ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2500/2014

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2500/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra cauzei penale de față,

constată următoarele:

Prin

Decizia penală nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de

inculpatul D.V. împotriva Sentinței penale nr. 156 din 24 septembrie 2013

pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, din care onorariul parțial

pentru avocatul desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, s-a dispus a se avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel

București a reținut, pe baza actelor și lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin Sentința penală nr. 156 din 24

septembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția penală, s-a respins

cererea de achitare formulată de inculpatul D.V., pentru infracțiunea prev. de

art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

A fost respinsă cererea de schimbare a

încadrării juridice formulată de inculpat, prin apărător, din infracțiunea

prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr.

78/2000 în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. din 1969.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969

cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul D.V. la

3 ani închisoare și la 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a)

și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat același inculpat la

3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C.

pen. din 1969 și art. 35 C. pen. din 1969, s-a dispus ca inculpatul D.V. să

execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C. pen. din 1969.

În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus

din pedeapsa rezultantă durata reținerii și a arestării preventive de la 25

martie 2013 la 01 aprilie 2013.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 i s-a

interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) C.

pen. din 1969 începând de la data rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare și până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 86

1

- 86

2

C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării

pedepselor principale și accesorii pe o durată de 6 ani, termen de încercare

care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În baza art. 86

3

C. pen. din 1969,

s-au stabilit în sarcina inculpatului următoarele obligații/măsuri de

supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul

de Probațiune din cadrul Tribunalului Călărași;

b) să anunțe în prealabil orice schimbare de

domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile;

c) să comunice și justifice schimbarea

locului de muncă;

d) să comunice orice informații de natură a

putea fi controlate mijloacele lui de existență.

S-a dispus ca datele prevăzute la lit. b) -

d) să fie comunicate de către inculpat Serviciului de Probațiune din cadrul

Tribunalului Călărași.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor

art. 86

4

C. pen. din 1969 cu privire la revocarea suspendării sub

supraveghere a executării pedepsei.

S-a luat act că s-a recuperat suma de 1.400

lei pretinsă de inculpat și nu se impune confiscarea.

În baza art. 191 C. proc. pen. din 1968 a fost

obligat inculpatul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul

Călărași din data de 17 iunie 2013 (Dosar nr. 95/P/2013), înregistrat la

Tribunalul Călărași sub nr. 1479/116/2013, a fost trimis în judecată inculpatul

D.V., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254

alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și trafic

de influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969.

S-a constatat, pe baza mijloacelor de probă

administrate (declarații inculpat, declarații martori, procese-verbale de

redare a conținutului convorbirilor înregistrate în mediul ambiental, fișă de

cazier, proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală) că în

cursul lunii decembrie 2012, profitând de calitatea sa de membru în Comisia de

atribuire a unor locuințe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei

Călărași, inculpatul D.V. i-a pretins denunțătoarei T.D.Ș. suma de 1.400 lei

(bani pe care să-i împartă unor membri din comisie) pentru a-i facilita

acesteia obținerea unei locuințe cu destinație socială.

În timpul urmăririi penale, față de D.V. s-a

luat măsura reținerii pe o durată de 24 ore apoi, după punerea în mișcare a

acțiunii penale pentru cele două infracțiuni, s-a solicitat Tribunalului

Călărași arestarea preventivă a acestuia.

Prin Încheierea penală nr. 60 din 26 martie

2013, Tribunalul Călărași a admis propunerea de arestare a inculpatului D.V.,

iar prin Decizia penală nr. 114 din 01 aprilie 2013, Curtea de Apel București,

admițând recursul inculpatului, a dispus revocarea măsurii preventive și

punerea acestuia în libertate.

Audiat în instanță la termenul din 01 august

2013, inculpatul D.V. și-a păstrat poziția de nerecunoaștere a săvârșirii

infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată.

A susținut că cunoaște de mai mult timp familia

denunțătoarei și, după începerea activității de consilier și membru în Comisia

de fond locativ, a fost contactat (la sediul partidului) de denunțătoare, care

l-a întrebat dacă i-a văzut dosarul și i-a spus că e dispusă să facă orice, să

dea și o masă pentru a putea să se mute din locuința pe care o ocupă (ofertă pe

care inculpatul nu pretinde că ar fi respins-o, ci doar că i-ar fi dat altă

semnificație de cinste "de casă nouă").

După întâlnirea din septembrie, a arătat

inculpatul că s-a mai întâlnit cu denunțătoarea în luna noiembrie, aceasta

interesându-se dacă inculpatul i-a văzut dosarul și dacă mai are nevoie de

acte, inculpatul răspunzându-i că nu a văzut actele, dosarul denunțătoarei

fiind repartizat altui colectiv.

A declarat că, la sfârșitul lunii noiembrie

2012 s-a definitivat lista și procesul-verbal prin care se propunea spre

aprobare Consiliului Local lista de priorități pentru primirea de locuințe,

documentul fiind afișat pentru public până la adoptarea actului de către

Consiliul Local Călărași.

A precizat că Hotărârea Consiliului local s-a

dat la sfârșitul lunii decembrie și că nu a mai vorbit cu denunțătoarea până în

februarie. A afirmat că dosarul denunțătoarei se află pe listă la ordinea 28 în

condițiile în care urma să se dea în folosință 58 de locuințe.

