ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1728/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5022 din

9 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, s-a

admis excepția lipsei calității procesuale active.

S-a respins

cererea formulată de reclamanta SC C.D. SA prin mandatar SC C.R.C.M.S. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC C.T.B. SA ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală.

A fost

obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 62.000 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Din

perspectiva justificării calității procesuale active a SC C.D. SA instanța a

avut în vedere că acțiunea introductivă este întemeiată pe următoarele

dispoziții legale: art. 1357 C. civ., referitor la răspunderea pentru vicii în

cadrul contractului de vânzare-cumpărare, din materia contractului de societate

(dispoziții pe care instanța apreciază ca fiind străine de obiectul cererii)

precum și art. 142 alin. (4) din H.G. nr. 1007/2004, prin care a fost adoptat

Regulamentul de furnizare a energiei electrice la consumatori și dispozițiile

Legii nr. 13/2007, a energiei electrice.

Instanța nu a

putut primi calificarea pe care reclamanta a dat-o acțiunii sale în cadrul

concluziilor scrise formulate la data de 18 iunie 2013, deoarece reținerea art.

998, art. 1075 C. civ. ca temei al unei acțiuni în răspundere civilă delictuală,

reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată care, în

mod evident, nu a mai putut fi avută în vedere de instanță.

Instanța de

fond a statuat că aplicabilitatea H.G. nr. 1007/2004 impune existența unui

contract de furnizare a energiei electrice (acțiunea întemeiată de dispozițiile

acestui act normativ fiind acțiuni contractuale, deoarece furnizarea se poate

realiza numai în cadrul unei convenții) și se aplică exclusiv în cazul celor

trei tipuri de raporturi precizate de art. 1 în relația cu consumatorul,

reclamanta trebuie să justifice calitatea de furnizor de energie electrică,

împrejurare față de care SC C.D. SA nu are calitatea de furnizor de energie

electrică și, pe cale de consecință, nu are calitatea de a promova acțiuni în pretenții

întemeiate pe art. 142 alin. (4) din H.G. nr. 1007/2004.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel SC C.D. SA, solicitând admiterea apelului,

anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând greșita

soluționare a excepției lipsei calității procesuale active, cu referire la

următoarele aspecte:

Prin

facturile emise pentru recuperarea contravalorii energiei apelanta-reclamanta SC

C.D. SA a facturat, în fapt, prestarea serviciului de distribuție precum și

recuperarea costurilor sale cu energia electrică consumată, din rețelele din

patrimoniul propriu, în aplicarea prevederilor art. 3 alin. (1) pct. 21, pct.

23, art. 48, art. 60 din Legii nr. 13/2007.

În condițiile

în care SC C.V. SA are obligația să factureze energia electrică măsurată de

către operatorul de distribuție, per a contrario rezultă că energia nemăsurată

de un grup de măsură urmează să fie facturată către consumatori de către SC

C.D. SA, fiind incidente în acest caz prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (2)

din H.G. nr. 1007/2004.

Potrivit

prevederilor art. 56 alin. (3) din Legea nr. 13/2007: „În cazul consumului

fraudulos, consumatorul de energie electrică va fi deconectat de la rețeaua

electrică, fiind obligat totodată la plata contravalorii energiei electrice

consumate și a costurilor aferente deconectării, evaluate conform normelor

tehnice în vigoare”.

Vânzarea

energiei electrice este atributul furnizorului, iar decontarea acesteia se face

între consumator și furnizor, numai în baza indicațiilor înregistrate de

contor.

Furnizorii de

energie electrică, nu pot factura și încasa energia electrică, în cazul

consumului fraudulos, deoarece aceasta a fost consumată efectiv pe o perioada

de timp în care decontările pentru piața angro de energie au fost efectuate și

nu mai pot fi modificate. Mai mult în practică există și cazuri de consum

fraudulos direct din rețeaua SC C.D. SA, fără a exista un contract de furnizare

și în acest caz este imposibilă facturarea de către furnizor.

În situațiile

de consum fraudulos, energia consumată în mod suplimentar de consumator

(diferența dintre energia consumată în mod real și cea înregistrată de contor)

reprezintă un consum direct pentru SC C.D. SA din instalațiile electrice de

distribuție aflate în proprietatea sa.

