ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 14/2015

Prin sentința civilă nr. 240/C

din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, s-a respins ca

inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta F.S., în contradictoriu

cu intimata F.A.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin cererea de revizuire înregistrată la

Tribunalul Bihor la data de 27 noiembrie 2012, revizuenta F.S. a solicitat

instanței revizuirea sentinței civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001

pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, definitivă prin anularea

apelului, solicitând admiterea în principiu a cererii, rejudecarea cauzei,

admiterea acțiunii de revizuire, precum și, în temeiul art. 325 C. proc. civ.,

suspendarea executării sentinței civile atacate până la rejudecarea cauzei.

Revizuenta și-a

precizat cererea de revizuire, întemeindu-se pe prevederile art. 322 pct. 4

teza I și a ll-a C. proc. civ.

În ceea ce

privește susținerea revizuentei conform căreia revizuirea ar fi fost admisibilă

întrucât înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarat fals în urma

sau în cursul judecății, întrucât martora H.F. și-ar fi "retractat"

declarația dată în cursul judecății purtate între părți, nu a fost primită

având în vedere că înscrisul invocat trebuie să fi fost determinant în luarea

hotărârii, în sensul că în lipsa lui, soluția ar fi fost alta, iar dovada

falsului se face printr-o hotărâre judecătorească, nefiind suficientă în acest

sens afirmația revizuentei.

Totodată, s-a

constatat că revizuenta nu a făcut dovada cu nicio hotărâre judecătorească care

să fi declarat fals înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire

se cere și nici cu privire la vreo condamnare a unui martor pentru mărturie

mincinoasă în cauza respectivă.

Mai mult,

instanța a reținut că revizuenta a invocat în susținerea cererii sale vicii de

consimțământ ale actului, fără nicio relevantă în accepțiunea prevederilor art.

322 pct. 4 C. proc. civ. și fără vreo legătură cu pretinsul „fals".

S-a mai reținut

că în noțiunea de înscris „fals" nu pot fi incluse declarația de martor,

mărturisirea sau rapoartele de expertiză, astfel încât neexistând nici un

înscris fals, instanța a apreciat că nu poate fi incidență în speță teza

prevăzută de pct. 4 al art. 322 C. proc. civ.

Împotriva

acestei sentințe, a formulat apel revizuenta F.S., solicitând în principal

admiterea apelului, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la fond,

admiterea în principiu a cererii de revizuire a sentinței civile nr. 323/C/2001

pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 2678/2000, rejudecarea cauzei

conform probațiunii administrate în cauză, iar în subsidiar admiterea apelului

și reținând cauza spre rejudecare, admiterea în principiu a cererii de

revizuire și rejudecând cauza, admiterea acțiunii pentru constatarea nulității

absolute a înscrisului olograf al revizuentei (datat la 26 ianuarie 1998) din

care rezultă că a împrumutat de la intimata F.A. suma de 26.650 DM și 10.660

DM, întrucât i-a fost smuls prin violență și în consecință respingerea cererii

privind obligarea și la plata sumei de 37.310 DM, cu titlu restituire împrumut.

Prin Decizia

civilă nr. 319/A/2014 din 7 iulie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă,

a respins apelul revizuentei F.S., reținând, în esență, că revizuenta și-a

întemeiat inițial cererea de revizuire pe prevederile art. 322 pct. 4 și pct. 5

C. proc. civ., ulterior, la termenul din 24 mai 2013, precizându-și din nou

cererea, invocând doar prevederile art. 322 pct. 4 teza a ll-a C. proc. civ.,

privitor la înscrisul declarat fals.

S-a apreciat că

niciuna din cele două ipoteze ale pct. 4 al art. 322 C. proc. civ. nu-și găsesc

corespondent în cauză întrucât nu s-a făcut dovada condamnării definitive a

martorei, a săvârșirii unei infracțiuni și nici a imposibilității stabilirii în

cadrul unui proces penal a eventualei vinovății a martorei pentru a se putea

verifica pe cale incidentală în cadrul acestei căi extraordinare dacă există

sau nu acea infracțiune iar dovada falsului trebuie făcută prin hotărâre

judecătorească.

S-a mai reținut

că revizuenta care dorește revizuirea unei hotărâri civile, trebuia în

prealabil să se adreseze organelor de urmărire penală, fără a putea introduce

direct cererea de revizuire, apreciind ea însăși că tragerea la răspundere

penală nu mai este posibilă, deoarece organul de urmărire penală sau instanța

penală trebuie să constate existența impedimentului legal în obținerea unei

hotărâri de condamnare.

Totodată, s-a

reținut că revizuenta face trimitere la declarația de martor din Dosarul de

urmărire penală nr. 1980/P/1999 care însă nu reprezintă un înscris în înțelesul

legii, în sensul că nu la un astfel de înscris se referă art. 322 pct. 4 C. proc.

civ.

S-a mai

constatat că înscrisul invocat nu îndeplinește nici condiția de a fi fost

determinant la pronunțarea hotărârii care se solicită a fi revizuită având în

vedere că în acțiunea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2678/2000 al

Tribunalului Bihor având ca obiect restituire împrumut, instanța a admis

acțiunea în baza probatoriului administrat în cauză, respectiv declarațiile

părților din fața organului de urmărire penală, interogatoriul luat revizuentei

de față, F.A., precum și depozițiile martorelor H.D. și H.F., acestea din urmă

fiind audiate de către instanța civilă în ședința publică din 13 iunie 2001.

