ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 992/2018

Ședința publică din data de 20 martie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- să se constatate nulitatea absolută a clauzelor abuzive cuprinse în art. 5, 6, 9 lit. b), f) din contractul de credit nr. x/12.02.2008, art. 2.10, 2.11, 3.8 din Condițiile generale de creditare (CGA);

- să fie obligată pârâta la modificarea (clarificarea) clauzelor contractuale în sensul stabilirii unei dobânzi variabile în cuantum de EURIBOR 3L plus marja fixă de 2,50 pp;

- să fie obligată pârâta la plata către B., C., a sumelor percepute abuziv de către pârâtă de la momentul creditării și până la data prezentei, cu excedarea normelor contractuale și legale precum și ca urmare a cenzurării contractului subsecvent aluzivității și nulității absolute ce urmează a fi constatate, la data prezentei estimată a fi în cuantum de a fi în cuantum de 1.280 Euro excedentul de dobândă perceput, în cuantum de 1.411,20 Euro excedentul comisionului de administrare și respectiv în cuantum de Euro excedentul comisionului de percepere 581,80 Euro (echivalentul total a 14.728,50 RON la cursul de 4,50 RON/Euro);

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii penalizatoare legale asupra sumelor anterior menționate, defalcat pentru fiecare percepere abuzivă, de la data fiecărei perceperi și până la data plății efective, estimată la data prezentei în cuantum de 250 EURO (echivalentul a 1.125. RON la cursul de 4,50 RON/Euro);

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 193/2000, prevederile art. 969, 1073, 1082, 1088 C. civ., O.G. nr. 9/200, O.G. nr. 13/2011.

Pârâta D. S.A. a formulat acțiune reconvențională solicitând ca instanța de judecată să adapteze Contractul în sensul luării în considerare a algoritmului de calcul a ratei dobânzii variabile propus de pârâtă, respectiv, valoarea indicelui de referința EURIBOR la 6 luni plus marja formată din valoarea diferenței dintre dobânda de referință aplicabilă în baza prevederilor contractuale și indicele EURIBOR la 6 luni plus marja fixă din contract (EURIBOR la 6 luni plus 10,263 pp).

Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 894/C din 30 septembrie 2014, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Sibiu.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, iar dosarul a fost trimis Curții de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința nr. 41/2014 din 17 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 1452 din 13 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Sibiu a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A., în numele și pentru împrumutații B. și C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

S-au constatat abuzive clauza de la punctul 9 lit. f) din Contractul de credit bancar nr. x/12.02.2008 și clauza de la punctul 3.8 din Anexa la Contractul de credit bancar nr. x/12.02.2008 "Condiții generale de creditare", referitoare la comisionul de urmărire riscuri.

S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor mai sus menționate și s-a dispus înlăturarea acestor clauze din Contractul de credit bancar nr. x/12.02.2008.

A fost obligată pârâta la plata către împrumutați a sumei de 624,96 Euro, sau echivalentul în RON la data plății, în funcție de cursul valutar BNR, reprezentând sume încasate de către pârâtă cu titlu de comision de urmărire riscuri.

A fost obligată pârâta la plata către împrumutați a dobânzii legale calculată asupra sumelor de bani plătite cu titlu de comision de urmărire riscuri de la data încasării sumelor și până la data plății efective a acestora.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

S-a luat act de renunțarea la judecata capetelor de cerere referitoare la modificarea clauzelor contractuale și a pretențiilor privind dobânda.

S-a luat act de renunțarea la judecata acțiunii reconvenționale.

A fost obligată pârâta la plata către B. și C. a sumei de 500 RON cheltuielile de judecată parțiale.

Prin decizia nr. 1122/2017 din 19 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2013, au fost respinse apelurile declarate de către reclamanta A., în numele lui C. și B., și pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1452 din 13 martie 2013 a Judecătoriei Sibiu.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursurile declarate de reclamanta A., în numele lui C. și B. și de pârâta D. S.A. împotriva deciziei nr. 1122/2017 din 19 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2018.