Practic,

consumul fraudulos de energie electrică intră în mod implicit în bilanțul de

energie al SC C.D. SA în cadrul consumului propriu tehnologic, C.P.T., acesta

fiind îndreptățit să-l calculeze și să-l recupereze.

Apelanta a

formulat critici și cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată constând

în onorariu avocat la care reclamanta a fost obligată, invocând faptul că

onorariul de avocat pentru acest tip de speță este exagerat, instanța de fond

având posibilitatea, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., să reducă

cuantumul onorariului.

Apelanta a

depus o completare a motivelor de apel, arătând, în esență, că în mod eronat

instanța de fond a reținut că «calificarea pe care reclamanta a dat-o acțiunii

sale în cadrul concluziilor scrise reprezintă o veritabilă modificare a cererii

de chemare în judecată, care nu mai poate fi avută în vedere de instanță»,

sentința atacată fiind pronunțată cu încălcarea art. 129 C. proc. civ.

În cadrul

concluziilor scrise s-a precizat numai numărul articolului din C. civ. care

definește răspunderea civilă delictuală, fără a se produce o modificare a cerii

de chemare în judecată.

Curtea de

Apel București, secția a Vl-a comercială, prin decizia nr. 1195 din 9 decembrie

2014, a admis apelul declarat de apelanta SC C.D. SA, împotriva sentinței civile

nr. 5022 din 9 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

în Dosarul nr. 12062/3/2013, în contradictoriu cu intimata SC C.T.B. SA.

A anulat

sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă.

În

fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în

esență, că reclamanta a afirmat existența dreptului de a factura energia

electrică consumată fraudulos de pârâtă, prin raportare la prevederile H.G. nr.

1007/2002, Legea nr. 13/2007 și la principiile răspunderii civile delictuale.

A considerat

instanța de apel că neindicarea de către reclamantă în cuprinsul cererii, a

art. 998 C. civ., referitor la răspunderea civilă delictuală, nu leagă instanța

care este obligată să dea calificarea juridică exactă după motivele de fapt ale

cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.T.B. SA, solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea apelului

declarat de SC C.D. SA împotriva sentinței civile nr. 5022 din 19 iunie 2013 a

Tribunalului București și menținerea în tot, ca temeinică și legală a acestei

hotărâri.

Recurenta-pârâtă

își subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., aducând în susținere următoarele argumente:

Atât în fond

cât și în apel, în justificarea calității sale procesuale, reclamanta invocă

aceleași dispoziții legale, SC C.D. SA, înțelegând astfel să își întemeieze

pretențiile pe o răspundere contractuală, deși nu deține un contract de

furnizare a energiei electrice ce i-ar putea legitima calitatea procesuală de a

formula o astfel de cerere. Chiar dacă reclamanta a invocat și dispozițiile C.

civ. privitoare la răspunderea delictuală, aceste texte sunt accesorii și în

completarea taxelor H.G. nr. 1007/2004 și ale Legii nr. 13/2007 indicate atât

în facturile emise în sarcina recurentei cât și ca temei juridic principal al

acțiunii sale.

Legea nr.

13/2007 privind energia electrică a impus separarea activității de distribuție

de cea de furnizare a energiei electrice, prin art. 45 alin. (1) din acest act

normativ stabilindu-se că activitatea de furnizare și contractare a energiei

electrice este total separată și îndreptățită de cea de distribuție prin

intermediul operatorului de rețea titular al contractului de concesiune

serviciu public de distribuție. SC C.D. SA, în calitate de operator de rețea

are doar relații contractuale cu furnizorul SC C.V. SA și cu ceilalți furnizori

de energie electrică din Zona O., în calitate de operator de rețea în zonă,

având numai obligația să permită accesul la rețeaua de distribuție oricărui

furnizor cu licență de furnizare eliberată de A.N.R.E.

