ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2743/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2743/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin

Sentința penală nr. 303 din 24 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul Giurgiu,

în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), a fost respinsă, ca nefondată, cererea

de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul S.M.I., din

infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 modificată și

completată în infracțiunea prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen. (1969) și

din infracțiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) și (2) din același act normativ

în cea prevăzută de art. 329 alin. (1) și (3) C. pen. (1969).

În baza art. 329 alin. (1) C. pen. (1969), cu

aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat

inculpatul D.A.M. la o pedeapsă de 1 an închisoare.

S-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 C.

pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (1969)

ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 86

1

C. pen. (1969)

raportat la art. 86

2

C. pen. (1969) s-a dispus suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 3

ani.

Conform prevederilor art. 86

3

alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus ca pe durata termenului de încercare

inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la

Serviciul de probațiune de pe lângă Tribunalul Giurgiu, conform planului

stabilit de această instituție; să comunice și să justifice schimbarea locului

de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele

sale de existență.

În baza art. 86

3

alin. (3) lit. e)

C. pen. (1969), s-a stabilit în sarcina inculpatului ca pe durata termenului de

încercare să nu intre în legătură cu numitele S.A.I. și M.M.D.

S-a atras atenția inculpatului asupra

dispozițiilor art. 86

4

C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), pe

durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii s-a suspendat și

executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 13 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 678/2001 modificată și completată, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76

lit. b) C. pen. (1969) a fost condamnat inculpatul S.M.I. la pedeapsa de 3 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr.

678/2001 modificată și completată, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit.

c) C. pen. (1969) a fost condamnat același inculpat la o pedeapsă de 2 ani

închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a și lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 329 alin. (1) C. pen. (1969) cu

aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. d) C. pen. (1969) a fost condamnat

același inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis

inculpatului pe durata executării pedepsei închisorii drepturile prevăzute la

art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969), pedeapsă accesorie.

Inculpații au fost obligați să plătească

statului câte 2.000 RON fiecare cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a

reținut, coroborând întregul material probator administrat în cauză, că în

perioada decembrie 2010 - ianuarie 2011, inculpatul S.M.I. i-a înlesnit

transportul, a cazat-o și obligat-o pe aceeași parte vătămată la practicarea

prostituției în diferite localități din Germania, prin folosirea violenței, în

folosul său; partea vătămată a devenit majoră la data de 15 februarie 2011.

S-a mai stabilit că în perioada februarie

2011 - august 2011, inculpații S.M.I. și D.A.M. au înlesnit și au tras foloase

materiale de pe urma practicării prostituției de către numitele S.A.I. și

M.M.D., în diferite localități din Germania.

Inculpații nu au recunoscut comiterea

faptelor, însă Tribunalul a reținut și motivat în sensul că materialul probator

(procesele-verbale încheiate de organele de poliție, declarațiile părților

vătămate, conținutul interceptărilor telefonice, realizate în mod legal și

redate în dosarul cauzei, depozițiile martorilor S.Ș.C., S.A.I., P.G.S., P.A.,

S.Ș., C.M., A.T. și M.M.) le confirmă pe deplin activitatea infracțională și

vinovăția.

Împotriva sentinței au declarat apel cei doi

inculpați.

În motivarea apelului, inculpatul S.M.I. a

criticat sentința sub două aspecte principale. Astfel, în primul rând, s-a

arătat că în mod greșit instanța de fond a respins cererea de schimbare a

încadrării juridice, din infracțiunile de trafic de minori și trafic de

persoane în infracțiunea de proxenetism, în condițiile în care activitatea

infracțională se circumscrie acestei din urmă încadrări juridice, deoarece

partea vătămată C.A.D. nu a fost constrânsă prin violență să practice

prostituția și nu s-a făcut dovada că apelantul inculpat ar fi cunoscut vârsta

reală a acesteia, iar declarațiile acesteia nu se coroborează cu vreun alt

mijloc de probă.

Cel de-al doilea motiv al apelului a vizat

individualizarea pedepsei, despre care s-a arătat că este mult prea severă. S-a

solicitat să se dea un mai mare efect circumstanțelor atenuante personale,

urmând să fie reduse pedepsele, iar executarea sancțiunii rezultante să fie

suspendată sub supraveghere, în temeiul prevederilor art. 86

1

și

urm. C. pen. (1969).

Cu prilejul dezbaterilor asupra apelurilor,

inculpatul D.A.M. a solicitat în principal achitarea sa, precizând că nu

reprezintă săvârșirea infracțiunii de proxenetism faptul că a conviețuit o

perioadă de timp în Germania cu numita S.A.I., care se prostitua, în subsidiar

solicitând reducerea pedepsei aplicate.

