ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 14/2015

Prin sentința civilă nr. 240/C din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta F.S., în contradictoriu cu intimata F.A. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de revizuire înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 27 noiembrie 2012, revizuenta F.S. a solicitat instanței revizuirea sentinței civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, definitivă prin anularea apelului, solicitând admiterea în principiu a cererii, rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii de revizuire, precum și, în temeiul art. 325 C. proc. civ., suspendarea executării sentinței civile atacate până la rejudecarea cauzei.

Revizuenta și-a precizat cererea de revizuire, întemeindu-se pe prevederile art. 322 pct. 4 teza I și a ll-a C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea revizuentei conform căreia revizuirea ar fi fost admisibilă întrucât înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarat fals în urma sau în cursul judecății, întrucât martora H.F. și-ar fi "retractat" declarația dată în cursul judecății purtate între părți, nu a fost primită având în vedere că înscrisul invocat trebuie să fi fost determinant în luarea hotărârii, în sensul că în lipsa lui, soluția ar fi fost alta, iar dovada falsului se face printr-o hotărâre judecătorească, nefiind suficientă în acest sens afirmația revizuentei. Totodată, s-a constatat că revizuenta nu a făcut dovada cu nicio hotărâre judecătorească care să fi declarat fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere și nici cu privire la vreo condamnare a unui martor pentru mărturie mincinoasă în cauza respectivă.

Mai mult, instanța a reținut că revizuenta a invocat în susținerea cererii sale vicii de consimțământ ale actului, fără nicio relevantă în accepțiunea prevederilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. și fără vreo legătură cu pretinsul „fals". S-a mai reținut că în noțiunea de înscris „fals" nu pot fi incluse declarația de martor, mărturisirea sau rapoartele de expertiză, astfel încât neexistând nici un înscris fals, instanța a apreciat că nu poate fi incidență în speță teza prevăzută de pct. 4 al art. 322 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel revizuenta F.S., solicitând în principal admiterea apelului, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la fond, admiterea în principiu a cererii de revizuire a sentinței civile nr. 323/C/2001 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, rejudecarea cauzei conform probațiunii administrate în cauză, iar în subsidiar admiterea apelului și reținând cauza spre rejudecare, admiterea în principiu a cererii de revizuire și rejudecând cauza, admiterea acțiunii pentru constatarea nulității absolute a înscrisului olograf al revizuentei (datat la 26 ianuarie 1998) din care rezultă că a împrumutat de la intimata F.A. suma de 26.650 DM și 10.660 DM, întrucât i-a fost smuls prin violență și în consecință respingerea cererii privind obligarea și la plata sumei de 37.310 DM, cu titlu restituire împrumut.

Prin Decizia civilă nr. 319/A/2014 din 7 iulie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins apelul revizuentei F.S., reținând, în esență, că revizuenta și-a întemeiat inițial cererea de revizuire pe prevederile art. 322 pct. 4 și pct. 5 C. proc. civ., ulterior, la termenul din 24 mai 2013, precizându-și din nou cererea, invocând doar prevederile art. 322 pct. 4 teza a ll-a C. proc. civ., privitor la înscrisul declarat fals. S-a apreciat că niciuna din cele două ipoteze ale pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. nu-și găsesc corespondent în cauză întrucât nu s-a făcut dovada condamnării definitive a martorei, a săvârșirii unei infracțiuni și nici a imposibilității stabilirii în cadrul unui proces penal a eventualei vinovății a martorei pentru a se putea verifica pe cale incidentală în cadrul acestei căi extraordinare dacă există sau nu acea infracțiune iar dovada falsului trebuie făcută prin hotărâre judecătorească.

S-a mai reținut că revizuenta care dorește revizuirea unei hotărâri civile, trebuia în prealabil să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea introduce direct cererea de revizuire, apreciind ea însăși că tragerea la răspundere penală nu mai este posibilă, deoarece organul de urmărire penală sau instanța penală trebuie să constate existența impedimentului legal în obținerea unei hotărâri de condamnare. Totodată, s-a reținut că revizuenta face trimitere la declarația de martor din Dosarul de urmărire penală nr. 1980/P/1999 care însă nu reprezintă un înscris în înțelesul legii, în sensul că nu la un astfel de înscris se referă art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

S-a mai constatat că înscrisul invocat nu îndeplinește nici condiția de a fi fost determinant la pronunțarea hotărârii care se solicită a fi revizuită având în vedere că în acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2678/2000 al Tribunalului Bihor având ca obiect restituire împrumut, instanța a admis acțiunea în baza probatoriului administrat în cauză, respectiv declarațiile părților din fața organului de urmărire penală, interogatoriul luat revizuentei de față, F.A., precum și depozițiile martorelor H.D. și H.F., acestea din urmă fiind audiate de către instanța civilă în ședința publică din 13 iunie 2001. Așadar, s-a constatat că instanța civilă a instrumentat direct, nemijlocit, a ascultat martorele în ședință publică și soluția nu s-a fundamentat pe declarația martorei din faza de urmărire penală, cum susține revizuenta, respectiva declarație nu numai că nu a avut rol hotărâtor dar nici nu a fost menționată în sentința ce se cere a fi revizuită.

