ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2421/2015

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraș, la data de 17 iulie 2014, cu nr. 3184/226/2014, reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraș, str. D., jud. Brașov, în contradictoriu cu pârâtul G.G., domiciliat în orașul Vișeu de Sus, str. D., jud. Maramureș, a solicitat: desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 23 august 1998 și înregistrată în Registrul de stare civilă al loc. Vișeu de Sus, jud. Maramureș, din culpa pârâtului; să se dispună ca, după desfacerea căsătoriei, reclamanta să-și reia numele anterior căsătoriei, acela de C.; să se stabilească exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorelor G.A.

și G.A.; stabilirea locuinței minorelor la reclamantă; obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere pentru minore în raport de veniturile realizate; să se pronunțe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în favoarea minorelor pentru deplasarea minorelor în străinătate; cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1998 și din căsătoria lor au rezultat minorele G.A., născută la data de 22 aprilie 2001 și G.A., născută la data de 16 iunie 2003. Inițial, întrucât pârâtul este preot și a primit o parohie în loc. Vișeu de Sus - II, părțile și-au stabilit domiciliul conjugal în această localitate unde au locuit până în urmă cu cea 2 ani când reclamanta și minorele au venit la mama sa în Mun.

Făgăraș unde locuiesc și în prezent, minorele fiind înscrise la școală în Mun. Făgăraș. Întrucât nu mai putea continua relația de căsătorie, în anul 2013, reclamanta a venit cu minorele în mun. Făgăraș la mama sa și și-au stabilit locuința aici, fiind de acord ca și pârâtul să aibă o locuință comună în Făgăraș numai pentru a nu divorța (deși relația lor de căsătorie nu s-a îmbunătățit în nici un mod), împrejurare în care venea periodic la Făgăraș până în urmă cu 6 luni când, nu a mai venit și a aflat de la Protopopiatul Vișeu că a plecat ca preot în SUA, fără a-i cunoaște adresa unde se află.

Pârâtul a depus întâmpinare și acțiune reconvențională, prin care a invocat neeompetența teritorială a Judecătoriei Făgăraș și a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus, jud. Maramureș, arătând că, în speța de față, partea pârâtă are în continuare domiciliul în Vișeu de Sus, fiind plecat temporar din țară, efectuând voluntariat ca formă de serviciu în slujba comunităților de români din diaspora. Prin sentința civilă nr. 344 din 12 martie 2015 pronunțată de Judecătoria Făgăraș s-a dispus declinarea soluționării cauzei, având ca obiect divorț, în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus, jud. Maramureș, instanța reținând, în esență, că pârâtul este plecat doar temporar din țară, statutul său în SUA fiind de vizitator, astfel că domiciliul său legal este în țară, în circumscripția judecătoriei unde se află și ultimul domiciliu comun al părților.

Prin sentința civilă nr. 1321 din 23 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, s-a admis excepția de neeompetența teritorială a acestei instanțe, invocată de reclamanta-pârâtă, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraș și, constatându-se ivit un conflict negativ de competență, s-a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență. În considerentele acestei sentințe s-a reținut că: Ultimul domiciliu comun al părților a fost în orașul Vișeu de Sus, localitate aflată în circumscripția Judecătoriei Vișeu de Sus, iar, la data introducerii acțiunii de divorț, respectiv 17 iulie 2014, pârâtul-reclamant nu mai avea locuința în circumscipția acestei instanțe, fiind plecat din țară în Statele Unite ale Americii, unde slujește ca preot voluntar la Mănăstirea Ortodoxă Română Î.D.

din Chnton - Michigan, așa cum rezultă din adeverința din 02 februarie 2015 eliberată de către Episcopul V. al Episcopiei Ortodoxe Române din America. Potrivit înscrisului depus în Dosarul nr. 3184/226/2014 al Judecătoriei Făgăraș, viza de ședere a pârâtului reclamant G.G. a avut valabilitate începând cu data de 11 iulie 2014 și până la 05 iunie 2015, în fapt, acesta aflându-se pe teritoriul Statelor Unite ale Americii la data introducerii acțiunii, aspect necontestat. Viza de ședere pe teritoriul acestui stat i-a fost prelungită pârâtului reclamant reconvențional, anterior expirării celei vechi, pe o durată de 2 ani, respectiv de la 23 mai 2015 și până la 11 iunie 2017, în realitate, acesta locuind în continuare în străinătate unde își desfășoară activitatea de preot voluntar.