La termenul de judecată de la 4 decembrie

2013, instanța de apel a admis solicitarea inculpatului S.M.I. de reaudiere a

părții vătămate C.A.D., care a fost citată la toate adresele cunoscute, însă nu

s-a prezentat, în pofida măsurilor procedurale luate. În acest context, la

termenul de judecată de la 15 ianuarie 2014 s-a renunțat la reaudierea părții

vătămate, ținând seama și de faptul că ea a dat mai multe declarații pe

parcursul procesului.

Prin Decizia penală nr. 14/A din 15 ianuarie

2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, au fost

respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații S.M.I. și D.A.M.,

împotriva Sentinței penale nr. 303 din 24 aprilie 2013, pronunțată de

Tribunalul Giurgiu și au fost obligați apelanții inculpați la câte 400 RON

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de Apel a

constatat că instanța de fond a făcut o analiză corectă și completă a dovezilor

cauzei, stabilind dincolo de orice dubiu săvârșirea de către inculpați a

infracțiunilor reținute în sarcina lor. Astfel, s-a arătat că nu numai

declarațiile părților vătămate, ci și depozițiile tuturor martorilor audiați,

conținutul convorbirilor telefonice și al unor site-uri de profil folosite de

inculpați, atestă fără putință de tăgadă săvârșirea infracțiunilor de către

aceștia și vinovăția lor sub forma intenției directe, iar violențele și

amenințările la care inculpatul apelant S.M.I. a supus-o pe partea vătămată

C.A.D., minoră, o bună perioadă de timp a activității lui infracționale, sunt

temeinic dovedite în ceea ce-l privește. Ca atare, s-a apreciat că solicitarea

de schimbare a încadrării juridice a faptelor astfel cum a fost reținută în

rechizitoriu în infracțiunea de proxenetism, a fost în mod corect respinsă ca

nefondată de către instanța de fond.

Referitor la apelantul inculpat D.A.M., s-a

apreciat că de asemenea, s-a dovedit activitatea sa constând în determinarea

numitelor S.A.I. și M.M.D. de a se prostitua în folosul său, el înlesnindu-le

desfășurarea acestei activități în mai multe localități din Germania.

În ceea ce privește individualizarea

pedepselor, Curtea a constatat că instanța de fond a dat dovadă de clemență,

deși inculpații au manifestat nesinceritate pe întregul parcurs al procesului.

Astfel, ambilor li s-au acordat circumstanțe atenuante personale, pedepsele au

fost coborâte în mod sensibil sub minimul special prevăzut de lege, iar

executarea efectivă a sancțiunii închisorii a fost suspendată sub supraveghere

în cazul inculpatului apelant D.A.M.

Ca atare, s-a apreciat că, în raport de

gravitatea și amploarea activității infracționale, de caracterul ei

transfrontalier, de împrejurarea că partea vătămată C.A.D. era minoră, aceste

sancțiuni nu pot fi în nici un caz considerate ca severe.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs inculpatul S.M.I., invocând cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

pct. 12 și 17

2

C. proc. pen. (1968) și arătând

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de trafic de

minori și trafic de persoane, ci doar ale infracțiunii de proxenetism,

instanțele inferioare raportându-se exclusiv la declarațiile părții vătămate

date în fața organelor de cercetare penală. Ca atare, s-a apreciat că, în mod

greșit, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată în

fața instanței de fond.

În ceea ce privește fapta de trafic de

minori, s-a arătat că la dosar nu există probe în sensul racolării părții

vătămate prin înșelăciune și nici cu privire la faptul că inculpatul cunoștea

vârsta mai mică de 18 ani a acesteia, condiții în care, existând un dubiu

asupra vinovăției acuzatului, soluția corectă este achitarea în temeiul

dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

Totodată, s-a arătat că probele administrate

nu sunt de natură a dovedi nici pretinsa activitate infracțională desfășurată

în perioada 23 februarie 2011 - 8 martie 2011 cu privire la aceeași parte

vătămată ori cea referitoare la numitele S.A.I. și M.M.D.

În subsidiar, s-a solicitat să se dea o

eficiență sporită dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969),

reținute deja de instanțele inferioare, în sensul aplicării unei pedepse de

maxim doi ani de închisoare a cărei executare să fie suspendată condiționat ori

sub supraveghere.

Pe de altă parte, s-a apreciat că în ceea ce

privește infracțiunea de trafic de minori, noul C. pen. creează inculpatului o

situație mai favorabilă.

Examinând decizia penală atacată prin prisma

cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de

inculpatul S.M.I. este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Prealabil verificării temeiniciei criticilor

formulate, Înalta Curte arată că, deși la data de 1 februarie 2014, a intrat în

vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr.

