ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2018

Ședința publică din data de 13 februarie 2018

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la 20 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză:

o Clauza cuprinsă la art. 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare al creditului;

o Clauza cuprinsă la art. 1.3. lit. c) privind comisionul de administrare;

o Clauza cuprinsa la art. 5.1. privitoare la costul rezervelor minime obligatorii stabilita la art. 1.2.;

o Clauza cuprinsă la art. 7.1. lit. m), n) si o) privitoare la cazuri de neîndeplinire contract;

o Clauza cuprinsă la art. 7.2. privitoare la scadența anticipată raportat la art. 7.1. lit. m), n) si o)

o Clauza cuprinsă la art. 8.2. privind competența de soluționare a litigiilor de către instanțele din București (sediul băncii);

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 453 C. proc. civ., ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, ale O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale în domeniul bancar și pe dispozițiile art. 1535 C. civ.

La 02 octombrie 2015, ca urmare a admiterii cererii de strămutare prin sentința civilă nr. 90/2015 a Curții de Apel Alba Iulia, cauza a fost trimisă în temeiul art. 145 C. proc. civ. spre competentă soluționare Judecătoriei Deva.

Dosarul a fost înregistrat la această din urmă instanță sub nr. x/02.10.2015.

Prin sentința civilă nr. 2051/2016 din 5 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Deva s-a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei C. S.A. - Sucursala Sibiu și, în consecință, s-a respins cererea formulată împotriva pârâtei C. S.A. - Sucursala Sibiu, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință.

S-a respins excepția inadmisibilității cererii, precum și excepția lipsei de interes a capetelor de cerere privind anularea clauzelor contractuale prin care a fost reglementat modul de calcul al dobânzii și modificarea formulei de calcul a dobânzii, ca neîntemeiate.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a contractului de credit nr. x/12.05.2006 în ce privește următoarele clauze: clauza contractuală prev. de art. 1.3 lit. b) privind comisionul de acordare, clauza contractuală prev. de art. 1.3 lit. c) privind comisionul de administrare, clauza contractuală prevăzută de art. 5.1 privind costul rezervelor minime obligatorii, clauza contractuală prev. de art. art. 7.1 lit. m), n) și o) referitoare la cazurile de neîndeplinire a contractului, clauza contractuală prevăzută de art. art. 7.2 privitoare la scadența anticipată în situația art. 7.1 lit. m) și o), clauza contractuală prevăzută de art. art. 8.2 privitoare la competența de soluționare a litigiilor, clauza din Actul adițional nr. x/16.08.2006 la contractul de credit nr. x/12.05.2006 privind variația costului rezervelor minime obligatorii și clauza din Actul adițional nr. x/16.02.2007 la contractul de credit nr. x/12.05.2006 referitoare la înlocuirea art. 5.1 și 5.3 din contractul inițial potrivit căreia marja în funcție de care variază dobânda aplicabilă creditului depinde exclusiv de decizia băncii.

S-a dispus înlăturarea clauzelor menționate anterior din contractul de credit și actele adiționale.

A fost obligată pârâta la întocmirea și eliberarea unui grafic de rambursare a împrumutului acordat, conținând sumele reprezentând rate lunare, calculate după eliminarea clauzelor a căror nulitate a fost constatată prin hotărâre.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 3.984 euro reprezentând comision de acordare a creditului și sumele reprezentând comision de administrare încasate de la data încheierii contractului de credit și până la stoparea comisionului încasat necuvenit.

A mai fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 7.974,29 euro cu titlu de dobândă percepută în mod abuziv în perioada 16.06.2006-16.03.2016, precum și sumele achitate cu titlu de dobândă ulterior perioadei menționate și până la stoparea dobânzii încasate necuvenit.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale calculată de la data rămânerii definitive a sentinței și până la restituirea efectivă a sumelor datorate.

Totodată, pârâta a fost obligată și la plata către reclamanți a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 558/A/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins ca nefondat apelul introdus de către C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2051/2016, pronunțată de Judecătoria Deva. A fost obligată apelanta C. S.A. la plata sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimații A. și B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., care a solicitat, în principal, admiterea recursului și casarea hotărârii recurate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și, în temeiul prevederilor art. 498 și 497, coroborate cu art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., anularea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare în primă instanță Judecătoriei Sectorului 1 București, motivat de faptul că a fost pronunțată de către o instanță necompetentă din punct de vedere teritorial. În subsidiar, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în primul rând anularea deciziei recurate, în sensul admiterii excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar în al doilea rând anularea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, recurenta a solicitat și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate băncii de soluționarea recursului, a apelului și a fondului cauzei, conform art. 451 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat la 27 iulie 2017 pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia.

Prin decizia nr. 184/2017 din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu de instanță și a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursului declarat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 558/A/2017, pronunțată de Tribunalul Hunedoara.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 8 decembrie 2017 sub același număr unic.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 248 și la 132, alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni spre soluționare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficiență dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins, însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înțeles, însă, prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și ale organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă în precedent și îndeosebi din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 558/A/2017 din 24 aprilie 2017, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.