ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1235/2014

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Prahova sub nr. 802/105/2012, creditoarea SC H. SA, persoană

juridică italiană, cu sediul în Italia, C.T., a solicitat ca pe calea somației

de plată să fie obligați în solidar debitorii SC V.H. SA Ploiești și G.V., cetățean

italian, la restituirea sumei de 2.625.000 euro și la plata dobânzilor legale

aferente acestei sume, calculate de la data încasării acestei sume (30 ianuarie

2009) și până la data achitării integrale a debitului, cu obligarea debitorilor

și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că la data de 19 decembrie 2008 între SC L. SRL și societatea debitoare

s-a încheiat o convenție intitulată acord preliminar, prin care părțile s-au obligat

să constituie o societate comercială în vederea obținerii unei linii de credit pentru

achiziționare unei proprietăți imobiliare în valoare de 33,5 milioane euro.

Deși în baza acordului

preliminar SC L. SRL a achitat cota sa de contribuție stabilită la suma de 3.000.0000

euro, SC V.H. SA nu și-a îndeplinit niciuna din obligațiile stabilite, astfel că

drept efect al încetării acordului preliminar, prin înscrisul intitulat acord integrativ

preliminar, debitoarea SC V.H. SA și-a asumat obligația ca până în luna septembrie

2009 să restituie societății SC L. SRL suma de 3.000.000 euro pe care o deține fără

drept, iar pârâtul G.V. s-a obligat să garanteze personal restituirea acestei sume.

Creditoarea a

mai arătat că a dobândit de la SC L. SRL doar parte din creanța datorată de pârâți,

respectiv , suma de 2.625.000 euro, prin intermediul unui contract de cesiune notificat

în mod corespunzător și debitorilor.

În drept s-au

invocat prevederile a O.G. nr. 5/2001.

Prin întâmpinarea

formulată debitoarea SC V.H. SA Ploiești a invocat excepția necompetenței generale

a instanțelor de judecată, invocând clauza compromisorie, potrivit căreia litigiile

cu privire la interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului dintre părți

este supusă Curții de Arbitraj Comercial din B.

S-a invocat de

asemenea excepția lipsei calității procesuale active a creditoarei întrucât nu s-a

dovedit cesiunea de creanță iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii pe motiv

că nu sunt îndeplinite cerințele legale sub aspectul caracterului cert, lichid și

exigibil al creanței.

Față de depunerea

la termenul din 6 aprilie 2012 a dovezii de pe portalul instanțelor privind deschiderea

procedurii de insolvență față de debitoarea SC V.H. SA, prin încheierea din 6 aprilie

2012 s-a dispus disjungerea cererii de emitere a unei somații de plată formulată

de creditoare în contradictoriu cu debitorul G.V., sens în care s-a format Dosarul

nr. 2792/105/2012 și s-a dispus suspendarea cererii formulată în contradictoriu

cu debitoarea aflată în insolvență, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Pentru termenul

din 11 iulie 2012, acordat în dosarul disjuns, debitorul G.V. a formulat întâmpinare

prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor de judecată, având

în vedere clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din acordul preliminar și ultimul

alineat al acordului integrativ al acordului preliminar, potrivit căruia litigiile

cu privire la interpretarea, aplicarea și/sau executarea contractului dintre părți

să fie supuse Curții de Arbitraj Comercial din B.

Tribunalul Prahova,

secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința 282/2012

din 11 iulie 2012, pe baza probatoriului administrat în cauză, a admis excepția

necompetenței generale a instanței invocată de către debitorul G.V. și a respins

cererea având ca obiect somație de plată privind pe creditoarea SC H. SA, în contradictoriu

cu debitorul G.V., ca nefiind de competența instanțelor române.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că în raport de excepția suspusă dezbaterii

părților, izvorul raporturilor dintre părți este acordul preliminar încheiat la

data de 19 decembrie 2008 între SC V.H. SA și SC L. SRL privind finanțarea în vederea

constituirii unei societăți.

Urmare neîndeplinirii

obligațiilor instituite în acord, părțile din prezenta cauză au încheiat acordul

integrativ la acordul preliminar care prevede plata sumei de 3.000.000 euro către

SC H. SA sau una sau mai multe societăți indicate de aceasta, care vor lua locul

poziției contractuale a SC L. SRL cu acordul părților care se obligă, respectiv

SC V.H. SA și cel care garantează în nume propriu restituirea sumei, G.V.

Ulterior, a și

intervenit între SC L. SRL și SC H. SA, contractul de cesiune creanță acceptat anticipat

de debitori.

Prin urmare, a

reținut judecătorul fondului că temeiul cererii creditoarei este acordul integrativ

la acordul preliminar care conține la art. 4 o clauză compromisorie privind aplicarea

legii italiene și soluționarea oricărei controverse cu privire la interpretarea,

aplicarea și/sau executarea acordului integrativ de către Camera de Comerț din B.

conform Regulamentului de arbitraj al acesteia.

S-a apreciat astfel

că obiectul prezentei cauze se referă tocmai la aplicarea și executarea acordului

integrativ, fiind incidență clauza compromisorie prevăzută de părți.