Inculpatul a declarat că soția lui s-a

întâlnit în luna februarie cu denunțătoarea și au discutat despre un loc de

muncă, pentru că denunțătoarea T.D.Ș. se angajase și putea să vorbească și

pentru inculpat. Legat de acest subiect, inculpatul a declarat că a mai sunat-o

în luna februarie, iar în luna martie denunțătoarea l-a sunat, cerându-i să se

întâlnească, lucru pe care l-au făcut la data de 18 martie, la Consiliul

Județean.

A arătat inculpatul că, la această întâlnire,

denunțătoarea l-a întrebat când se dau apartamentele și ce trebuie să dea sau

să facă. A aflat că locuințele se dau în iunie, după finalizarea lor și că,

văzând că femeia insistă, a "căzut în capcană" (la momentul acela

neavând serviciu).

A afirmat inculpatul D.V. că de la

denunțătoare a venit ideea/propunerea să ofere sume de bani membrilor comisiei,

fără a afirma el că se va ocupa să "împartă" acești bani, însă

probabil așa s-a înțeles.

A declarat că, în dimineața zilei de 25

martie, denunțătoarea l-a sunat, dar că nu a auzit telefonul, așa că atunci

când s-a trezit și a văzut apelul, a sunat-o el pe denunțătoare, care i-a

comunicat că o să vină la el acasă în 10 - 15 minute și când a venit, i-a

înmânat banii - 1.400 lei - spunând că-i dă pe toți, ca să nu-i cheltuiască.

A pretins că, dacă făcea acest serviciu, nu

avea niciun avantaj și că nu discutase această problemă cu ceilalți membri ai

comisiei și a mai declarat că denunțătoarea a repartizat sumele (500 pentru

C.G. și câte 300 pentru trei membri din comisie).

Poziția adoptată la urmărirea penală a pus-o

inculpatul pe seama tulburării provocate de efectuarea percheziției

domiciliare. A precizat că nu intenționa să dea banii celorlalți membrii ai

comisiei și s-a gândit să-i păstreze pentru el.

A arătat că nu avea de ce să le dea bani

celorlalți, denunțătoarea fiind pe lista de priorități și a declarat că nu a

vorbit cu denunțătoarea despre trecerea sau menținerea pe lista de priorități.

Inculpatul a considerat că nu putea să

influențeze repartizarea locuințelor.

A fost audiată și martora denunțătoare

T.D.Ș., care a precizat că-și menține declarațiile date în cauză. A arătat că,

în campania electorală din 2012, a fost rugată de vecinii ei să întrebe la

partid - P.D.L. - dacă există posibilitatea cumpărării locuințelor, locatarii

necunoscând regimul lor (locuințe sociale sau altfel). Inculpatul era consilier

local și putea să se intereseze, acesta cerându-i o copie a contractului ei de

închiriere (contract expirat cu doi înainte). A apelat la inculpat prin aceea

că-l cunoștea de la partid și pentru că a lucrat o perioadă în presă, cu

fratele denunțătoarei. A declarat că inculpatul i-a promis că se va interesa

dacă poate obține o locuință din fondul locativ de stat pentru că nu mai avea

titlu pentru ocuparea locuinței și avea o cerere depusă la primărie încă din

2008 sau 2009.

Denunțătoarea a afirmat că inculpatul i-a

spus că "s-a rezolvat" (cu referire la introducerea pe lista de

priorități), discuțiile fiind purtate în perioada octombrie - noiembrie 2008,

însă ulterior tot inculpatul i-a comunicat că cineva din comisie nu este de

acord cu includerea ei pe liste, acea persoană impunând criteriile datoriilor

solicitanților.

A mai declarat că avea restanțe la gaze și la

apă și că, după obținerea listelor de datornici de către comisie, inculpatul a

venit la "partid" și i-a făcut scandal pentru că figura pe acele

liste, spunându-i că dacă nu-și achită datoriile, îi va lua locul pe liste o

persoană care a formulat cerere în august 2012. A arătat martora că a achitat

datoriile cu ajutorul părinților și că inculpatul i-a spus să "fie drăguță

cu ei" dacă se rezolvă. A mai menționat că lista s-a afișat pe 12

decembrie și se afla la poziția 28 și că pe 13 decembrie a sunat-o inculpatul

care a întrebat-o dacă a văzut lista și i-a comunicat că consilierii nu mai vor

o masă, ci bani în două tranșe, la momentul acela și la repartiție.

Martora a mai arătat că inculpatul D.V. ținea

legătura cu ea, interesându-se care a fost rezultatul anchetei sociale,

cerându-i să se întâlnească înainte de ședința de consiliu pentru a stabili

cuantumul sumelor (acest episod fiind în luna ianuarie).

Până la următoarea întâlnire, a formulat

autodenunțul, după care l-a sunat pe inculpat să se întâlnească, stabilind tot

atunci și locul - centrul de Cultură din spatele Consiliului Județean. La

întâlnirea respectivă inculpatul i-a comunicat sumele de bani pe care le avea

de dat și tranșele (500 lei în prima zi de luni înainte de 28 martie).

A mai arătat că în ziua stabilită s-a

deplasat la domiciliul inculpatului, că i-a dat banii, spunându-i că sunt toți

și că, nu-i ține acasă ca să nu-i cheltuiască. A făcut precizarea că după ce

i-a dat banii, inculpatul a asigurat-o că situația ei se rezolvă și că a vorbit

și cu viceprimarul D.M.

La întrebările apărării, a declarat că

discuția despre masa pe care urma să o dea, s-a purtat în prezența mamei sale,

în fața primăriei și că nu a pornit de la ea oferta cu masa sau cu banii, ci de

la inculpat.

