ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1487 din 30 iunie

2011, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind

constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, a

admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește

cererea de despăgubire, a respins cel de-al doilea capăt de cerere referitor la

obligarea pârâților la plata sumei reactualizate.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanta a susținut că, în ceea ce privește contractul

de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, acesta ar fi devenit caduc, urmare a

admiterii acțiunii în revendicare promovată de adevăratul titular al

imobilului, prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești. Este

necesar ca instanța să constate mai întâi caducitatea contractului de

vânzare-cumpărare și apoi să-i acorde despăgubiri pentru evicțiunea care s-a

produs din momentul în care reclamanta nu a mai locuit efectiv în imobilul în

litigiu - anul 2010, iar nu la data pronunțării deciziei Curții de Apel

Ploiești.

Instanța a considerat

însă că această susținere a reclamantei nu poate fi primită, deoarece

contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. Conti S.A. a produs efecte

chiar de la data încheierii lui, nefiind un contract susceptibil de a fi lovit

de caducitate - în principiu, caducitatea ocolind contractele cu executare uno

ictu tocmai pentru acest considerent. Împrejurarea survenită ulterior

perfectării vânzării-cumpărării - obligarea reclamantei, prin decizia civilă

nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, să lase fostului

proprietar în deplină proprietate imobilul în litigiu - chiar dacă este

ulterioară voinței părților, nu atrage caducitatea contractului, întrucât până

la data pronunțării instanței de recurs, contractul a produs efecte juridice,

ireversibile.

Referitor la excepția

prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de

despăgubire, urmare a evicțiunii totale suferite de reclamantă, instanța a

constatat că această cerere a fost formulată cu nerespectarea termenului

general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, motiv pentru

care a admis excepția și a respins cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind

prescris.

Prin decizia civilă

nr. 20 din 05 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul

reclamantului, reținând, în esență, următoarele considerente de fapt și de

drept:

Critica privind

greșita respingere a cererii autoarei apelantului de constatare a caducității

contractului de vânzare-cumpărare a fost apreciată ca nefondată,

considerându-se că acest act juridic a produs efecte juridice ireversibile și

că, chiar dacă ulterior au intervenit împrejurări care au determinat

ineficiența acestui act juridic, caducitatea nu operează, întrucât caducitatea

este determinată de un eveniment independent de voința sau de culpa părților,

care survine după încheierea valabilă a actului și care împiedică producerea

efectelor sale. În cauza, nu s-a putut susține că lipsirea de efecte juridice a

actului de înstrăinare în litigiu este determinat de un eveniment independent

de voința sau de culpa părților.

S-a reținut că prin

cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către autoarea apelantului

obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prețul de piață al imobilului

în litigiu, invocându-se în drept dispozițiile Legii nr. 1/2009 și ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu exista în

nicio normă anterioară, rezultă că este vorba despre un drept subiectiv creat

prin Legea nr. 1/2009 și că, termenul de prescripție a început să curgă de la

data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv că, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor al proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este de la data când

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Atâta timp cât nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei

apelantului, dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.

Având în vedere

faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii având ca obiect

restituirea sumei reprezentând prețul de piață al imobilului și întrucât prin

cererea de apel s-a solicitat desființarea sentinței cu trimiterea spre

rejudecare la instanța de fond, Curtea a admis apelul, a anulat sentința în

parte și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia civilă

nr. 561 din 07 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins

recursurile pârâților, ca nefondate.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1562/105/2011*, judecata

fiind continuată, conform deciziei de casare pentru soluționarea pe fond a

capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei reprezentând prețul de

piață al imobilului în litigiu. În rejudecare, instanța a încuviințat proba cu

înscrisuri și expertiză specialitatea construcții întocmită de expert D.L.,

fără a se formula obiecțiuni cu privire la concluziile expertului.

Prin sentința civilă

nr. 103 din 13 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a admis acțiunea precizată, a

obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 121.108 RON, reprezentând

valoarea de piață a imobilului în litigiu la data efectuării raportului de

expertiză D.L., a respins acțiunea împotriva celorlalți pârâți, ca

neîntemeiată.

În esență, Tribunalul

a reținut că autoarea reclamantului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997

încheiat cu SC C., a dobândit imobilul situat în Ploiești, str. A.P., jud.

Prahova. Prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006, Curtea de Apel

Ploiești a obligat-o pe autoarea reclamantului să lase fostului proprietar în

deplină proprietate imobilul în litigiu, reținând că simpla bună-credință a

acesteia nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate, devreme ce

contractul s-a încheiat cu un neproprietar, nereținându-se că actul acesteia ar

fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De altfel,

prin decizia sus indicată s-a reținut că prin sentința civilă nr. 62 din 03

ianuarie 2000 a Judecătoriei Ploiești s-a respins cererea de constatare

nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, ceea ce

conduce clar la concluzia că actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995.

În condițiile în care

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 și a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii

în revendicare a fostului proprietar, sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, aspect statuat expres

și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 679 din 06 februarie

2012, în care a reținut că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul român a

adaptat legislația specifică domeniului caselor naționalizate la exigențele

Convenției europene și la jurisprudența C.E.D.O. și că, restituirea prețului de

piață al imobilului (la data expertizării potrivit practicii instanței supreme)

se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcțiile Generale ale

Finanțelor Publice. Prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expert D.L.,

s-a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu este de 121.108 RON,

valoare necontestată de niciuna dintre părți.

