale a contractului

de cesiune de creanță doar în privința creditului încheiat între el și pârâta SC

B.C.R. SA.

Prin

întâmpinarea depusă la 26 mai 2014, pârâta SC B.C.R. SA a invocat excepțiile

necompetenței materiale și teritoriale a instanței, arătând că valoarea

capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a

contractului de cesiune de creanță, depășește pragul de 200.000 lei, stabilit

de art. 94 lit. j) N.C.P.C. și că încheierea contractului s-a făcut la

București.

Prin sentința

civilă nr. 4950 din 15 septembrie 2014, Judecătoria Sibiu, secția civilă, a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

În motivarea

acestei hotărâri, instanța, reținând că valoarea contractului de cesiune de

creanță depășește suma de 200.000 lei, a dat eficiență dispozițiilor art. 94 lit.

j) N.C.P.C., potrivit cărora competența soluționării cererilor evaluabile în

bani cu o valoare de până la 200.000 lei, indiferent de calitatea părților,

profesioniști sau neprofesioniști, aparține judecătoriei și celor ale art. 113 pct.

3 N.C.P.C., potrivit cărora în cazul cererilor privind executarea, anularea,

rezoluțiunea sau rezilierea unui contract, competența teritorială revine

instanței locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a

obligației.

Urmare a

declinării, cauza a fost înregistrată la 29 octombrie 2014 pe rolul

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Prin sentința

civilă nr. 5807 din 24 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, a admis excepția propriei necompetențe materiale, invocată din oficiu

și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Sibiu.

Totodată,

constatând ivit conflictul negativ de competentă, a suspendat judecata cauzei

și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul, constatând că valoarea fiecărui capăt principal de cerere,

cu care reclamantul a învestit instanța, se situează sub pragul instituit prin art.

94 pct. 1 lit. j) N.C.P.C., a apreciat că în speță competența materială

aparține Judecătoriei Sibiu, conform art. 113 alin. (1) pct. 8 N.C.P.C.,

potrivit căruia în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulității

absolute, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a

contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect

repararea pagubelor produse consumatorilor, competența revine în mod alternativ

și instanței de la domiciliul consumatorului.

În sensul celor

anterior expuse, tribunalul a reținut că prin învestirea inițială a

Judecătoriei Sibiu, reclamantul și-a exprimat dreptul de opțiune conferit de art.

116 N.C.P.C.

Referitor la

petitul privind obligarea pârâtei SC B.C.R. SA la renegocierea și modificarea

clauzelor abuzive, a apreciat că este accesoriu capătului de cerere având ca

obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor, aspect în raport cu care a

reținut incidența dispozițiilor art. 123 N.C.P.C., care stabilesc competența în

favoarea instanței învestite cu soluționarea capătului principal, respectiv a

judecătoriei.

Conform art. 133

pct. 2 N.C.P.C., Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a constatat

intervenit conflict negativ de competență cu Judecătoria Sibiu și, în temeiul art.

135 alin. (1) N.C.P.C., a înaintat cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție

în vederea soluționării conflictului.

Analizând

actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în

soluționarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamantul a

învestit Judecătoria Sibiu cu o acțiune având trei capete de cerere, respectiv:

constatarea nulității parțiale a contractului de cesiune de creanță din 19

decembrie 2013, constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la pct. 7.3

lit. d), g), h) și pct. 10 din din Condițiile Generale de creditare, anexă la

contractul de credit din 03 mai 2007 și obligarea pârâtei SC B.C.R. SA la

renegocierea și modificarea clauzelor abuzive.

Din formularea

acestora se constată că primele două capete de cerere au obiecte care nu se

află în raport de accesorietate, ambele fiind așadar principale, soluționarea

unuia nedepinzând de soluția dată celuilalt, în timp ce al treilea petit este

accesoriu față de cel de-al doilea, renegocierea și modificarea clauzelor de la

pct. 7.3 lit. d), g), h) și pct. 10 din Condițiile Generale de creditare, anexă

la contractul de credit nefiind posibilă decât în eventualitatea constatării

caracterului abuziv al acestora.

Potrivit art. 98

alin. (1) și (2) N.C.P.C., „competența se determină după valoarea obiectului

cererii arătată în capătul principal de cerere", iar „pentru stabilirea

valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum

dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent

de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul

judecății."

Art. 99 din

același Cod prevede că atunci când reclamantul a sesizat instanța cu mai multe

capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența

se stabilește în raport cu valoarea sau, după caz, cu natura ori obiectul

fiecărei pretenții în parte.

Totodată,

potrivit art. 94 pct. 1 lit. j) N.C.P.C., judecătoriile judecă în primă instanță,

orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,

indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

Astfel, față de

precizarea cererii introductive, prin care reclamantul a arătat că solicită

constatarea nulității parțiale a contractului de cesiune de creanță, doar în

privința creditului încheiat între el și pârâta SC B.C.R. SA, a cărui valoare

de 9.200 euro se situează sub pragul instituit de art. 94 pct. 1 lit. j) N.C.P.C.,

cum și valoarea celui de-al doilea capăt principal de cerere se situează sub

nivelul prag menționat, Înalta Curte reține că în speță competența materială

aparține judecătoriei.

Față de

pluralitatea de capete de cerere cu care reclamantul a învestit instanța prin

cererea introductivă și de natura diferită a acestora -principale și accesorii

- Înalta Curte reține incidența art. 123 alin. (1) N.C.P.C., care statuează că

cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de

instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența

materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, astfel că petitele

accesorii formulate în cauză urmează a fi soluționate de instanța căreia îi

aparține competența capetelor de cerere principale.

Față de

considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) N.C.P.C.,

Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Sibiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 27 februarie 2015.