ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin Sentința nr. 282/2012 din 11 iulie 2012,
Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței generale a instanței invocată
de către debitorul G.V. și a respins cererea având ca obiect somație de plată
privind pe creditoarea SC H. SA, în contradictoriu cu debitorul G.V., ca
nefiind de competența instanțelor române.
Pentru a pronunța
această sentință, instanța de fond a reținut că în raport de excepția invocată,
izvorul raporturilor dintre părți este acordul preliminar încheiat la data de
19 decembrie 2008 între SC V.H. SA și L. SRL privind finanțarea în vederea
constituirii unei societăți.
Urmare neîndeplinirii
obligațiilor instituite în acord, părțile din prezenta cauză au încheiat
acordul integrativ la acordul preliminar care prevede plata sumei de 3.000.000
euro către H. SPA sau una sau mai multe societăți indicate de aceasta, care vor
lua locul poziției contractuale a L. SRL cu acordul părților care se obligă,
respectiv V.H. SA și cel care garantează în nume propriu restituirea sumei,
G.V.
Ulterior a intervenit
între L. SRL și H. SPA, contractul de cesiune creanță acceptat anticipat de
debitori.
Prin urmare, a
reținut judecătorul fondului că temeiul cererii creditoarei este acordul
integrativ la acordul preliminar care conține la art. 4 o clauză compromisorie
privind aplicarea legii italiene și soluționarea oricărei controverse cu
privire la interpretarea, aplicarea și/sau executarea acordului integrativ de
către Camera de Comerț din Bolzano conform Regulamentului de arbitraj al
acesteia.
S-a apreciat astfel
că obiectul prezentei cauze se referă tocmai la aplicarea și executarea
acordului integrativ, fiind incidență clauza compromisorie prevăzută de părți.
Pentru aceste
considerente, tribunalul a constatat că părțile au prevăzut competența unei
instanțe de arbitraj străine, a admis excepția necompetenței generale a
instanțelor judecătorești și în conformitate cu prevederile art. 157 din Legea
nr. 105/1992 a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
Prin Decizia nr. 41
din 16 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești a respins ca inadmisibil apelul
formulat de creditoarea H. SPA împotriva Sentinței nr. 282/2012 din 11 iulie
2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitorul G.V.,
reținând că sunt incidente dispozițiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ., așa
cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, care prevede că în situația în
care instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de
atac, ceea ce face ca prezentul apel așa cum a fost recalificat de instanță să
fie inadmisibil.
Împotriva Deciziei
nr. 41 din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a
civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs creditoarea H.
SPA Italia, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru
nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei și
a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond tribunalului.
Prin Decizia nr. 1235
din 27 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a
trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, apreciind că instanța de apel a
respins apelul ca inadmisibil, nesocotind dispozițiile art. 297 alin. (2) C.
proc. civ.
Soluția instanței de
fond de admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești
nu cade sub incidența dispozițiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât
nu are ca și consecință declinarea competenței în favoarea unei alte instanțe.
Or, în atare situație
este de reținut că, Sentința civilă nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată
de Tribunalul Prahova prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a
instanțelor este supusă căilor de atac reglementate de dispozițiile generale
ale legii, în speță de art. 159
1
C. proc. civ., pentru a se asigura astfel
dreptul părții interesate la căile de atac prevăzute de lege.
Cum instanța de apel,
a soluționat în mod eronat cauza pe excepția inadmisibilității, fără să
analizeze fondul cauzei și să stabilească dacă clauza compromisorie prevăzută
în art. 8 din Acordul preliminar și aliniatul ultim din Acordul integrativ la
Acordul preliminar, este sau nu operantă și care este instanța competentă,
criticile recurentei s-au apreciat ca fondate.
În rejudecare, apelul
a fost înregistrat la data de sub nr. 2792/105/2012*.