Prin decizia civilă

nr. 435 din 06 mai 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins,

ca nefondat, apelul pârâtului.

Singura critică

formulată de pârât privește inaplicabilitatea prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pe motiv că reclamanții nu au făcut dovada desființării

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

S-a apreciat că

această critică nu este întemeiată, deoarece împotriva autoarei reclamantului a

fost pronunțată decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel

Ploiești definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată să lase, fostei

proprietare, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut

obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, act care a rămas lipsit

de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de

cele două părți. Admițându-se acțiunea în revendicare, implicit instanța de

judecată a lipsit de eficiență juridică pentru viitor titlul de proprietate al

defunctei R.V., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997.

Această interpretare

se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20

alin. (2

1

) din lege, potrivit cărora: „(2

1

) în cazul în

care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele

în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei

acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor".

Chiar legiuitorul a

avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare" a contractului de

vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea respectivului contract,

cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. În consecință, în mod corect instanța de fond a

reținut că, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil

a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a fost

lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului

proprietar, sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Împotriva deciziei

civile nr. 435 din 06 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a

formulat cerere de recurs

pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice

Ploiești, subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova, în numele Ministerului

Finanțelor Publice, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:

Instanța de apel în

mod greșit a motivat că legiuitorul definește desființarea contractului

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin dispozițiile art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, stabilind că, în condițiile în care contractul de

vânzare-cumpărare a unui imobil a fost încheiat cu respectarea dispozițiile

Legii nr. 112/1995, fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în

revendicare a fostului proprietar, prin compararea titlurilor, sunt incidente

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede

expres că se acordă dreptul la restituirea prețului de piață proprietarului al

cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. În speța de față, contractul prin care autoarea

intimatului-reclamant a dobândit proprietatea imobilului nu a fost desființat

printr-o hotărâre irevocabilă a instanței de judecată - acțiunea privind

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997

a fost respinsă prin sentința civilă nr. 62/2000 a Judecătoriei Ploiești,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești.

Motivarea instanței

în sensul că, în cauza, sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2

1

)

ale Legii nr. 10/2001 care prevăd că desființarea contractelor poate avea loc

și prin admiterea unei acțiuni în revendicare, sunt netemeinice și nelegale,

întrucât în alin. (2

1

) se reglementează o altă situație juridică,

respectiv dreptul chiriașilor care au cumpărat cu buna-credință imobilele în

care locuiau și ale căror contracte au fost desființate, la asigurarea cu

prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de Consiliile

Locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Dacă legiuitorul ar

fi dorit ca desființarea să se facă și în acest mod, ar fi precizat acest lucru

în art. 50

1

așa cum a făcut în art. 20 alin. (2

1

), astfel

că unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu o poate face.

În considerentele

deciziei, instanța de apel în mod greșit a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în cauză, în condițiile în care Curtea de apel a fost învestită

cu soluționarea apelului, aceasta trebuia să se raporteze la prevederilor din C.

proc. civ. care reglementează instituția apelului.

Recursul este

nefondat.

Instanța de apel a

apreciat corect că reclamantul din acțiunea pendinte se găsește în ipoteza de

aplicare a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, având dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Circumstanțele

particulare ale cauzei pendinte, reținute cu deplină acuratețe de instanța

anterioară, au relevat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dar a fost lipsit de eficacitate

în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, dispozițiile

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009

reprezentând de altfel o aplicație a instituției răspunderii pentru evicțiune

într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași

de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995.

Textul art. 50

1

din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în

privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar

care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma

promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând

că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de

contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra bunului.

Printr-o astfel de

reglementare explicită, legiuitorul român a adaptat legislația specifică

domeniului caselor naționalizate la exigențele Convenției europene și la

jurisprudența C.E.D.O. - în principal, Cauza Raicu contra României - care, deși

nu este grefată pe aceeași situație de speță, consacră principiul unui just

echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de

salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată,

că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația

plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu

valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către

Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului

de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a

acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci

legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile

cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul

actualizat și valoarea bunului.

Semnificația

sintagmei „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” nu trebuie neapărat raportată

la prevederile art. 20 alin. (2

1

) ale Legii nr. 10/2001, întrucât

prin acestea s-a reglementat în mod strict doar dreptul chiriașilor care au

cumpărat cu buna-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte au

fost desființate, la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de

locuințe gestionate de Consiliile Locale și/sau de Ministerul Dezvoltării,

Lucrărilor Publice și Locuințelor.

Împrejurarea că, în

expunerea de motive, instanța de apel a inserat și dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ., în mod evident neincidente cauzei pendinte, nu poate fi privită

și analizată din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât

aceasta intră în categoria erorilor materiale strecurate în cuprinsul

hotărârilor judecătorești, remediabile conform art. 281 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești

subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanțelor

Publice împotriva deciziei nr. 435 din 06 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția

I civilă.

Obligă

recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimatul-reclamant R.D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 noiembrie

2014.