A avut o neînțelegere cu secretara comisiei,

persoană care i-a reproșat că vrea altă locuință, dar și că era susținută de

inculpat.

De la inculpat a aflat că există

posibilitatea excluderii sale de pe lista de priorități pe motiv că avea altă

locuință închiriată pe durată determinată.

În apărare, s-a solicitat administrarea

probei cu acte și martori - unul despre situația de fapt și un martor în

circumstanțiere.

Inculpatul a depus următoarele acte: listing

cu apelurile de pe și la un telefon al inculpatului; lista de priorități

cuprinzând persoanele îndreptățite să primească o locuință socială în 2013,

întocmită de Comisia de analiză a cererilor de locuințe din cadrul Primăriei

Călărași; Hotărârea nr. 115 din 12 decembrie 2012 a Consiliului Local Călărași;

Hotărârea 36 din 26 iulie 2012; procesul-verbal din 17 septembrie 2012

cuprinzând criteriilor de selecție a solicitărilor pentru locuință; Hotărârea

nr. 1 din 10 octombrie 2012; procesul-verbal din 29 noiembrie 2012.

Martorul C.G., menținând declarațiile date în

cauză, a precizat că este în comisia de analiză a solicitărilor pentru locuințe,

aprobată prin H.C.L. (președinte fiind viceprimarul D.M.). A declarat că pe

inculpat îl cunoaște pentru că făceau parte din aceeași comisie, dar că nu a

discutat cu acesta despre introducerea vreunei persoane pe lista de priorități

pentru repartizarea unei locuințe. Pe denunțătoare o cunoștea (care a obținut o

locuință socială de la fostul primar) și a aflat că soțul ei are dosar/cerere

pentru repartizarea unei locuințe sociale (dar că acest lucru l-a aflat după

cele întâmplate cu inculpatul D.V.). A mai menționat faptul că a fost simplu

membru în comisie, evitând atribuțiile de conducere deoarece cunoaște mulți

cetățeni din localitate și a vrut să evite discuții despre locuințe.

Martorul a declarat că nu a primit niciodată

bani și nu a fost invitat la vreo masă de inculpatul D.V. (indiferent cu ce

motiv) și a arătat că, anterior incidentului, nu a auzit ca inculpatul să fi

cerut bani sau alte foloase pentru a interveni în repartizarea locuințelor. N-a

observat că inculpatul ar fi intervenit pe lângă cineva din comisie și că

nimeni nu s-a plâns de o astfel de conduită. Despre funcționarea comisiei, a

arătat că aceasta analizează solicitările de repartizare a locuințelor sociale,

întocmește un punctaj în baza actelor și apoi o listă de priorități pentru anul

următor. Ulterior acestui moment, Consiliul local aprobă sau nu lista propusă

și după rămânerea definitivă a acesteia, propune repartizarea locuințelor

disponibile către persoanele înscrise pe lista respectivă.

A precizat că este director al S.P.C.T.A.F.L.,

calitate în care avea o evidență a chiriașilor rău platnici și procedează la

acționarea acestora în judecată în vederea evacuării, comunicând apoi

Consiliului Local situația apartamentelor libere. A negat faptul că i-ar fi

înmânat inculpatului vreo listă cu persoanele evacuate și cu locuințele ocupate

temporar.

Martora P.F. a declarat că-l cunoaște pe

inculpatul D.V. din 1999 - 2000, pentru că era prieten cu fiul ei (ulterior

decedat). A declarat că inculpatul a fost alături de familia ei după decesul fiului,

inclusiv după funeralii, între familia martorei și acesta fiind o relație

apropiată (exemplu făcând martora cu câteva situații în care inculpatul a fost

de ajutor). L-a descris ca fiind o persoană chibzuită, socrii ajutând familia

să achiziționeze obiecte de uz casnic și să amenajeze casa. A fost uimită să

afle despre faptă, impresia martorei fiind că inculpatul nu pretinde niciodată

nimic pentru serviciile pe care le face.

Analizând actele și lucrările dosarului, în

raport de probele administrate în cauză, tribunalul a reținut următoarea

situație de fapt:

Martora-denunțătoare T.D.Ș. a formulat un

autodenunț, înregistrat la D.G.A. - S.J.A. Călărași la 20 februarie 2013, prin

care reclama faptul că inculpatul D.V., profitând de calitatea sa de membru în

Comisia de atribuire a unor locuințe din fondul locativ de stat, aflată în

cadrul Primăriei Călărași, i-a pretins o sumă de bani pentru a-i facilita

obținerea unei locuințe cu destinație socială.

Inculpatul și denunțătoarea erau cunoștințe

mai vechi, activând împreună în cadrul campaniilor electorale pentru

organizarea locală a P.D.L. Călărași.

Denunțătoarea T.D.Ș., având o familie

numeroasă, obținuse o locuință cu destinație socială în blocul C9, pe durată

determinată - 6 ani, acesta fiind motivul solicitării repartizării unei

locuințe dintre cele situate în blocurile care urmau să fie date în folosință

în anul 2013.

Dosarul depus alăturat cererii (al cărei

titular este soțul denunțătoarei, numitul T.D.) și ale cărui acte sunt depuse

în copie în dosarul de urmărire penală, a fost analizat de Comisa de Analiză a

solicitărilor, cererea fiind punctată la 43 puncte, astfel încât a ocupat

poziția 28 pe lista de priorități supusă aprobării Consiliului local Călărași.