Prin Decizia nr. 198
din 11 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul ca nefondat,
pentru următoarele considerente:
Prin cererea de
chemare în judecată, reclamanta H. SpA a solicitat, în temeiul dispozițiilor
O.G. nr. 5/2001, obligarea pârâților SC V.H. SA și G.V. la plata sumei de
2.625.000 euro și a dobânzilor legale aferente, calculate de la data încasării
acestei sume și până la data achitării integrale a debitului.
Se reține și faptul
că, la data de 19 decembrie 2008, între SC L. SRL și societatea debitoare SC
V.H. SA s-a încheiat o convenție intitulată acord preliminar, prin care părțile
s-au obligat să constituie o societate comercială în vederea obținerii unei
linii de credit pentru achiziționarea unei proprietăți imobiliare în valoare de
33,5 milioane euro.
Ulterior, prin
înscrisul intitulat acord integrativ la acordul preliminar, debitoarea SC V.H.
SA și-a asumat obligația ca până în luna septembrie 2009 să restituie
societății L. SRL suma de 3.000.000 euro pe care o deține fără drept, iar
pârâtul G.V. s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume.
În baza contractului
de cesiune de creanțe și vânzare drepturi litigioase din 10 decembrie 2010,
creditoarea H. S.p.A a dobândit de la societatea L. SRL doar parte din creanța
datorată de pârâți, respectiv suma de 2.625.000 euro.
Raportat la excepția
necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârât, Curtea
reține că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea
aplicabilă și clauza de arbitraj", părțile au convenit ca orice
controversă legată de interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului
să fie deferită, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț,
Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj".
Această clauză
compromisorie este reluată și în acordul integrativ la acordul preliminar, la
pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene și soluționarea
controverselor legate de interpretarea, aplicarea și/sau executarea
contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț,
Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, de către această Cameră de
arbitraj.
Având în vedere
faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către
acesta, a obligației asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau
neîndeplinirea obligațiilor contractuale constituie aspecte ce țin de
executarea/neexecutarea contractului încheiat între părți, Curtea a apreciat
că, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență clauzei compromisorii
stipulate la pct. 4 din acordul integrativ și a admis excepția necompetenței
generale a instanțelor judecătorești.
În acest sens, este
de reținut că efectele actului juridic civil se referă la drepturile subiective
civile și obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică ori le
stinge un act juridic civil. Aceste efecte sunt guvernate de principiul forței
obligatorii a contractului, principiul irevocabilității și principiul
relativității efectelor actului juridic civil, principii de drept ce stabilesc
modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiții și față de
cine se produc efectele.
Sub acest aspect,
susținerea apelantei în sensul că respectiva clauză compromisorie este
inoperantă întrucât prezentul litigiu nu vizează o controversă născută în
legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar, nu poate fi
reținută, în condițiile în care obligația de plată ce face obiectul acțiunii a
fost asumată de pârât prin încheierea actului integrativ.
Nu se poate reține
nici susținerea apelantei potrivit căreia competența instanțelor judecătorești
române a fost deja câștigată prin faptul că o instanță națională a admis
cererea de creanță prin care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a
intimatului-pârât în cadrul procedurii insolvenței declanșate împotriva
societății debitoare SC V.H. SA, o asemenea susținere nefiind dovedită prin
înscrisurile depuse la dosar.
Pe de altă parte,
apelanta face trimitere la o procedură judiciară de insolvență (ce se
desfășoară în fața unei instanțe naționale) care vizează societatea debitoare
SC V.H. SA, persoană juridică română, nefiind relevantă o atare împrejurare în
cauza de față. Deschiderea procedurii insolvenței față de societate nu este de
natură a înlătura clauza compromisorie stipulată de părți, în litigiul purtat
în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs recurenta H. SPA Italia solicitând, în temeiul art.
304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei
atacate în sensul admiterii apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare
instanței de fond întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului.
În dezvoltarea
motivului de recurs invocat se arată că decizia atacată a fost dată cu
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 129 alin. (5) C.
proc. civ. Arată recurenta că, valorificând greșit soluția de admitere a
excepției necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, instanța de apel
a ignorat voința expresă a părților din perspectiva limitării aplicării clauzei
compromisorii și astfel a nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ.
