ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 108/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin Sentința nr. 282/2012 din 11 iulie 2012, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței generale a instanței invocată de către debitorul G.V. și a respins cererea având ca obiect somație de plată privind pe creditoarea SC H. SA, în contradictoriu cu debitorul G.V., ca nefiind de competența instanțelor române. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în raport de excepția invocată, izvorul raporturilor dintre părți este acordul preliminar încheiat la data de 19 decembrie 2008 între SC V.H. SA și L. SRL privind finanțarea în vederea constituirii unei societăți.

Urmare neîndeplinirii obligațiilor instituite în acord, părțile din prezenta cauză au încheiat acordul integrativ la acordul preliminar care prevede plata sumei de 3.000.000 euro către H. SPA sau una sau mai multe societăți indicate de aceasta, care vor lua locul poziției contractuale a L. SRL cu acordul părților care se obligă, respectiv V.H. SA și cel care garantează în nume propriu restituirea sumei, G.V. Ulterior a intervenit între L. SRL și H. SPA, contractul de cesiune creanță acceptat anticipat de debitori. Prin urmare, a reținut judecătorul fondului că temeiul cererii creditoarei este acordul integrativ la acordul preliminar care conține la art. 4 o clauză compromisorie privind aplicarea legii italiene și soluționarea oricărei controverse cu privire la interpretarea, aplicarea și/sau executarea acordului integrativ de către Camera de Comerț din Bolzano conform Regulamentului de arbitraj al acesteia.

S-a apreciat astfel că obiectul prezentei cauze se referă tocmai la aplicarea și executarea acordului integrativ, fiind incidență clauza compromisorie prevăzută de părți. Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că părțile au prevăzut competența unei instanțe de arbitraj străine, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și în conformitate cu prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române. Prin Decizia nr. 41 din 16 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești a respins ca inadmisibil apelul formulat de creditoarea H. SPA împotriva Sentinței nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu debitorul G.V., reținând că sunt incidente dispozițiile art. 158 alin. (2) C. proc.

civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, care prevede că în situația în care instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce face ca prezentul apel așa cum a fost recalificat de instanță să fie inadmisibil. Împotriva Deciziei nr. 41 din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs creditoarea H. SPA Italia, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond tribunalului. Prin Decizia nr. 1235 din 27 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare instanței de apel, apreciind că instanța de apel a respins apelul ca inadmisibil, nesocotind dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc.

civ. Soluția instanței de fond de admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești nu cade sub incidența dispozițiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu are ca și consecință declinarea competenței în favoarea unei alte instanțe. Or, în atare situație este de reținut că, Sentința civilă nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor este supusă căilor de atac reglementate de dispozițiile generale ale legii, în speță de art. 159 1 C. proc. civ., pentru a se asigura astfel dreptul părții interesate la căile de atac prevăzute de lege.

Cum instanța de apel, a soluționat în mod eronat cauza pe excepția inadmisibilității, fără să analizeze fondul cauzei și să stabilească dacă clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din Acordul preliminar și aliniatul ultim din Acordul integrativ la Acordul preliminar, este sau nu operantă și care este instanța competentă, criticile recurentei s-au apreciat ca fondate. În rejudecare, apelul a fost înregistrat la data de sub nr. 2792/105/2012*. Prin Decizia nr. 198 din 11 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respins apelul ca nefondat, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta H. SpA a solicitat, în temeiul dispozițiilor O.G.

nr. 5/2001, obligarea pârâților SC V.H. SA și G.V. la plata sumei de 2.625.000 euro și a dobânzilor legale aferente, calculate de la data încasării acestei sume și până la data achitării integrale a debitului. Se reține și faptul că, la data de 19 decembrie 2008, între SC L. SRL și societatea debitoare SC V.H. SA s-a încheiat o convenție intitulată acord preliminar, prin care părțile s-au obligat să constituie o societate comercială în vederea obținerii unei linii de credit pentru achiziționarea unei proprietăți imobiliare în valoare de 33,5 milioane euro. Ulterior, prin înscrisul intitulat acord integrativ la acordul preliminar, debitoarea SC V.H. SA și-a asumat obligația ca până în luna septembrie 2009 să restituie societății L. SRL suma de 3.000.000 euro pe care o deține fără drept, iar pârâtul G.V.

s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume. În baza contractului de cesiune de creanțe și vânzare drepturi litigioase din 10 decembrie 2010, creditoarea H. S.p.A a dobândit de la societatea L. SRL doar parte din creanța datorată de pârâți, respectiv suma de 2.625.000 euro.

Raportat la excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârât, Curtea reține că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea aplicabilă și clauza de arbitraj", părțile au convenit ca orice controversă legată de interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului să fie deferită, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț, Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj". Această clauză compromisorie este reluată și în acordul integrativ la acordul preliminar, la pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene și soluționarea controverselor legate de interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț, Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, de către această Cameră de arbitraj.

Având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către acesta, a obligației asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale constituie aspecte ce țin de executarea/neexecutarea contractului încheiat între părți, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a dat eficiență clauzei compromisorii stipulate la pct. 4 din acordul integrativ și a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești. În acest sens, este de reținut că efectele actului juridic civil se referă la drepturile subiective civile și obligațiile civile la care dă naștere, pe care le modifică ori le stinge un act juridic civil.