în vara anului 2012, inculpatul D.V., consilier

local și membru în Comisia pentru analiza solicitărilor de repartizare a

locuințelor sociale, s-a întâlnit cu denunțătoarea la sediul P.D.L.,

oferindu-se să o ajute în demersul de a obține o locuință socială, susținând-o

în fața membrilor comisiei, inculpatul cerându-i denunțătoarei să "dea cel

puțin o masă".

Ulterior, inculpatul i-a transmis

denunțătoarei că membrii comisiei nu mai vor o masă ci bani, în două tranșe,

inculpatul fiind cel care a stabilit "tarifele", 500 lei pentru

martorul C.G. și câte 300 lei pentru fiecare dintre cei trei consilieri despre

care inculpatul a afirmat că are nevoie pentru susținerea denunțătoarei

(discuția din 19 martie 2013).

La data de 25 martie 2013, denunțătoarea

T.D.Ș. l-a apelat pe inculpat, anunțându-l că are toți banii (1.400 lei) și a

mers la domiciliul inculpatului, înmânându-i întreaga sumă stabilită la

sugestia acestuia.

Modificându-și radical poziția adoptată la

urmărirea penală, inculpatul a declarat că s-a hotărât să nu remită acești bani

persoanelor pentru care denunțătoarea era dispusă să dea bani, motivând că

trecea printr-o criză financiară. Acesta a încercat să acrediteze ideea că

denunțătoarea a fost cea care a oferit insistent o "recompensă"

pentru serviciul care i-ar fi asigurat includerea pe lista de priorități pentru

repartizarea unei locuințe, însă este mai plauzibil ca denunțătoarea să-i fi

cerut sprijinul, inculpatul fiind cel care a stabilit de fapt valoarea

"atențiilor" și modul în care urmau să fie plătiți acești bani.

Cert este că cel puțin în convorbirile

interceptate și a căror redare în formă scrisă se află în dosarul de urmărire

penală, inculpatul cere bani "să-i dăm acum la început, când intrăm în

discuție", "până în ședința de consiliu local".

Inculpatul a primit acești bani în locuința

sa, în ziua de 25 martie 2013, suma de 1.400 lei fiind găsită de lucrătorii de

poliție care au făcut percheziția, pe o măsuță amplasată în livingul locuinței.

Raportând situația de fapt la norma care

incriminează infracțiunea de luare de mită, prima instanță a reținut că există

faptă dacă funcționarul, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau

alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase

sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea

unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un

act contrar acestor îndatoriri.

În cauză s-a reținut săvârșirea actului

material specific laturii obiective, așa cum este definită în art. 254 alin.

(1) C. pen. din 1969, inculpatul D.V. pretinzând direct bani sau alte foloase

pentru a îndeplini acte potrivit îndatoririlor de serviciu.

Este adevărat că inculpatul a pretins o sumă

de bani pentru martorul C.G. și alte trei persoane, acestea nefiind

nominalizate niciodată în discuțiile dintre părți, însă este evident că și

atunci când, inițial, a pretins "o masă" și când a cerut bani, a

transmis, chiar indirect, că o parte din sumă i se cuvine pentru serviciile

făcute denunțătoarei.

În acest context, apărarea făcută în faza de

judecată și pe care se întemeiază cererea de schimbare a încadrării juridice

este lipsită de suport, fapta descrisă anterior neprezentând elementele

constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1) și (2)

C. pen. din 1969 deoarece, incriminând această infracțiune, legiuitorul a avut

în vedere inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea, ca adevărată, a

unei fapte mincinoase (...), în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul

un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă.

În speță, nu s-a prezentat ca adevărată o

faptă mincinoasă, iar inculpatul nu și-a atribuit competențe de serviciu pe

care nu le avea, motiv pentru care s-a apreciat că lipsește chiar elementul

material al laturii obiective pentru a exista infracțiunea de înșelăciune,

astfel încât, în baza art. 334 C. proc. pen. din 1968, a fost respinsă cererea

de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpat prin apărător.

În cauză s-a formulat și o cerere de achitare

pentru infracțiunea de trafic de influență prev. de art. 257 C. pen. din 1969,

temeiul acestei cereri fiind reprezentat de dispozițiile art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. din 1968, motivat de faptul că lipsesc probele din care să

rezulte existența acestei infracțiuni.

Tribunalul a apreciat că cererea de achitare

este nefondată, din actele dosarului rezultând că inculpatul D.V. a pretins și

a primit bani direct, pentru sine și pentru altul, fiind o persoană care, în

calitate de consilier local și membru al Comisiei pentru analiza solicitărilor

de atribuire a unor locuințe din fondul locativ de stat din cadrul Primăriei

Călărași, avea sau măcar părea a avea influență asupra altor persoane din

respectiva comisie pentru a-i determina să facă/să nu facă un act, în speță să

includă solicitarea denunțătoarei pe lista de priorități care i-ar fi permis să

obțină repartizarea rapidă a unui apartament.

Atitudinea subiectivă a inculpatului indică

săvârșirea faptelor cu intenție directă, în forma prevăzută de art. 19 alin.

(1) lit. a) C. pen. din 1969, inculpatul asumându-și pe deplin discuția și

recompensarea persoanelor care ar fi trebuit să-l sprijine în demersul său

("La consilieri, iar zic că nu ... 300 Iei ajunge" [...] "Io de

trei am nevoie" [...] "De trei am nevoie". "De trei am

nevoie ... Io cu C. nu ... stau ia să-i dau ei ... bani. Comisionul vedem, da,

da ... chiar dacă mai schimb comisioanele").