Se susține de către
recurentă că deși convenția din care rezultă răspunderea intimatului, respectiv
în acordul integrativ la acordul preliminar a fost inclusă o clauză
compromisorie, aceasta este inoperantă, aspect care rezultă din aceea că voința
expresă a părților a fost, referitor la compromis, ca acesta să privească doar
modalitatea de soluționare a controverselor apărute în legătură cu
interpretarea, aplicarea sau executarea convenției. Or, în cauză instanței nu i
s-a cerut să soluționeze o controversă născută în legătură cu clauzele
acordului integrativ la acordul preliminar ci doar să sancționeze refuzul
intimatului de a restitui pe cale voluntară sumele de bani pe care le deține
fără drept și pe care s-a obligat să le restituie în calitate de garant.
Clauza compromisorie
reglementează o situație de excepție și este de strictă interpretare, nefiind
permis nici instanței nici părților să extindă efectele acesteia asupra altor
împrejurări decât cele expres prevăzute la momentul redactării clauzei.
Recurenta mai susține
că a fost câștigată competența instanțelor judecătorești naționale întrucât
acestea au admis deja cererea de creanță prin care s-a solicitat atragerea
răspunderii SC V.H. SA în procedura insolvenței. Or, în condițiile în care
accesoriul urmează întotdeauna principalul rezultă că, competența instanțelor
din România rămâne câștigată și pentru cererea de atragere a răspunderii
garantului intimat.
Înalta Curte,
analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat,
constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.
Înalta Curte reține
că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea aplicabilă și
clauza de arbitraj", părțile au convenit ca orice controversă legată de
interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului să fie deferită,
conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț, Industrie, Artizanat
și Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj".
Această clauză
compromisorie este reluată și în acordul integrativ la acordul preliminar, la
pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene și soluționarea
controverselor legate de interpretarea, aplicarea și/sau executarea
contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț,
Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, de către această Cameră de
arbitraj.
Având în vedere
faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea
pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către
acesta, a obligației asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau
neîndeplinirea obligațiilor contractuale constituie aspecte ce țin de
executarea/neexecutarea contractului încheiat între părți, instanța de apel a
apreciat în mod corect că instanța de fond a dat eficiență clauzei
compromisorii stipulate la punctul 4 din acordul integrativ și a admis excepția
necompetenței generale a instanțelor judecătorești.
Este nefondată
critica prin care se susține de către recurentă inoperabilitatea clauzei
compromisorii întrucât cererea de chemare în judecată vizează una dintre
ipotezele acestei clauze respectiv, executarea convenției, or această situație
nu este altceva decât o controversă născută în legătură cu clauzele acordului
integrativ la acordul preliminar însăși caracterul de excepție al clauzei compromisorii
impune aplicabilitatea acesteia cu prioritate iar cum excepția este de strictă
interpretare, în temeiul art. 969 C. civ. nu este permis nici instanței nici
părților să excludă efectele acesteia asupra unor situații expres prevăzute,
cum este și cea dedusă judecății.
Nici critica prin
care se arată că a fost câștigată competența instanțelor judecătorești
naționale întrucât acestea au admis deja cererea de creanță prin care s-a
solicitat atragerea răspunderii SC V.H. SA în procedura insolvenței nu este
fondată, în cauză nefiind operant principiul accesoriul urmează principalul
pentru că între cele două proceduri, respectiv cea de drept comun și cea de
insolvență nu există acest raport. În plus, deschiderea procedurii insolvenței
fată de societate nu este de natură a înlătura clauza compromisorie stipulată
de părți, în litigiul purtat în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V.
Față de aceste
considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge
recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de recurenta H. SPA Italia împotriva Deciziei nr. 198 din 11 iunie
2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de
contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată, în
ședința publică, astăzi, 20 ianuarie 2015.
Procesat
de GGC - NN