Din anul

2007, în urma separării acestei activități, SC C.D. SA a devenit numai titular

al licenței de distribuție a energiei electrice concesionând acest serviciu de

la Ministerul Economiei și Comerțului pentru Zona O., iar SC C.V. SA a dobândit

ca obiect de activitate strict activitatea de furnizare a energiei electrice. În

concluzie, în urma separării activității, furnizorul SC C.V. SA, vinde energie

electrică prin rețelele distribuitorului SC C.D. SA.

Începând cu

data de 8 mai 2007, în baza actului adițional la contractul de furnizare a energiei

electrice din 16 martie deținut de recurentă, drepturile și obligațiile

contractuale deținute anterior în acest contract de SC D.E.O. SA au fost

preluate de SC C.V. SA (din 14 martie 2007), în baza licenței A.N.R.E. pentru

furnizarea energiei electrice din 15 martie această societate devenind astfel

furnizorul de energie electrică al recurentei și singura societate care emitea

recurentei facturile aferente consumului de energie electrică. Așa cum reiese

și din actele existente la dosar, facturile aferente consumului de energie

electrică sunt emise către recurentă de furnizorul de energie electrică SC C.V.

SA fiind achitate acesteia din urmă.

În

justificarea calității sale procesuale, SC C.D. SA invocă art. 56 alin. (3) din

Legea nr. 13/2007, afirmând că „în cazul consumului fraudulos, consumatorul de

energie electrică va fi deconectat de la rețeaua electrică, fiind obligat la

plata contravalorii energiei electrice consumate și a costurilor aferente

deconectării, evaluate conform normelor tehnice în vigoare”, această normă nu

își găsește incidența în cauză, întrucât prevederile art. 127-art. 142 din H.G.

nr. 1007/2004 raportat la art. 48-art. 59 din Legea nr. 13/2007 reglementează

expres raportul juridic dintre consumatorul de energie electrică și furnizor,

nefiind inclus în acest raport și operatorul de distribuție.

Incidența

dispozițiilor H.G. nr. 1007/2004 impune existența prealabilă a unui contract de

furnizare a energiei electrice, acțiunile întemeiate pe dispozițiile acestui

act normativ fiind acțiuni contractuale, deoarece furnizarea se poate realiza

numai în cadrul unei convenții, normele acestui act normativ aplicându-se

exclusiv în cazul celor trei tipuri de raporturi precizate de art. 1, iar în

relația cu recurenta-pârâtă (consumator) apelanta reclamantă nu a justificat

calitatea sa de furnizor de energie electrică.

Întrucât

dispozițiile legale invocate de SC C.D. SA pentru a-și justifica legitimitatea

procesuală fac referire expresis verbis la relația fumizor-client, iar apelanta

nu are o relație contractuală cu recurenta, aceasta nu poate emite facturi în

sarcina recurentei cu atât mai mult cu cât, față de art. 142 alin. (2) din H.G.

nr. 1007/2004, recalcularea energiei electrice se face în conformitate cu

procedura elaborată de furnizor (SC C.V. SA) și aprobată de autoritatea

competentă, A.N.R.E.

Reclamanta

arată că nu are calitatea și autorizarea legală de furnizor de energie

electrică, nedeținând licența de furnizare energie electrică, care se

eliberează de A.N.R.E. București conform dispozițiilor art. 3 pct. 24 din Legea

nr. 13/2007. Reclamanta este o cu totul altă entitate decât cea care furnizează

recurentei energia electrică. SC C.D. SA neavând ca obiect de activitate

furnizarea de energie electrică ci doar aceea de operator de rețea ce asigură

transportul energiei electrice de la producător la furnizorul SC C.V. SA cu

care are încheiat strict contract de distribuție, astfel aceasta deținând nu

licența de furnizare ci licența de distribuție.

Precizează

recurenta-pârâtă că, în prezent intimata-reclamantă SC C.D. SA se află sub

atenta monitorizare a Consiliul Concurenței, pentru îndeplinirea angajamentelor

asumate în aprilie 2014, ca urmare a investigației demarate de această

instituție pentru practicile abuzive practicate de SC C.D. SA pe piața energiei

electrice.

Apreciază

recurenta-pârâtă că în mod corect instanța fondului, analizând dacă reclamanta

justifică în cauză calitatea procesuală activă de a formula o cerere în

răspunderea contractuală, întemeiată pe dispozițiile speciale ale H.G. nr.

