ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 20/2015

Prin cererea de revizuire înregistrată la data de 14 martie 2014, revizuentul D.F. a solicitat în contradictoriu cu A.L., revizuirea Deciziei civile nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5343/4/2014, invocând în drept dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Revizuentul a arătat că această decizie se află în contradicție cu Decizia civilă nr. 57/R din 11 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, dar și cu sentința civilă nr. 6076 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 4 București. Prin Decizia civilă nr. 1000 din 12 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.

În argumentarea soluției pronunțate, analizând cererea de revizuire, întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., instanța a constatat că din interpretarea dispozițiilor legale menționate, obiect al revizuirii îl poate constitui numai o hotărâre prin care instanța a rezolvat fondul pretenției deduse judecății, urmare a examinării raportului juridic litigios prin prisma probelor administrate în cauză. De asemenea, s-a reținut că posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată de împrejurarea ca, în cadrul celui de al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă aceasta a fost invocată, instanța să fi omis soluționarea excepției puterii lucrului judecat.

În ceea ce privește sintagma „una și aceeași pricină", instanța a reținut că se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de părți, de obiect și de cauză cu privire la cele două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi. În ce privește solicitarea de anulare a Deciziei nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, întrucât este potrivnică Deciziei civile nr. 57 din 11 ianuarie 2012, pronunțată de aceeași instanță, instanța a apreciat a fi nefondată, având în vedere că lipsește identitatea de părți, pârât fiind, în primul dosar invocat, numitul V.Ș., iar în cel de-al doilea, revizuentul D.F.

În ce privește solicitarea de anulare a Deciziei nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, întrucât este potrivnică sentinței civile nr. 6076 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, s-a apreciat a fi de asemenea nefondată, având în vedere că cele două hotărâri supuse analizei incidenței motivului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu vizează aceleași părți și obiect, așa încât sub acest aspect nu sunt îndeplinite două dintre cele trei condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, aceea de identitate părți și obiect. S-a mai reținut că prin Decizia civilă nr. 464/R din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, instanța de recurs s-a raportat la sentința civilă nr. 6076 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, reținând, contrar susținerilor recurentului D.F.

că prin această sentință nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că intimata reclamantă A.L. nu ar avea capacitate de folosință, ci excepția a fost admisă prin raportare la pârâtul în contradictoriu cu care a fost formulată acțiunea - un grup ce nu îndeplinește condiția de a fi persoană fizică sau juridică ce poate sta în judecată. Așa fiind, s-a apreciat că din această perspectivă, revizuentul nu are posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri de vreme ce în cadrul celui de-al doilea proces, s-a invocat prima hotărâre, iar instanța s-a pronunțat în sensul celor arătate mai sus. În consecință, constatând că nu sunt îndeplinite toate cerințele impuse de art. 1201 C. civ.

și față de considerentele anterior prezentate, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă. Împotriva Deciziei civile nr. 1000 din 12 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs revizuentul D.F., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin memoriul de recurs, recurentul-revizuent a criticat hotărârea atacată, susținând că cererea de revizuire a avut ca obiect neanalizarea excepției puterii de lucru judecat, invocată prin cererea de recurs, excepție ridicată în apărare, dar și împotriva numitului A.R. care l-a chemat în judecată fără ca nicio instanță să verifice calitatea sa procesuală și veridicitatea celor afirmate în conținutul cererii.

A susținut recurentul că ceea ce s-a invocat în apărare se baza pe hotărâri judecătorești date în situații similare, când numitul A.I. a intervenit, în diferite cauze și când asociația legal constituită i s-a opus, rezultatul fiind constatarea că, intimatul nu îndeplinea nici una din aceste calități. A mai susținut recurentul, în esență, că soluția dată nu cuprinde aspectele referitoare la încălcarea repetată a puterii de lucru judecat, nu s-a observat identitatea de părți și s-au reținut în mod greșit chestiunile referitoare la obiectele cauzelor în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul-revizuent a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situație, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care pct. 10 și 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G.

nr. 138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 1201 C. civ. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de aceleași grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași părți, având aceleași calități procesuale. Rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Condițiile anterior menționate trebuie însă îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe ducând la respingerea cererii de revizuire. Așa fiind, se constată că, în ce privește solicitarea de anulare a Deciziei nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, pretins a fi potrivnică Deciziei civile nr. 57 din 11 ianuarie 2012 pronunțată de aceeași instanță, în mod corect s-a apreciat de către instanța de revizuire a fi nefondată, având în vedere că lipsește identitatea de părți, pârât fiind, în primul dosar invocat, numitul V.Ș., iar în cel de-al doilea, revizuentul D.F.

Referitor la solicitarea de anulare a Deciziei nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, pretins a fi potrivnică sentinței civile nr. 6076 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, s-a apreciat a fi de asemenea nefondată, având în vedere că cele două hotărâri supuse analizei incidenței motivului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu vizează aceleași părți și obiect. Astfel, litigiuj soluționat prin sentința civilă nr. 6076 din 21 septembrie 2010 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, a avut ca obiect anulare acte, constatarea legalei constituiri a reclamantei „A.L." și obligarea pârâtei să permită accesul într-un anumit spațiu din bloc, pârâți fiind numiții A.R.M.

și Grupul „A.L.", în timp ce litigiul soluționat prin Decizia nr. 464 din 19 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, a avut ca obiect pretenții, pârât fiind revizuentul D.F. În ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea excepției puterii lucrului judecat, se constată de asemenea, a nu fi fondată, având în vedere că instanța de revizuire nu numai că a examinat cauza și sub acest aspect dar a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1201 C. civ., reținând că nu sunt întrunite condițiile existenței lucrului judecat, obiectul și părțile fiind diferite. În raport de cele reținute, se constată că în mod judicios, instanța de revizuire a făcut aplicarea dispozițiilor legale menționate, reținând că în speță nu este întrunită tripla identitate, lipsind identitatea de părți, respectiv cea de părți și obiect, astfel încât soluția s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a legii.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că, deși aparent recurentul, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat încălcarea unei norme legale, în realitate tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond însă situația de fapt constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurent nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul D.F.

împotriva Deciziei civile nr. 1000 din 12 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, menținând hotărârea atacată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuentul D.F. împotriva Deciziei civile nr. 1000 din 12 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.