255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul

procesual în care s-a desfășurat judecarea prezentului recurs este cel

reglementat de prevederile art. 385

1

- art. 385

19

din

legea de procedură penală anterioară, având în vedere dispozițiile tranzitorii

cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

În cauză, se observă că decizia atacată a

fost pronunțată la data de 15 ianuarie 2014, ulterior intrării în vigoare a

Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești

(15 februarie 2013), astfel încât aceasta este supusă casării în limita

motivelor de recurs prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen. (1968),

astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat.

Totodată, se constată că motivele de recurs

au fost depuse la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de

judecată, fiind, astfel, respectate dispozițiile art. 385

10

alin.

(2) C. proc. pen. (1968).

Referitor la criticile circumscrise de

recurent cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 12

C. proc. pen. (1968) și care vizează lipsa elementelor constitutive ale

infracțiunilor de trafic de persoane și trafic de minori, Înalta Curte

apreciază că, prealabil verificării temeiniciei acestor susțineri, se impune a

se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate pot fi

examinate de instanța de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs

menționat, având în vedere modificările aduse dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru

degrevarea instanțelor judecătorești.

Astfel, se observă că prin acest act normativ

s-a realizat o limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de

casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse

în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al

art. 385

9

C. proc. pen. (1968), intenția clară a legiuitorului, prin

amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar

realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de

atac, doar la chestiuni de drept.

Examinând criticile astfel cum au fost

detaliate anterior, Înalta Curte constată că, prin formularea acestora,

recurentul contestă, în realitate, probele administrate în cauză și situația de

fapt reținută de instanțele inferioare, încercând să acrediteze ideea că partea

vătămată nu a fost constrânsă, în niciun mod, să practice prostituția în

folosul său, iar vârsta acesteia nu a fost cunoscută inculpatului, situație

care nu se încadrează, însă, în motivul de recurs menționat, putând fi

circumscrisă, eventual, cazului de casare de la pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen. (1968), în redactarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr.

2/2013, singurul care permitea instanței de ultim control judiciar să repună în

discuție starea de fapt, doar în ipoteza existenței unei erori grave de fapt.

Însă în realizarea scopului de a include în

sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de

drept, motivul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C.

proc. pen. a fost abrogat expres prin actul normativ menționat, context în care

critica formulată de recurent nu mai poate face obiectul examinării de către

Înalta Curte de Casație și Justiție, judecata în recurs limitându-se, așa cum

s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu și la erori de fapt cum

este cea invocată.

În ceea ce privește încadrarea juridică a

faptelor, Înalta Curte opinează în sensul că, deși cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968) a fost

abrogat expres prin Legea nr. 2/2013, analizarea criticilor referitoare la

acest aspect se poate realiza prin prisma motivului de recurs reglementat de

pct. 17

2

al textului de lege menționat, însă numai în ipoteza în

care, fără a invoca erori de fapt, se contestă de către recurent greșita

aplicare a normei de încriminare, din punct de vedere al corespondenței dintre

aceasta și situația de fapt stabilită de instanțele inferioare.

Reprezentând o chestiune de drept, încadrarea

juridică a faptei poate fi supusă controlului de legalitate în recurs și poate

fi modificată pe această cale, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

2

C. proc. pen. (1968), cu condiția, însă, ca fapta

sau faptele să fie primite de instanța de ultim control judiciar așa cum au

fost stabilite în mod suveran de instanțele de fond, examinarea situației de

fapt deja reținută în cauză (constatarea existenței sau inexistenței faptei,

precum și a tuturor împrejurărilor de fapt) și eventuala modificare a acesteia

nemaiputând forma obiectul judecății în recurs, ca urmare a modificărilor aduse

prin Legea nr. 2/2013.

În consecință, având în vedere aceste

considerente, precum și împrejurarea că, în speță, prin solicitarea de

schimbare a încadrării juridice a faptelor din infracțiunile de trafic de

persoane și trafic de minori în infracțiunea de proxenetism, se tinde, în

realitate, la reinterpretarea probatoriului și modificarea situației de fapt

reținută de Tribunal și Curtea de Apel, recurentul încercând, practic, să

acrediteze ideea că nu a fost realizată o activitate de constrângere a părții

vătămate, minoră până la data de 15 februarie 2011, să practice prostituția în

folosul său, Înalta Curte nu va proceda la examinarea temeiniciei respectivelor

susțineri, fiind vorba de chestiuni de fapt, ce nu pot forma obiectul cenzurii

instanței de recurs, așa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare.