Instanța de fond a constatat că, în drept,

faptele inculpatului D.V. care, în cursul lunii decembrie 2012, în virtutea

calității sale de membru în Comisia de atribuire a unor locuințe din fondul

locativ de stat din cadrul Primăriei Călărași, i-a pretins denunțătoarei T.D.Ș.

suma de 1.400 lei, bani pe care să-i împartă membrilor comisiei sau cu membrii

comisiei (deoarece inculpatul a spus că, la sfârșit, dacă mai rămâne, 1 îi dă

lui M.) pentru a-i facilita obținerea unei locuințe cu destinație socială,

întrunesc elementele infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1)

C. pen. din 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și trafic de

influență prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din

Legea nr. 78/2000.

La individualizarea pedepsei, în raport de

probele administrate în cauză și în conformitate cu dispozițiile art. 72 C.

pen. din 1969, tribunalul a avut în vedere gravitatea concretă a faptelor (din

perspectiva calității inculpatului și a sumei de bani pretinse), circumstanțele

reale în care faptele s-au săvârșit (pregătirea s-a desfășurat pe o perioadă de

câteva luni) și circumstanțele personale ale inculpatului (lipsit de

antecedente penale, cu o conduită bună în familie și societate, studii

superioare), pedepsele cu închisoarea la care a fost condamnat inculpatul, au

fost stabilite în cuantum apropiat de limitele minimului special prevăzut de

lege pentru fiecare infracțiune, în parte.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

inculpatul D.V., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, solicitând în

principal schimbarea încadrării juridice a faptei reținută în sarcina sa, de

luare de mită, din infracțiunea prev. de art. 254 C. pen. din 1969 în

infracțiunea prev. de art. 215 C. pen. din 1969, motivând că începând cu data

de 12 decembrie 2012 nu mai era membru al comisiei de atribuire a unor

locuințe, atribuțiile sale încetând la această dată, astfel că fapta sa

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.

În subsidiar, invocând circumstanțele sale

personale, în sensul că în prezent are un contract de muncă în altă țară, a

solicitat să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei, prin

aplicarea dispozițiilor art. 81, 82 C. pen. din 1969.

Curtea de Apel București, examinând hotărârea

atacată pe baza actelor și lucrărilor din dosar, în raport de motivele de apel

invocate, dar și din oficiu conform art. 371 C. proc. pen. din 1968, a

constatat că apelul este nefondat.

Instanța de fond a manifestat rol activ în

cauză pentru aflarea adevărului, a stabilit corect situația de fapt, a făcut o

legală încadrare juridică a faptelor comise de inculpat și a reținut în mod

judicios vinovăția acestuia în concordanță cu probele administrate.

Fapta inculpatului, care, în calitate de

consilier local și membru în Comisia de atribuire a locuințelor sociale din

fondul locativ de stat din municipiul Călărași s-a oferit să o ajute pe martora

T.D.Ș., de a obține o locuință în blocurile noi ce urmau să fie date în

folosință, ajutor ce consta în susținerea cererii acesteia în fața celorlalți

membri ai comisiei și pentru care i-a pretins martorei, inițial, să achite

contravaloarea unei mese pentru toți membrii comisiei, iar ulterior o sumă de

bani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită și

trafic de influență, încadrare stabilită în mod legal și de prima instanță.

În raport de actele dosarului, s-a constatat

că infracțiunile săvârșite de inculpat s-au consumat în luna septembrie 2012,

dată la care s-a perfectat înțelegerea între acesta și martoră, dată la care

inculpatul era membru și al comisiei de repartizare a locuințelor sociale, iar

faptul că ulterior inculpatul a solicitat doar o sumă de bani pe care să o

împartă cu membrii comisiei, sumă primită la data de 25 martie 2013, nu schimbă

natura faptelor comise, întrucât infracțiunile de luare de mită și trafic de

influență, s-au consumat în momentul perfectării înțelegerii dintre mituitor și

cel mituit și la momentul când s-a predat folosul necuvenit (suma de 1.400

lei).

Ca urmare, s-a reținut că prima instanță a

făcut o legală încadrare juridică a faptelor comise de inculpat și în raport de

natura acestor fapte și circumstanțele reale în care au fost săvârșite.

Inculpatul, în mod repetat (a se vedea procesele-verbale de redare a

convorbirilor telefonice inițiate de acesta ca martor) a insistat să primească

un folos necuvenit de la o persoană, care are posibilități materiale precare,

astfel încât s-a constatat că pedeapsa rezultantă aplicată acestuia a fost

corect individualizată prin cuantumul stabilit, însă se impunea executarea

acesteia în regim de detenție, pentru a se realiza scopul pedepsei așa cum este

circumscris în art. 52 C. pen. din 1969, însă, în raport de motivele de apel

invocate, dar și din oficiu conform dispozițiilor art. 379 alin. (1) C. proc.

pen. din 1968, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat.

Împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 22

noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a declarat

recurs inculpatul D.V.

În susținerea căii de atac, recurentul

inculpat a arătat că o primă problemă este reprezentată de atribuțiile sale de

serviciu. A susținut că a depus înscrisuri din cuprinsul cărora rezultă care

sunt atribuțiile de serviciu ale unui consilier municipal.