Pentru aceste

considerente, tribunalul a constatat că părțile au prevăzut competența unei instanțe

de arbitraj străine, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești

și în conformitate cu prevederile art. 157 din Legea nr. 105/1992 a respins cererea

ca nefiind de competența instanțelor române.

Prin decizia

nr. 41 din 16 mai 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal a respins ca inadmisibil apelul formulat de creditoarea

SC H. SA cu sediul procesual ales la Cabinetul de Avocatură Vlad A.M., cu sediul

București, împotriva sentinței nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul

Prahova, în contradictoriu cu debitorul G.V.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:

Că reclamanta

a investit instanța de fond cu o acțiune în pretenții în suma de 2.625.000 euro,

întemeiata pe prevederile O.G. nr. 5/2001 și cum prin sentința pronunțată de instanța

de fond, nu s-a analizat fondul cererii de chemare în judecată, ci s-a admis excepția

de necompetență generală a instanței, reținându-se că în cauză printr-o clauză compromisorie

părțile au prevăzut competența unei instanțe de arbitraj străine, respectiv a Curții

de Arbitraj Comercial din B., s-a apreciat că în aceasta situație sunt incidente

dispozițiile art. 158 alin. (2) C. proc. civ. așa cum a fost modificat prin

Legea nr. 202/2010, care prevede că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea

nu este supusă niciunei căi de atac, ceea ce face ca prezentul apel așa cum a fost

recalificat de instanța să fie inadmisibil .

Împotriva deciziei

nr. 41 din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs creditoarea SC H. SA Italia,

întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând

în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței și trimiterea

cauzei spre rejudecare pe fond tribunalului.

Recurenta, după

o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele:

Că decizia pronunțată

de instanța de apel este nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor

art. 158 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta reglementează caracterul

irevocabil al încheierilor de declinare a competenței în favoarea unei alte instanțe

și că soluția admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești

nu cade sub incidența acestor dispoziții legale întrucât nu are drept consecință

declinarea competenței în favoarea unei alte instanțe, ci practic respinge acțiunea

ca inadmisibilă.

Cum în cauză Tribunalul

Prahova, secția a ll-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința

282/2012 din 11 iulie 2012, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor

judecătorești, cauza nefiind declinată în favoarea niciunei instanțe, recurenta

apreciază că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 158 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât scopul acestor dispoziții nu a fost acela de a lipsi partea de exercitarea

dreptului general la recurs, ci doar de a simplifica și grăbi soluționarea cauzelor

în care intervine declinarea de competență.

Recurenta a susținut

că în cauză lucrurile sunt total diferite, întrucât a fost admisă excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești, cauza nefiind declinată în favoarea niciunei

instanțe, ci a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel că legalitatea sentinței instanței

de fond de admiterea a excepției este supusă căilor de atac reglementate de dispozițiile

generale ale legii, pentru a se asigura astfel părții interesate dreptul la recurs,

cu atât mai mult cu cât necompetența generală a instanțelor este reglementată de

art. 159

1

C. proc. civ.

Analizând decizia

nr. 41 din 16 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, în raport de criticile formulate și temeiurile

de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta

Curte a constatat că recursul creditoarei SC H. SA Italia este fondat avându-se

în vedere următoarele considerente:

Conform art. 304

pct. 9 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci

când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii.

Potrivit art.

158 alin. (1) C. proc. civ. când în fața instanței de judecată se pune în discuție

competența acesteia, ea este obligată să stabilească instanța competentă ori, dacă

este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent.

Conform art. 296

C. proc. civ., instanța de apel poate păstra sau schimba în tot sau în parte, hotărârea

atacată, iar art. 297 alin. (2) din același cod precizează că în cazul în care prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel

va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare o singură dată, primei

instanțe sau altei instanțe dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei

măsuri.

Este de observat

în cauză că instanța de apel a respins apelul ca inadmisibil, nesocotind dispozițiile

art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția instanței

de fond de admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești

nu cade sub incidența dispozițiilor art. 158 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu

are ca și consecință declinarea competenței în favoarea unei alte instanțe.

Or, în atare situație

este de reținut că, sentința civilă nr. 282/2012 din 11 iulie 2012 pronunțată de

Tribunalul Prahova prin care a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor

este supusă căilor de atac reglementate de dispozițiile generale ale legii, în speță

de art. 159

1

C. proc. civ., pentru a se asigura astfel dreptul părții

interesate la căile de atac prevăzute de lege.

Cum instanța de

apel, a soluționat în mod eronat cauza pe excepția inadmisibilității, fără să analizeze

fondul cauzei și să stabilească dacă clauza compromisorie prevăzută în art. 8 din

Acordul preliminar și alin. ultim din Acordul integrativ la Acordul preliminar,

este sau nu operantă și care este instanța competentă, criticile recurentei se apreciază

ca fondate.

Avându-se în vedere

că aspectele legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit

art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului în scopul aplicării

corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ceea ce în

cauză prin soluția pronunțată acestea nu au fost stabilite, Înalta Curte, urmează

ca, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., să

admită recursul, să caseze decizia civilă nr. 41 din 16 mai 2013, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

și să trimită cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de creditoarea SC H. SA Italia împotriva deciziei nr. 41 din 16 mai 2013,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 martie 2014.