Noțiunea de locuință trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar, nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv. Cum pârâtul reclamant nu locuiește efectiv în România, nu poate fi atrasă competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus, chiar dacă domiciliul său legal înscris în actul de identitate se situează în circumscripția teritorială a acesteia, fiind lipsit de importanță că viza de ședere este una temporară. Întinderea ei în timp a fost aprobată pentru o durată totală de 2 ani și 6 luni, ceea ce nu are caracterul unei situații provizorii. Drept urmare, este valabilă ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 915 alin. (1) ultima teză, din C. proc.

civ. renumerotat, potrivit căreia cererea de divorț este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială locuiește reclamanta, respectiv a Judecătoriei Făgăraș. Examinând conflictul de competență, Înalta Curte va reține că, în speță, competența soluționării cauzei în primă instanță, revine Judecătoriei Făgăraș, pentru considerentele ce succed: Această instanță a fost sesizată cu o cerere prin care reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraș, str. D., jud. Brașov, în contradictoriu cu pârâtul G.G., domiciliat în orașul Vișeu de Sus, str. D., jud. Maramureș, a solicitat: desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 23 august 1998 și înregistrată în Registrul de stare civilă al loc.

Vișeu de Sus, jud. Maramureș, din culpa pârâtului; să se dispună ea, după desfacerea căsătoriei, reclamanta să-și reia numele anterior căsătoriei, acela de C.; să se stabilească exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorelor G.A. și G.A.; stabilirea locuinței minorelor la reclamantă; obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere pentru minore în raport de veniturile realizate; să se pronunțe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în favoarea minorelor pentru deplasarea minorelor în străinătate, cu cheltuieli de judecată. Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că: ultimul domiciliu comun al soților a fost în orașul Vișeu de Sus; nici una dintre părțile litigante nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care s-a aflat cel din urmă domiciliu comun al soților; la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta locuia în Făgăraș, iar pârâtul avea locuința faptică în SUA.

Potrivit reglementării din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura divorțului, astfel cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților.

Dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul". Textul procedural mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț, în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială, art. 915 alin. (1) din același cod conteră o competență absolută, specială, dispozițiile care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, cu condiția însă, ca la daîa sesizării, cel puțin unul dintre soți să mai locuiască în acea circumscripție. Astfel, ceea ce interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii, astfel încât instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă, ulterior sesizării sale, intervin schimbări aie acesteia. Faptul că textul reglementat de dispozițiile art. 915 noul C. proc. civ. are în vedere mal multe situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În procedura specială a divorțului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabilește, în mod prioritar, competența de soluționare a cererii de divorț la instanța în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă cel doi soți au avut locuință comună și cei puțin unui dintre soți mai locuiește în circumscripția instanței de la ultima locuință comună. Următoarea ipoteză reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. este subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - și se referă la situația în care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunui dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, situație care nu se regăsește în speță.

Noțiunea de „locuință" trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar, nu atât locuința statornică și principală a pârâtului, cât adresa unde locuiește efectiv, ceea ce înseamnă ca în cazul de față pârâtul are locuința faptică în SUA. De altfel, chiar și sub imperiul vechii reglementări (art. 607 C. proc. civ. de la 1865), doctrina și practica judiciară au determinat înțelesul noțiunii de „domiciliu", la care se face referire expresă în materia stabilirii competenței teritoriale în caz de divorț ca fiind locul unde soții locuiesc în chip statornic și efectiv, chiar dacă acesta nu corespunde cu domiciliul legal din actele de identitate.

O altă situație prevăzută de legiuitor - cu incidența în cauză - are în vedere ipoteza în care soțul pârât: nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, anume când instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine competentă instanța de la domiciliul reclamantului. Pentru a opera această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară îndeplinirea a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc. civ., respectiv; inexistența unei locuințe efective a pârâtului în România și din punct de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat, competența să revină instanțelor comune.

Astfel cum s-a reținut, în cauza concretă dedusă judecății competența de soluționare revine Judecătonei Făgăraș în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantei. În raport de considerentele sus menționate, constatând că în speță sunt incidente prevederile art. 915 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în favoarea Judecătoriei Făgăraș competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraș. Definitivă. Pronunțată în ședință publica, astăzi, 29 octombrie 2015.