1007/2004 și ale Legii nr. 13/2007, a ajuns la concluzia corectă ca acțiunea a

fost formulată de o persoană care nu era îndreptățită să emită facturi în

temeiul art. 142 alin. (4) din H.G. nr. 1007/2004, și, implicit, nici nu putea

promova acțiunea în pretenții dedusă judecății pendinte, instanța fondului

analizând dacă reclamanta justifică în cauză calitatea procesuală activă în

raportul juridic dedus judecății, prin prisma normelor legale invocate în

susținerea cererii sale.

Consideră

recurenta-pârâtă că, întrucât raportul dintre răspunderea civilă delictuală și

cea contractuală este cel de la general la special, iar SC C.D. SA a înțeles să

invoce ca temei principal în susținerea pretențiilor sale dispozițiile speciale

ale Legii nr. 13/2007 și ale H.G. nr. 1007/2004, care nu sunt incidente în

speță și, prin urmare nici nu-i justifică reclamantei calitatea de a pretinde

plata facturilor emise în baza art. 142 alin. (4) din H.G. nr. 1007/2004 deși

nu are raporturi contractuale cu recurenta, în mod greșit Curtea de Apel a

anulat hotărârea instanței de fond, cu încălcarea evidentă a regulilor de drept

care normează instituția calității procesuale dar și a dispozițiilor Legii nr.

13/2007 și ale H.G. nr. 1007/2004, care nu-și au aplicabilitate în cauză.

Recurenta-pârâtă

concluzionează în sensul că, în mod greșit instanța de apel a dat prevalentă

răspunderii delictuale, nesocotind temeiul explicit invocat de SC C.D. SA în

susținerea acțiunii sale, respectiv răspunderea contractuală întemeiată pe

normele speciale ale Legii nr. 13/2007 și ale H.G. nr. 1007/2004, deși nu

există vreun raport contractual între aceasta și recurentă.

Intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal excepția nulității

recursului în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. iar, în

subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte

urmează a respinge excepția nulității recursului invocată în raport de art. 302

1

lit. c) C. proc. civ. întrucât criticile formulate permit examinarea acestora

din perspectiva temeiului de drept invocat, respectiv art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Art. 129

alin. (3)-alin. (5) C. proc. civ. consacră rolul activ al judecătorului, în

virtutea căruia instanța are obligația să pună în dezbaterea părților orice

împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere, și

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală

privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și

legale.

Temeiul

juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată,

care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru

a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii

calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea de

chemare în judecată.

Din această

perspectivă calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de

reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin

promovarea acțiunii.

În speță,

prin acțiunea formulată reclamanta SC C.D. SA a solicitat obligarea pârâtei la

repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, prejudiciul constând în neplata

facturilor emise în valoare de 542.334,84 RON, invocând vinovăția pârâtei

constând în faptul că aceasta nu a înregistrat consumul de energie electrică în

aparatul de măsură, reclamanta afirmându-și dreptul de a factura energia

electrică pretins a fi fraudulos consumată de către pârâtă prin raportare la

elementele răspunderii civile delictuale astfel cum aceasta este reglementată

de art. 938 C. civ.

De altfel,

intimata-reclamantă a făcut referiri directe la răspunderea civilă delictuală

și la temeiul de drept al acesteia atât în cuprinsul răspunsului la întâmpinare

cât și în cadrul răspunsului la interogatoriu, apărările recurentei-pârâte

fiind făcute și din perspectiva acestui tip de răspundere.

Se reține

așadar că instanța de control judiciar a făcut o judicioasă evaluare a

elementelor acțiunii în stabilirea tipului de răspundere ce urmează a fi

analizat de instanța de fond, împrejurare față de care Înalta Curte, constatând

că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva

criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă în temeiul art.

302

1

lit. c) C. proc. civ.

Respinge

recursul declarat de recurenta-pârâtă SC C.T.B. SA împotriva deciziei nr. 1195

din 9 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședința publică, astăzi, 23 iunie 2015.