A menționat că atribuția sa de serviciu, în

calitate de consilier municipal, era aceea de a fi prezent la toate comisiile

și la toate întrunirile Consiliului Local. A susținut că era ales într-un

comitet, într-o comisie, formată din mai mulți membri, care aveau sarcina de a

decela în legătură cu promovarea cererile formulate de anumite persoane

referitor la întrunirea condițiilor atribuirii unei locuințe din fondul social.

Astfel, problema care trebuie lămurită, în

opinia inculpatului este dacă atribuția sa este specială, conform serviciului,

prin raportare la dispozițiile în art. 254 C. pen. din 1969 sau nu. S-a

considerat că în condițiile actului respectiv, fiind vorba de o comisie care

avea atribuția de a verifica și apoi de a aproba, a elimina anumite cereri,

trebuie făcută această diferență.

Astfel, s-a apreciat că este greșită

încadrarea juridică în ceea ce privește infracțiunea de luarea de mită,

deoarece din modul de derulare a faptelor, așa cum au fost prezentate și

reținute de instanță, rezultă că este vorba de infracțiunea de înșelăciune.

Referitor la infracțiunea de trafic de

influență, de asemenea, a apreciat că încadrarea juridică este greșită.

A arătat că s-a făcut dovada și s-a reținut

că nu este o persoană influentă nici în calitate de consilier, dar nici în altă

calitate asupra vreunei persoane și din actele prezentate ca probe rezultă că

menținerea pe listă a denunțătoarei nu a avut legătură cu atribuțiile sale stabilite

la nivelul comisiei respective.

Față de cele menționate, a solicitat

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită și din

infracțiunea de trafic de influență în infracțiunea de înșelăciune.

În situația în care se va reține teza formulată,

față de circumstanțele personale ale inculpatului, față de dovezile de

îndreptare ale acestuia, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 81, 82 C.

pen. din 1969.

Examinând cauza în temeiul art. 385 alin. (1)

și (2) C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte constată că este nefondat recursul

declarat de inculpatul D.V., pentru următoarele considerente:

În cursul soluționării recursului, a intrat

în vigoare noul C. proc. pen., însă efectul principiului imediatei aplicări a

normelor de procedură este înlăturat de dispozițiile tranzitorii, respectiv

art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs

de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva

hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în

competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi

referitoare la recurs.

Față de data pronunțării deciziei atacate,

respectiv 22 noiembrie 2013, în speță sunt aplicabile prevederile C. proc. pen.

din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte reține că recursul a fost

exercitat în termen legal și a fost motivat cu respectarea dispozițiilor art.

385

10

alin. (1) și (2) C. proc. pen. din 1968, respectiv cu cel

puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Recurentul inculpat a invocat greșita

încadrare juridică și a solicitat reținerea dispozițiilor art. 81 - 82 C. pen.

din 1969, dar nu a indicat cazurile de casare în cadrul cărora să fie analizate

aceste critici.

Instanța va analiza apărările recurentului

inculpat conform cazurilor de casare prevăzute de art. 385 pct. 17 și 14 C.

proc. pen. din 1968.

Deși Legea nr. 2/2013 a abrogat pct. 17 al

art. 385

9

C. proc. pen. din 1968, care se referea în mod expres la

casarea hotărârilor "când faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare

juridică", în opinia instanței de recurs o atare critică poate fi

examinată după modificarea C. proc. pen. în temeiul art. 385

9

pct.

17

2

C. proc. pen. din 1968, fiind vorba despre o greșită aplicare a

legii.

Nu se poate considera că voința legiuitorului

a fost aceea de a exclude posibilitatea instanței de recurs de a examina

corecta încadrare juridică a faptei, aceasta fiind prima chestiune de drept ce

trebuie dezlegată de către instanțe ulterior stabilirii situației de fapt.

Potrivit art. 385

6

alin. (2) C.

proc. pen. din 1968, instanța de recurs examinează cauza numai în limitele

motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. din 1968.

Prin Legea nr. 2/2013, legiuitorul a restrâns controlul judiciar realizat prin

intermediul recursului, reglementat ca o a doua cale ordinară de atac, doar la

chestiuni de drept, fără a se putea reanaliza mijloacele de probă și a se

stabili o altă situație de fapt decât cea stabilită prin hotărârile atacate.

În cauză, cererea inculpatului prin care

critică schimbarea încadrării juridice nu poate fi cenzurată prin intermediul

cazului de casare invocat, întrucât aceasta pornește de la împrejurarea că

inculpatul nu ar fi avut atribuții în legătură cu atribuirea de locuințe, ceea ce

reprezintă o chestiune de fapt, stabilită de instanța de fond și de apel și

care, astfel cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi antamată în calea de atac

a recursului, care este devolutiv exclusiv în drept.

Astfel, deși apărarea invocă o problemă de drept

legată de încadrarea juridică dată faptei, se constată că întreaga construcție

se grefează pe o contestare a împrejurărilor de fapt, care practic exclude o

analiză din perspectiva dispozițiilor art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. din 1968.

În speță, inculpatul D.V. a fost trimis în

judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

din 1969 cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și art. 257 alin. (1) C.

pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte constată că, în raport de

situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond și însușită

de instanța de apel și care nu poate fi modificată în recurs, faptele

inculpatului D.V. care, în cursul lunii decembrie 2012, în virtutea calității

sale de membru în Comisia de atribuire a unor locuințe din fondul locativ de

stat din cadrul Primăriei Călărași, i-a pretins denunțătoarei T.D.Ș. suma de

1.400 lei, bani pe care să-i împartă membrilor comisiei sau cu membrii comisiei

pentru a-i facilita obținerea unei locuințe cu destinație socială, întrunesc

elementele infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) C. pen.

din 1969 cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și trafic de influență

prev. de art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

Conform art. 215 alin. (1) C. pen. din 1969,

constituie infracțiunea de înșelăciune inducerea în eroare a unei persoane,

prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei

fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos

material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.

