ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3038/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1487 din 30 iunie 2011, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind constatarea caducității contractului de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de despăgubire, a respins cel de-al doilea capăt de cerere referitor la obligarea pârâților la plata sumei reactualizate. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a susținut că, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. 776 N/1997, acesta ar fi devenit caduc, urmare a admiterii acțiunii în revendicare promovată de adevăratul titular al imobilului, prin decizia civilă nr. 1142/2006 a Curții de Apel Ploiești.

Este necesar ca instanța să constate mai întâi caducitatea contractului de vânzare-cumpărare și apoi să-i acorde despăgubiri pentru evicțiunea care s-a produs din momentul în care reclamanta nu a mai locuit efectiv în imobilul în litigiu - anul 2010, iar nu la data pronunțării deciziei Curții de Apel Ploiești. Instanța a considerat însă că această susținere a reclamantei nu poate fi primită, deoarece contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. Conti S.A. a produs efecte chiar de la data încheierii lui, nefiind un contract susceptibil de a fi lovit de caducitate - în principiu, caducitatea ocolind contractele cu executare uno ictu tocmai pentru acest considerent.

Împrejurarea survenită ulterior perfectării vânzării-cumpărării - obligarea reclamantei, prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești, să lase fostului proprietar în deplină proprietate imobilul în litigiu - chiar dacă este ulterioară voinței părților, nu atrage caducitatea contractului, întrucât până la data pronunțării instanței de recurs, contractul a produs efecte juridice, ireversibile. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de despăgubire, urmare a evicțiunii totale suferite de reclamantă, instanța a constatat că această cerere a fost formulată cu nerespectarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care a admis excepția și a respins cel de-al doilea capăt de cerere ca fiind prescris.

Prin decizia civilă nr. 20 din 05 martie 2012, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul reclamantului, reținând, în esență, următoarele considerente de fapt și de drept: Critica privind greșita respingere a cererii autoarei apelantului de constatare a caducității contractului de vânzare-cumpărare a fost apreciată ca nefondată, considerându-se că acest act juridic a produs efecte juridice ireversibile și că, chiar dacă ulterior au intervenit împrejurări care au determinat ineficiența acestui act juridic, caducitatea nu operează, întrucât caducitatea este determinată de un eveniment independent de voința sau de culpa părților, care survine după încheierea valabilă a actului și care împiedică producerea efectelor sale.

În cauza, nu s-a putut susține că lipsirea de efecte juridice a actului de înstrăinare în litigiu este determinat de un eveniment independent de voința sau de culpa părților. S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de către autoarea apelantului obligarea pârâților la plata sumei reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu, invocându-se în drept dispozițiile Legii nr. 1/2009 și ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu exista în nicio normă anterioară, rezultă că este vorba despre un drept subiectiv creat prin Legea nr. 1/2009 și că, termenul de prescripție a început să curgă de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv că, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor al proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 este de la data când au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Atâta timp cât nu a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare al autoarei apelantului, dreptul de a solicita despăgubiri nici nu a început să curgă.

Având în vedere faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat pe fondul cererii având ca obiect restituirea sumei reprezentând prețul de piață al imobilului și întrucât prin cererea de apel s-a solicitat desființarea sentinței cu trimiterea spre rejudecare la instanța de fond, Curtea a admis apelul, a anulat sentința în parte și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Prin decizia civilă nr. 561 din 07 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile pârâților, ca nefondate. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1562/105/2011*, judecata fiind continuată, conform deciziei de casare pentru soluționarea pe fond a capătului de cerere având ca obiect restituirea sumei reprezentând prețul de piață al imobilului în litigiu.

În rejudecare, instanța a încuviințat proba cu înscrisuri și expertiză specialitatea construcții întocmită de expert D.L., fără a se formula obiecțiuni cu privire la concluziile expertului. Prin sentința civilă nr. 103 din 13 ianuarie 2014, Tribunalul Prahova a admis acțiunea precizată, a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 121.108 RON, reprezentând valoarea de piață a imobilului în litigiu la data efectuării raportului de expertiză D.L., a respins acțiunea împotriva celorlalți pârâți, ca neîntemeiată. În esență, Tribunalul a reținut că autoarea reclamantului, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 încheiat cu SC C., a dobândit imobilul situat în Ploiești, str. A.P., jud. Prahova.

Prin decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006, Curtea de Apel Ploiești a obligat-o pe autoarea reclamantului să lase fostului proprietar în deplină proprietate imobilul în litigiu, reținând că simpla bună-credință a acesteia nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate, devreme ce contractul s-a încheiat cu un neproprietar, nereținându-se că actul acesteia ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. De altfel, prin decizia sus indicată s-a reținut că prin sentința civilă nr. 62 din 03 ianuarie 2000 a Judecătoriei Ploiești s-a respins cererea de constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, ceea ce conduce clar la concluzia că actul a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

În condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, aspect statuat expres și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 679 din 06 februarie 2012, în care a reținut că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul român a adaptat legislația specifică domeniului caselor naționalizate la exigențele Convenției europene și la jurisprudența C.E.D.O. și că, restituirea prețului de piață al imobilului (la data expertizării potrivit practicii instanței supreme) se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcțiile Generale ale Finanțelor Publice.