Împotriva Deciziei civile nr. 319/A din 07 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs revizuenta F.S., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, după prezentarea istoricului cauzei, recurenta a arătat că declarația de martor a numitei H.F. din Dosarul de cercetare penală nr. 1980/P/1999 și implicit declarația de martor din Dosarul nr. 2678/ 2000 al Tribunalului Bihor au fost declarate false și retrase de însăși martora H.F. prin Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D. A arătat revizuenta că principalul argument pe care ambele instanțe l-au reținut este legat de faptul că Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D.

nu reprezintă o hotărâre judecătoreasca și nu are această valoare pentru a determina revizuirea sentinței civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 pronunțată de Tribunalul Bihor și că nu există o plângere penală din care să rezulte existența infracțiunii de mărturie mincinoasă sau măcar dovada că s-ar fi adresat organelor de urmărire penală care ar fi constatat existența unui impediment de natură legală în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a făptuitorului, or, în cadrul unei audiențe la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor i s-a comunicat că a intervenit prescripția, în condițiile in care declarațiile mincinoase s-au dat în cursul anilor 1999-2001.' În continuare, a arătat revizuenta că Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P., C.D.

nu este o hotărâre judecătorească dar consideră că acest înscris autentic reprezenta un indiciu suficient pentru instanță pentru a analiza acest aspect în baza probelor pe care Ie-a solicitat dar care au fost respinse. A susținut revizuenta că instanța de apel avea posibilitatea să admită audierea ca martor a numitei H.F., pentru ca apoi coroborând această probă cu alte probe, cum ar fi lipsa semnăturii acestei persoane de pe exemplarul olograf din 26 ianuarie 1998, să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de revizuire. În final, a arătat revizuenta că înscrisul declarația de martor în Dosarul de cercetare penală nr. 1980/P/1999 aparținând martorei H.F., pe care instanța civilă care a pronunțat sentința nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 l-a invocat și care a fost determinant în pronunțarea unei astfel de hotărâri, putea și trebuia să fie analizat sub aspectul valorii sale de adevăr sau fals.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Deși, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta a formulat o serie de critici asupra unor elemente care țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat. în atare situație, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., în condițiile în care pct. 10 și 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G. nr. 138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit textului legal anterior evocat, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză.

Motivul de revizuire are în vedere trei ipoteze, primele două fiind relevante în speță. Astfel, prima ipoteză se referă la situația în care soluția din hotărârea atacată este rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul în raportul său. în toate cazurile, se cere să existe o condamnare definitivă pentru o infracțiune privitoare la pricină și mai mult, jurisprudența a conturat opinia potrivit căreia revizuirea este admisibilă dacă infracțiunea săvârșită de judecător, martor sau expert a fost determinantă pentru soluția pronunțată.

Ipoteza a doua vizează situația în care hotărârea atacată s-a bazat pe un înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății, dovada săvârșirii infracțiunii făcându-se, de regulă, printr-o hotărâre penală însă chiar și în această ipoteză, admisibilitatea revizuirii este condiționată de natura determinantă a înscrisului la pronunțarea soluției atacate. Astfel, nu pot fi reținute susținerile recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că în mod corect s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire motivat de faptul că, în speță, nu s-a făcut dovada condamnării definitive a martorei, a săvârșirii unei infracțiuni și nici a imposibilității stabilirii în cadrul unui proces penal a eventualei vinovății a martorei pentru a se putea verifica pe cale incidentală săvârșirea infracțiunii.

Mai mult, s-a constatat a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiție referitoare la caracterul determinant pe care înscrisul l-ar fi avut la pronunțarea soluției având în vedere că din considerentele sentinței nr. 323 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Bihor rezultă că probatoriul pe care s-a fundamentat hotărârea l-au reprezentat declarațiile părților în fața organului de urmărire penală, interogatoriul recurentei și depozițiile martorilor H.D. și H.F., depoziții date în fața instanței civile ce a soluționat cauza. Așa fiind, se constată că nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a legii de către instanța de control judiciar, astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva Deciziei civile nr. 319/A din 7 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva Deciziei civile nr. 319/A/2014 din 7 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.