Referitor la criticile de netemeinicie

formulate de inculpatul S.M.I. cu privire la individualizarea judiciară a pedepsei

stabilite de instanțele inferioare, având în vedere că i-au fost reținute

dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), Înalta Curte arată că,

în realizarea scopului de a include în sfera de cenzură a instanței de recurs

numai chestiuni de drept, unul dintre cazurile de casare modificat substanțial

prin Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat de art. 385

9

alin. (1)

pct. 14 C. proc. pen. (1968), în sensul restrângerii controlului judiciar

exercitat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de

atac, doar la aspectele ce vizează nelegalitatea sancțiunii penale stabilite de

instanțele inferioare. Or, în cauză, hotărârile recurate au fost criticate de

către inculpat doar sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată de

instanțele inferioare, considerată prea mare în raport cu circumstanțele sale

personale, situație ce nu mai poate forma, însă, obiectul examinării de către

Înalta Curte de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit

art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (1968), astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 2/2013, atâta timp cât nu au fost invocate erori de

drept, care să pună în discuție conformitatea cu legea a hotărârilor atacate,

ci doar chestiuni ce țin de aprecierea judecătorului asupra individualizării

sancțiunilor penale stabilite și care nu mai pot fi cenzurate de instanța de

ultim control judiciar.

Examinând cauza și din perspectiva aplicării

dispozițiilor art. 5 C. pen., Înalta Curte, având în vedere cele statuate, cu

caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a

constatat că aceste dispoziții sunt constituționale în măsura în care nu permit

combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii

penale mai favorabile, și realizând o comparare a prevederilor din ambele

coduri și din legile speciale în raport cu fiecare criteriu de determinare

(condiții de incriminare, de tragere la răspundere penală și de sancționare) și

cu privire la fiecare instituție incidentă în speța dedusă judecății și, în

plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele

două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispozițiilor

sale, constată că mai favorabilă este, în cauză, legea penală anterioară,

aceasta fiind cea care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru

inculpatul S.M.I.

Astfel, inculpatul a fost condamnat pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) și art. 13 alin. (1)

și (2) din Legea nr. 678/2001, sancționate cu pedeapsa închisorii cuprinsă

între 3 și 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi și, respectiv,

între 7 și 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, fapte care, în

noua reglementare, corespund infracțiunilor prevăzute de art. 210 alin. (1)

lit. a) C. pen. și art. 211 alin. (1) și (2) teza I C. pen. raportat la art.

210 alin. (1) lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoarea de la 3 la 10 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi și, respectiv, de la 5 la 12 ani și

interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, inculpatul a mai fost

condamnat și pentru săvârșirea infracțiunii de proxenetism, sancționată cu

pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 ani și 7 ani și interzicerea unor

drepturi, care în noua reglementare nu a suferit modificări sub aspectul

conținutului constitutiv și nici al tratamentului sancționator.

Rezultă, așadar, că, exceptând infracțiunea

de trafic de minori (în cazul căreia C. pen. în vigoare prevede limite ale

pedepsei mai reduse decât cele stabilite de legea anterioară), pentru celelalte

două infracțiuni ce formează obiectul acuzației penale, noile dispoziții ale

legii penale nu aduc modificări sub aspectul regimului sancționator.

Pe de altă parte, se constată că în noua

reglementare (art. 75 C. pen.) nu se mai regăsesc circumstanțele atenuante

prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), reținute de instanțe în

favoarea inculpatului S.M.I. și care le-au permis acestora coborârea pedepselor

aplicate sub minimul special prevăzut de lege.

În aceste condiții, evaluând aceste prevederi

legale în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al

pluralității de infracțiuni, sub forma concursului, se observă că legea care,

în ansamblul dispozițiilor sale incidente în speță, conduce, în concret, la un

rezultat mai favorabil pentru inculpat este legea penală anterioară, iar nu cea

în vigoare la data soluționării recursului.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre

deosebire de vechea reglementare care, în materia sancționării concursului de

infracțiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C.

pen. 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix și

obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situația în care, în cauză,

faptele inculpatului ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar

pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin

valorificarea acelorași criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al

aplicării tratamentului penal al pluralității de infracțiuni, la o pedeapsă

rezultantă ce ar depăși cuantumul sancțiunii penale stabilite prin hotărârile

instanțelor inferioare în temeiul legii penale anterioare.

Ca urmare, având în vedere toate

considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), va respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul S.M.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 15

ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, și,

având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, îl va

obliga, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. (1968), la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul S.M.I. împotriva Deciziei penale nr. 14/A din 15 ianuarie 2014

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând

onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpat, și suma de 150

RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata

parte vătămată, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 2

octombrie 2014.

Procesat de GGC - N