Prin raportul de expertiză, întocmit în cauză de expert D.L., s-a stabilit că prețul de piață al imobilului în litigiu este de 121.108 RON, valoare necontestată de niciuna dintre părți. Prin decizia civilă nr. 435 din 06 mai 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului. Singura critică formulată de pârât privește inaplicabilitatea prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pe motiv că reclamanții nu au făcut dovada desființării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă.

S-a apreciat că această critică nu este întemeiată, deoarece împotriva autoarei reclamantului a fost pronunțată decizia civilă nr. 1142 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Ploiești definitivă și irevocabilă, prin care a fost obligată să lase, fostei proprietare, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997, act care a rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți. Admițându-se acțiunea în revendicare, implicit instanța de judecată a lipsit de eficiență juridică pentru viitor titlul de proprietate al defunctei R.V., reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/1997.

Această interpretare se fundamentează chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, respectiv art. 20 alin. (2 1 ) din lege, potrivit cărora: „(2 1 ) în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". Chiar legiuitorul a avut în vedere, în definirea noțiunii de „desființare" a contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, atât ipoteza admiterii acțiunii în anularea respectivului contract, cât și ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În consecință, în mod corect instanța de fond a reținut că, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Din perspectiva celor expuse, motivele de recurs invocate sunt nefondate și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 435 din 06 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, a formulat cerere de recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, subrogată în drepturile D.G.F.P.

Prahova, în numele Ministerului Finanțelor Publice, prin care a invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate: Instanța de apel în mod greșit a motivat că legiuitorul definește desființarea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin dispozițiile art. 20 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, stabilind că, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare a unui imobil a fost încheiat cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995, fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, prin compararea titlurilor, sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede expres că se acordă dreptul la restituirea prețului de piață proprietarului al cărui contract de vânzare-cumpărare a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În speța de față, contractul prin care autoarea intimatului-reclamant a dobândit proprietatea imobilului nu a fost desființat printr-o hotărâre irevocabilă a instanței de judecată - acțiunea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 a fost respinsă prin sentința civilă nr. 62/2000 a Judecătoriei Ploiești, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2427/2002 a Curții de Apel Ploiești.

Motivarea instanței în sensul că, în cauza, sunt aplicabile prevederile art. 20 alin. (2 1 ) ale Legii nr. 10/2001 care prevăd că desființarea contractelor poate avea loc și prin admiterea unei acțiuni în revendicare, sunt netemeinice și nelegale, întrucât în alin. (2 1 ) se reglementează o altă situație juridică, respectiv dreptul chiriașilor care au cumpărat cu buna-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte au fost desființate, la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de Consiliile Locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca desființarea să se facă și în acest mod, ar fi precizat acest lucru în art. 50 1 așa cum a făcut în art. 20 alin. (2 1 ), astfel că unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu o poate face.

În considerentele deciziei, instanța de apel în mod greșit a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză, în condițiile în care Curtea de apel a fost învestită cu soluționarea apelului, aceasta trebuia să se raporteze la prevederilor din C. proc. civ. care reglementează instituția apelului. Recursul este nefondat. Instanța de apel a apreciat corect că reclamantul din acțiunea pendinte se găsește în ipoteza de aplicare a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, reținute cu deplină acuratețe de instanța anterioară, au relevat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dar a fost lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar, dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 reprezentând de altfel o aplicație a instituției răspunderii pentru evicțiune într-un domeniu particular, cel al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995.

Textul art. 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate, dar care au fost „desființate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract, cumpărătorul fiind astfel evins de proprietatea asupra bunului. Printr-o astfel de reglementare explicită, legiuitorul român a adaptat legislația specifică domeniului caselor naționalizate la exigențele Convenției europene și la jurisprudența C.E.D.O.

- în principal, Cauza Raicu contra României - care, deși nu este grefată pe aceeași situație de speță, consacră principiul unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensația plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiași decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriașului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporționalitate, reținându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acțiune în restituirea prețului actualizat, ci legislația ar trebui să acorde dreptul persoanelor care și-au dobândit bunurile cu bună-credință la o compensație reprezentând diferența dintre prețul actualizat și valoarea bunului.

Semnificația sintagmei „contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” nu trebuie neapărat raportată la prevederile art. 20 alin. (2 1 ) ale Legii nr. 10/2001, întrucât prin acestea s-a reglementat în mod strict doar dreptul chiriașilor care au cumpărat cu buna-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte au fost desființate, la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de Consiliile Locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Împrejurarea că, în expunerea de motive, instanța de apel a inserat și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în mod evident neincidente cauzei pendinte, nu poate fi privită și analizată din perspectiva unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât aceasta intră în categoria erorilor materiale strecurate în cuprinsul hotărârilor judecătorești, remediabile conform art. 281 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești subrogată în drepturile D.G.F.P. Prahova în numele Ministerului Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 435 din 06 mai 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant R.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 noiembrie 2014.