În alin. (2) al art. 215 C. pen. din 1969 se

prevede o variantă agravată a infracțiunii de înșelăciune, respectiv cea

săvârșită prin folosire de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace

frauduloase.

Astfel, elementul material al infracțiunii de

înșelăciune este reprezentat de o acțiune frauduloasă de amăgire ori inducere

în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte

mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate.

Se constată că recurentul inculpat D.V. nu a

prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă și nu și-a atribuit competențe de

serviciu pe care nu le avea, astfel încât nu există elementul material al

laturii obiective pentru a fi în prezența infracțiunii de înșelăciune.

În ceea ce privește solicitarea recurentului

inculpat în sensul aplicării dispozițiilor art. 81 - 82 C. pen. din 1969,

Înalta Curte reține că modificarea adusă cazurilor de casare prin Legea nr.

2/2013, în vigoare la data pronunțării apelului, exclud posibilitatea analizei

criticii formulate. Astfel, după data de 15 februarie 2013, cazul de casare de

la art. 385

9

pct. 14. C. proc. pen. din 1968, permite instanței să

analizeze sancțiunea doar în ceea ce privește aplicarea unei pedepse în alte

limite decât cele prevăzute de lege.

Abrogarea dispoziției referitoare la

posibilitatea de a examina criteriile de individualizare a sancțiunii decurge

din limitarea căii de atac a recursului la probleme de drept. În același sens,

Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 385 pct. 18 C. proc. pen.

din 1968, posibilitatea instanței de recurs de a reaprecia faptele. Orice

reformare a hotărârii pronunțate în apel este în consecință strict legată de

aplicarea legii.

Referitor la aplicarea legii penale mai

favorabile, Înalta Curte reține următoarele:

În cursul soluționării recursului, la data de

01 februarie 2014, au intrat în vigoare un nou C. pen. și un nou C. proc. pen.

ce conține și dispoziții de drept substanțial, așa încât sunt incidente

prevederile art. 5 C. pen. în vigoare la data soluționării recursurilor

(adoptat prin Legea nr. 286/2009, modificată și completată), potrivit cărora în

cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai

favorabilă. Această dispoziție corespunde cu prevederile art. 13 C. pen. din

1969 care menționa, de asemenea, obligativitatea aplicării legii penale mai

favorabile în cauzele aflate în curs de judecată.

Având în vedere Decizia nr. 265 din 06 mai

2014 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, care

este obligatorie, în speță, instanța de recurs urmează să aibă în vedere și să

aplice mecanismul considerat constituțional, respectiv cel al aprecierii

globale.

Este adevărat că decizia Curții

Constituționale nu stabilește criterii clare de aplicare a acestui mecanism

însă, pe baza argumentelor expuse în considerentele Deciziei nr. 265/2014, a

jurisprudenței și doctrinei anterioare, se ajunge la concluzia că legea mai

blândă va fi aleasă după evaluarea comparativă a soluției pronunțată potrivit

legii vechi cu soluția ce ar putea fi pronunțată potrivit legii noi, ceea ce

implică - în realitate - o simulare a soluționării cauzei în conformitate cu

noile dispoziții de drept substanțial, în vigoare la data soluționării

recursului. În ambele cazuri, dispozițiile trebuie avute în vedere ca un tot

unitar, în întregime.

În speță, infracțiunile reținute în sarcina

inculpatului au fost comise sub imperiul vechii legi penale.

Cât privește incidența principiului legii

penale mai favorabile, Înalta Curte constată că sfera sa de acțiune nu este

limitată la aplicarea pedepsei, ci implică multe alte instituții de drept

substanțial, ceea ce exclude analiza mitior lex doar din perspectiva

legalității sancțiunii aplicate prin hotărârile recurate, în conformitate cu

cazul de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. din 1968

sau din perspectiva altui caz de casare.

Aplicarea legii penale mai favorabile are un

fundament constituțional

[

art. 15 alin. (2)] și reprezintă o chestiune

de ordine publică, iar legea nouă a intrat în vigoare în cursul soluționării

recursului, fără ca inculpatul să aibă posibilitatea să mai invoce aplicarea

legii mai blânde pe o altă cale procedurală, așa încât, în temeiul principiului

legalității și al echității procedurii penale, acest examen se impune a fi

realizat chiar în absența unei solicitări exprese din partea inculpatului.

Este vorba, astfel, despre o situație

excepțională, care generează pentru instanța de recurs obligația de examinare

din oficiu a aplicării legii penale mai favorabile, fără limita impusă de

cazurile de casare prev. de art. 385

9

C. proc. pen., însă cu

respectarea tuturor celorlalte reguli de soluționare a recursului.

Pe cale de consecință, în speță, în cadrul

analizei aplicării legii penale mai favorabile, instanța de recurs va avea în

vedere situația de fapt și încadrarea juridică stabilite prin hotărârile

recurate și nu va putea proceda la o nouă individualizare a pedepsei, ci va

stabili pedeapsa ce ar putea fi aplicată potrivit legii noi, proporțional cu

sancțiunea stabilită prin hotărârile recurate, fără a face o nouă apreciere

asupra criteriilor de individualizare.

