ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6632/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Alba Iulia, reclamantele M. (B.) M.A. și P. (P.) M.E. au

chemat în judecată pârâții Universitatea S.H. București și M.E.C.T.S.,

solicitând să se dispună prin hotărâre judecătorească:

Universitatea S.H. la eliberarea în favoarea reclamantelor a diplomelor de

licență și a suplimentelor la diplomă ca urmare a absolvirii Facultății de

Psihologie specializarea Psihologie promoția 2009, sub sancțiunea plății de

penalități în cuantum de 100 lei/ zi de întârziere de la data împlinirii unui

termen de 30 zile calculat de la data rămânerea irevocabilă a hotărârii, în caz

de refuz.

de ordinul 2 să aprobe tipizarea formularelor precizate la punctul 1 din

petitul acțiunii, sub sancțiunea penalității în cuantum de 100 lei/ zi de

întârziere, de la data împlinirii unui termen de 30 de zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii în caz de refuz.

Pârâta Universitatea S.H.

a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de chemare în garanție a

M.E.C.T.S., solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea

formularelor tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul la

diplomă, pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării

hotărârii de obligare, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea nr.

554/2004.

Pârâtul M.E.C.T.S. a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei plângerii prealabile

prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și excepția lipsei

calității procesuale active în raport cu petitul doi al acțiunii de fond iar pe

fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor ca neîntemeiată

deoarece M.E.C.T.S. nu poate fi obligat să recunoască o diplomă dacă aceasta nu

a fost emisă conform prevederilor legale, respectiv dacă în urma verificărilor

se constată că forma de învățământ și specializarea urmată nu existau aprobate

legal.

Prin sentința nr. 78

din 5 martie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia a în parte acțiunea formulată de

reclamantele M. (B.) M.A. și P. (P.) M.E. împotriva pârâților Universitatea S.H.

și M.E.C.T.S., precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

Universitatea S.H. împotriva M.E.C.T.S. și în consecință a obligat pârâta

Universitatea S.H. să elibereze fiecărei reclamante Diploma de Licență și

Suplimentele la diplomă - ca urmare a absolvirii Facultății de Psihologie

promoția 2009 - în termen de 45 zile calculat de la data rămânerii irevocabile

a prezentei sentințe.

Totodată, a fost

obligat pârâtul chemat în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor

tipizate constând în Diplomă de licență și Suplimentele la diplomă pentru

reclamante în termen de 15 zile calculat de la data rămânerii irevocabile a

prezentei sentințe.

în cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs M.E.C.T.S. criticând

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art.

304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va

admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice,

dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu M.E.N. care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.N.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.”

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul

formulat de M.E.C.T.S. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Tribunalul Alba, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.E.N. (în calitate de succesor al M.E.C.T.S.) împotriva sentinței nr.

78 din 5 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Alba, secția

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.