Așadar, s-a

constatat că instanța civilă a instrumentat direct, nemijlocit, a ascultat

martorele în ședință publică și soluția nu s-a fundamentat pe declarația

martorei din faza de urmărire penală, cum susține revizuenta, respectiva

declarație nu numai că nu a avut rol hotărâtor dar nici nu a fost menționată în

sentința ce se cere a fi revizuită.

Împotriva

Deciziei civile nr. 319/A din 07 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Oradea, secția I civilă, a declarat recurs revizuenta F.S., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea

motivului de nelegalitate invocat, după prezentarea istoricului cauzei,

recurenta a arătat că declarația de martor a numitei H.F. din Dosarul de

cercetare penală nr. 1980/P/1999 și implicit declarația de martor din Dosarul

nr. 2678/ 2000 al Tribunalului Bihor au fost declarate false și retrase de

însăși martora H.F. prin Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al

B.N.P., C.D.

A arătat

revizuenta că principalul argument pe care ambele instanțe l-au reținut este

legat de faptul că Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al B.N.P.,

C.D. nu reprezintă o hotărâre judecătoreasca și nu are această valoare pentru a

determina revizuirea sentinței civile nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001

pronunțată de Tribunalul Bihor și că nu există o plângere penală din care să

rezulte existența infracțiunii de mărturie mincinoasă sau măcar dovada că s-ar

fi adresat organelor de urmărire penală care ar fi constatat existența unui

impediment de natură legală în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a

făptuitorului, or, în cadrul unei audiențe la Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bihor i s-a comunicat că a intervenit prescripția, în condițiile in care

declarațiile mincinoase s-au dat în cursul anilor 1999-2001.'

În continuare,

a arătat revizuenta că Declarația autentificată din 23 octombrie 2012 al

B.N.P., C.D. nu este o hotărâre judecătorească dar consideră că acest înscris

autentic reprezenta un indiciu suficient pentru instanță pentru a analiza acest

aspect în baza probelor pe care Ie-a solicitat dar care au fost respinse.

A susținut

revizuenta că instanța de apel avea posibilitatea să admită audierea ca martor

a numitei H.F., pentru ca apoi coroborând această probă cu alte probe, cum ar

fi lipsa semnăturii acestei persoane de pe exemplarul olograf din 26 ianuarie

1998, să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de

revizuire.

În final, a

arătat revizuenta că înscrisul declarația de martor în Dosarul de cercetare

penală nr. 1980/P/1999 aparținând martorei H.F., pe care instanța civilă care a

pronunțat sentința nr. 323/C/2001 din 20 iunie 2001 l-a invocat și care a fost

determinant în pronunțarea unei astfel de hotărâri, putea și trebuia să fie

analizat sub aspectul valorii sale de adevăr sau fals.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Deși, subsumat

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., care

vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a

fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurenta a formulat o

serie de critici asupra unor elemente care țin de administrarea probelor și de

stabilirea situației de fapt, care nu formează obiectul motivului de

nelegalitate evocat. în atare situație, criticile amintite nu vor fi analizate

având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea

atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care pct. 10

și 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub

acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv O.U.G. nr.

138/2000, urmând a analiza recursul exclusiv din perspectiva încălcării

dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit textului

legal anterior evocat, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă un

judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat

definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat

în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă

un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu

rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză.

Motivul de

revizuire are în vedere trei ipoteze, primele două fiind relevante în speță.

Astfel, prima ipoteză se referă la situația în care soluția din hotărârea

atacată este rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a

comportării martorului care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat

adevărul în raportul său. în toate cazurile, se cere să existe o condamnare

definitivă pentru o infracțiune privitoare la pricină și mai mult,

jurisprudența a conturat opinia potrivit căreia revizuirea este admisibilă dacă

infracțiunea săvârșită de judecător, martor sau expert a fost determinantă

pentru soluția pronunțată.

Ipoteza a doua

vizează situația în care hotărârea atacată s-a bazat pe un înscris declarat

fals în cursul sau în urma judecății, dovada săvârșirii infracțiunii

făcându-se, de regulă, printr-o hotărâre penală însă chiar și în această

ipoteză, admisibilitatea revizuirii este condiționată de natura determinantă a

înscrisului la pronunțarea soluției atacate.

Astfel, nu pot

fi reținute susținerile recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi

încălcat prevederile normei legale precitate, având în vedere că în mod corect

s-a reținut că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate ale cererii de

revizuire motivat de faptul că, în speță, nu s-a făcut dovada condamnării

definitive a martorei, a săvârșirii unei infracțiuni și nici a imposibilității

stabilirii în cadrul unui proces penal a eventualei vinovății a martorei pentru

a se putea verifica pe cale incidentală săvârșirea infracțiunii. Mai mult, s-a

constatat a nu fi îndeplinită nici cea de-a doua condiție referitoare la

caracterul determinant pe care înscrisul l-ar fi avut la pronunțarea soluției

având în vedere că din considerentele sentinței nr. 323 din 20 iunie 2001 a

Tribunalului Bihor rezultă că probatoriul pe care s-a fundamentat hotărârea

l-au reprezentat declarațiile părților în fața organului de urmărire penală,

interogatoriul recurentei și depozițiile martorilor H.D. și H.F., depoziții

date în fața instanței civile ce a soluționat cauza.

Așa fiind, se

constată că nu poate fi reținută încălcarea sau aplicarea greșită a legii de

către instanța de control judiciar, astfel încât, pentru toate argumentele ce

preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva

Deciziei civile nr. 319/A din 7 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de revizuenta F.S. împotriva Deciziei civile nr.

319/A/2014 din 7 iulie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2015.