Prioritar, în examinarea legii incidente cu

privire la acuzația formulată față de recurent, instanța de recurs urmează să

analizeze influența modificărilor legislative cu privire la elementele

constitutive ale infracțiunilor pentru care este acuzat. În examinarea acestui

criteriu, instanța verifică dacă fapta mai este incriminată de legea nouă,

respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă cu privire

la încadrarea juridică.

Examinarea încadrării juridice dată faptei ca

urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă

abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât și ca

situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la

sancțiune.

Pentru a compara cele două legi instanța

trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii

ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din

incriminare) și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi.

Incriminările în vigoare la data comiterii

faptelor

Art. 6 din Legea nr. 78/2000

Infracțiunile de luare de mită - prevăzută la

art. 254 C. pen., de dare de mită - prevăzută la art. 255 C. pen., de primire

de foloase necuvenite - prevăzută la art. 256 C. pen. și de trafic de influență

- prevăzută la art. 257 C. pen. se pedepsesc potrivit acelor texte de lege.

Art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969

(1) Fapta funcționarului care, direct sau

indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori

acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a

îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la

îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor

îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor

drepturi.

Art. 257 alin. (1) C. pen. din 1969

(1) Primirea ori pretinderea de bani sau alte

foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru

sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau

lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina

să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se

pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Incriminările în vigoare la data judecării

căii de atac

Art. 6 din Legea nr. 78/2000 (modificat

începând cu data de 01 februarie 2014)

Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la

art. 289 din C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 din C. pen., trafic

de influență, prevăzută la art. 291 din C. pen., și cumpărare de influență,

prevăzută la art. 292 din C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor

texte de lege. Dispozițiile art. 308 din C. pen. se aplică în mod

corespunzător.

Art. 289 alin. (1) C. pen.

(1) Fapta funcționarului public care, direct

ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte

foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în

legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea

îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură

cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu

închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o

funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia

a săvârșit fapta.

Art. 291 alin. (1) C. pen.

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea

promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau

pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se

creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va

determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să

întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să

îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea

de la 2 la 7 ani.

După cum se observă, din perspectiva normei

de incriminare, elementele din conținutul infracțiunilor se regăsesc și în

legislația în vigoare la data judecării căii de atac, astfel încât există o

continuitate a semnificației penale a faptelor.

Așa cum rezultă din compararea textelor de

lege citate anterior, se observă că legea nouă prevede o limită maximă mai

redusă a pedepsei (10 ani în loc de 12 ani pentru infracțiunea de luare de mită

și 7 ani în loc de 10 ani pentru infracțiunea de trafic de influență), însă

aprecierea globală impune examinarea unitară a tuturor instituțiilor de drept

penal incidente și a întregului tratament sancționator ce ar putea fi aplicat

conform legii noi, deci și din perspectiva concursului de infracțiuni, care a

suferit modificări.

Astfel, potrivit legii noi, inculpatului D.V.

i-ar putea fi aplicată o pedeapsă de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară

a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b) și d) C. pen. pe o

durată de 2 ani după executarea pedepsei principale pentru infracțiunea de

luare de mită și o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic

de influență.

În plus, se constată că pedeapsa accesorie a

interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. din

1969 își găsește corespondent în dispozițiile art. 65 cu referire la art. 66

lit. a), b) și d) C. pen. în vigoare, așa încât, și potrivit legii noi s-ar

aplica pe lângă pedeapsa principală, iar la final, pe lângă pedeapsa dată spre

executare.

Conform art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b)

C. pen., s-ar aplica pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-ar

adaugă un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 1 an închisoare,

așa încât inculpatul ar executa pedeapsa de 4 ani închisoare și pedeapsa

complementară constând în interzicerea drepturilor prevăzute art. 66 lit. a),

b) și d) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

Această pedeapsă rezultantă este mai mare

decât cea aplicată prin decizia recurată de 3 ani închisoare.

Mai mult, legea nouă nu este mai favorabilă

întrucât, așa cum s-a arătat, la stabilirea legii mai blânde trebuie avute în

vedere toate dispozițiile de drept substanțial, inclusiv cele referitoare la

modalitatea de executare a pedepsei, obligațiile impuse pe perioada termenului

de încercare și, nu în ultimul rând, consecințele condamnării din perspectiva

modului de reglementare al reabilitării de drept.

Astfel, se constată că inculpatul a

beneficiat de suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei prin aplicarea

dispozițiilor art. 86

1

și urm. C. pen. din 1969, stabilindu-se un

termen de încercare de 6 ani.

Din perspectiva legii noi, niciuna din

modalitățile de individualizare ce exclud regimul de detenție nu este

aplicabilă inculpatului (pentru amânarea aplicării pedepsei legea prevede ca

pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, să fie amenda

sau închisoarea de cel mult 2 ani, iar pentru suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere se prevede că pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul

concursului de infracțiuni, să fie închisoarea de cel mult 3 ani).

Rezultă, astfel, că urmare a evaluării legii

penale mai favorabile prin metoda aprecierii globale a dispozițiilor de drept

substanțial, se constată că legea veche este mai favorabilă.

Drept urmare, Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr.

351/A din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Conform dispozițiilor art. 275 alin. (2) C.

proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 300 Iei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea

apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.V. împotriva Deciziei penale nr. 351/A din 22 noiembrie 2013 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu până la prezentarea apărătorului

ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 09

septembrie 2014.

Procesat

de GGC - CT