Aceste efecte sunt guvernate de principiul forței obligatorii a contractului, principiul irevocabilității și principiul relativității efectelor actului juridic civil, principii de drept ce stabilesc modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiții și față de cine se produc efectele. Sub acest aspect, susținerea apelantei în sensul că respectiva clauză compromisorie este inoperantă întrucât prezentul litigiu nu vizează o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar, nu poate fi reținută, în condițiile în care obligația de plată ce face obiectul acțiunii a fost asumată de pârât prin încheierea actului integrativ.

Nu se poate reține nici susținerea apelantei potrivit căreia competența instanțelor judecătorești române a fost deja câștigată prin faptul că o instanță națională a admis cererea de creanță prin care s-a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului-pârât în cadrul procedurii insolvenței declanșate împotriva societății debitoare SC V.H. SA, o asemenea susținere nefiind dovedită prin înscrisurile depuse la dosar. Pe de altă parte, apelanta face trimitere la o procedură judiciară de insolvență (ce se desfășoară în fața unei instanțe naționale) care vizează societatea debitoare SC V.H. SA, persoană juridică română, nefiind relevantă o atare împrejurare în cauza de față. Deschiderea procedurii insolvenței față de societate nu este de natură a înlătura clauza compromisorie stipulată de părți, în litigiul purtat în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta H. SPA Italia solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului. În dezvoltarea motivului de recurs invocat se arată că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Arată recurenta că, valorificând greșit soluția de admitere a excepției necompetenței materiale a instanțelor judecătorești, instanța de apel a ignorat voința expresă a părților din perspectiva limitării aplicării clauzei compromisorii și astfel a nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ.

Se susține de către recurentă că deși convenția din care rezultă răspunderea intimatului, respectiv în acordul integrativ la acordul preliminar a fost inclusă o clauză compromisorie, aceasta este inoperantă, aspect care rezultă din aceea că voința expresă a părților a fost, referitor la compromis, ca acesta să privească doar modalitatea de soluționare a controverselor apărute în legătură cu interpretarea, aplicarea sau executarea convenției. Or, în cauză instanței nu i s-a cerut să soluționeze o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar ci doar să sancționeze refuzul intimatului de a restitui pe cale voluntară sumele de bani pe care le deține fără drept și pe care s-a obligat să le restituie în calitate de garant.

Clauza compromisorie reglementează o situație de excepție și este de strictă interpretare, nefiind permis nici instanței nici părților să extindă efectele acesteia asupra altor împrejurări decât cele expres prevăzute la momentul redactării clauzei. Recurenta mai susține că a fost câștigată competența instanțelor judecătorești naționale întrucât acestea au admis deja cererea de creanță prin care s-a solicitat atragerea răspunderii SC V.H. SA în procedura insolvenței. Or, în condițiile în care accesoriul urmează întotdeauna principalul rezultă că, competența instanțelor din România rămâne câștigată și pentru cererea de atragere a răspunderii garantului intimat. Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivului de nelegalitate invocat, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 8 din Acordul preliminar, intitulat "Legea aplicabilă și clauza de arbitraj", părțile au convenit ca orice controversă legată de interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului să fie deferită, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț, Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, acestei camere de arbitraj". Această clauză compromisorie este reluată și în acordul integrativ la acordul preliminar, la pct. 4 prevăzându-se expres aplicarea legii italiene și soluționarea controverselor legate de interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului, conform Regulamentului de Arbitraj al Camerei de Comerț, Industrie, Artizanat și Agricultură Bolzano, de către această Cameră de arbitraj.

Având în vedere faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, ca urmare a neîndeplinirii, de către acesta, a obligației asumate prin acordul integrativ, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale constituie aspecte ce țin de executarea/neexecutarea contractului încheiat între părți, instanța de apel a apreciat în mod corect că instanța de fond a dat eficiență clauzei compromisorii stipulate la punctul 4 din acordul integrativ și a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești.

Este nefondată critica prin care se susține de către recurentă inoperabilitatea clauzei compromisorii întrucât cererea de chemare în judecată vizează una dintre ipotezele acestei clauze respectiv, executarea convenției, or această situație nu este altceva decât o controversă născută în legătură cu clauzele acordului integrativ la acordul preliminar însăși caracterul de excepție al clauzei compromisorii impune aplicabilitatea acesteia cu prioritate iar cum excepția este de strictă interpretare, în temeiul art. 969 C. civ. nu este permis nici instanței nici părților să excludă efectele acesteia asupra unor situații expres prevăzute, cum este și cea dedusă judecății. Nici critica prin care se arată că a fost câștigată competența instanțelor judecătorești naționale întrucât acestea au admis deja cererea de creanță prin care s-a solicitat atragerea răspunderii SC V.H.

SA în procedura insolvenței nu este fondată, în cauză nefiind operant principiul accesoriul urmează principalul pentru că între cele două proceduri, respectiv cea de drept comun și cea de insolvență nu există acest raport. În plus, deschiderea procedurii insolvenței fată de societate nu este de natură a înlătura clauza compromisorie stipulată de părți, în litigiul purtat în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică G.V. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta H. SPA Italia împotriva Deciziei nr. 198 din 11 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 20 ianuarie 2015. Procesat de GGC - NN