ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2421/2015

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Făgăraș, la data de 17 iulie 2014, cu nr. 3184/226/2014,

reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraș, str. D., jud. Brașov, în contradictoriu

cu pârâtul G.G., domiciliat în orașul Vișeu de Sus, str. D., jud. Maramureș, a solicitat:

desfacerea căsătoriei încheiate între părți la data de 23 august 1998 și înregistrată

în Registrul de stare civilă al loc. Vișeu de Sus, jud. Maramureș, din culpa pârâtului;

să se dispună ca, după desfacerea căsătoriei, reclamanta să-și reia numele anterior

căsătoriei, acela de C.; să se stabilească exercitarea în comun a autorității părintești

asupra minorelor G.A. și G.A.; stabilirea locuinței minorelor la reclamantă; obligarea

pârâtului la plata unei pensii de întreținere pentru minore în raport de veniturile

realizate; să se pronunțe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în

favoarea minorelor pentru deplasarea minorelor în străinătate; cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1998 și din căsătoria lor

au rezultat minorele G.A., născută la data de 22 aprilie 2001 și G.A., născută la

data de 16 iunie 2003.

Inițial, întrucât

pârâtul este preot și a primit o parohie în loc. Vișeu de Sus - II, părțile și-au

stabilit domiciliul conjugal în această localitate unde au locuit până în urmă cu

cea 2 ani când reclamanta și minorele au venit la mama sa în Mun. Făgăraș unde locuiesc

și în prezent, minorele fiind înscrise la școală în Mun. Făgăraș.

Întrucât nu mai

putea continua relația de căsătorie, în anul 2013, reclamanta a venit cu minorele

în mun. Făgăraș la mama sa și și-au stabilit locuința aici, fiind de acord ca și

pârâtul să aibă o locuință comună în Făgăraș numai pentru a nu divorța (deși relația

lor de căsătorie nu s-a îmbunătățit în nici un mod), împrejurare în care venea periodic

la Făgăraș până în urmă cu 6 luni când, nu a mai venit și a aflat de la Protopopiatul

Vișeu că a plecat ca preot în SUA, fără a-i cunoaște adresa unde se află.

Pârâtul a depus

întâmpinare și acțiune reconvențională, prin care a invocat neeompetența teritorială

a Judecătoriei Făgăraș și a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei

Vișeu de Sus, jud. Maramureș, arătând că, în speța de față, partea pârâtă are în

continuare domiciliul în Vișeu de Sus, fiind plecat temporar din țară, efectuând

voluntariat ca formă de serviciu în slujba comunităților de români din diaspora.

Prin sentința

civilă nr. 344 din 12 martie 2015 pronunțată de Judecătoria Făgăraș s-a dispus declinarea

soluționării cauzei, având ca obiect divorț, în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus,

jud. Maramureș, instanța reținând, în esență, că pârâtul este plecat doar temporar

din țară, statutul său în SUA fiind de vizitator, astfel că domiciliul său legal

este în țară, în circumscripția judecătoriei unde se află și ultimul domiciliu comun

al părților.

Prin sentința

civilă nr. 1321 din 23 septembrie 2015 pronunțată de Judecătoria Vișeu de Sus, s-a

admis excepția de neeompetența teritorială a acestei instanțe, invocată de reclamanta-pârâtă,

s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

Făgăraș și, constatându-se ivit un conflict negativ de competență, s-a dispus sesizarea

instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În considerentele

acestei sentințe s-a reținut că:

Ultimul domiciliu

comun al părților a fost în orașul Vișeu de Sus, localitate aflată în circumscripția

Judecătoriei Vișeu de Sus, iar, la data introducerii acțiunii de divorț, respectiv

17 iulie 2014, pârâtul-reclamant nu mai avea locuința în circumscipția acestei instanțe,

fiind plecat din țară în Statele Unite ale Americii, unde slujește ca preot voluntar

la Mănăstirea Ortodoxă Română Î.D. din Chnton - Michigan, așa cum rezultă din adeverința

din 02 februarie 2015 eliberată de către Episcopul V. al Episcopiei Ortodoxe Române

din America.

Potrivit înscrisului

depus în Dosarul nr. 3184/226/2014 al Judecătoriei Făgăraș, viza de ședere a pârâtului

reclamant G.G. a avut valabilitate începând cu data de 11 iulie 2014 și până la

05 iunie 2015, în fapt, acesta aflându-se pe teritoriul Statelor Unite ale Americii

la data introducerii acțiunii, aspect necontestat.

Viza de ședere

pe teritoriul acestui stat i-a fost prelungită pârâtului reclamant reconvențional,

anterior expirării celei vechi, pe o durată de 2 ani, respectiv de la 23 mai 2015

și până la 11 iunie 2017, în realitate, acesta locuind în continuare în străinătate

unde își desfășoară activitatea de preot voluntar.

Noțiunea de locuință

trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar,

nu atât locuința statornică și principală, cât adresa unde persoana locuiește efectiv.

Cum pârâtul reclamant

nu locuiește efectiv în România, nu poate fi atrasă competența teritorială de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Vișeu de Sus, chiar dacă domiciliul său legal

înscris în actul de identitate se situează în circumscripția teritorială a acesteia,

fiind lipsit de importanță că viza de ședere este una temporară. Întinderea ei în

timp a fost aprobată pentru o durată totală de 2 ani și 6 luni, ceea ce nu are caracterul

unei situații provizorii.

Drept urmare,

este valabilă ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 915 alin. (1) ultima teză,

din C. proc. civ. renumerotat, potrivit căreia cererea de divorț este de competența

judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială locuiește reclamanta, respectiv

a Judecătoriei Făgăraș.

Examinând conflictul

de competență, Înalta Curte va reține că, în speță, competența soluționării cauzei

în primă instanță, revine Judecătoriei Făgăraș, pentru considerentele ce succed:

Această instanță

a fost sesizată cu o cerere prin care reclamanta G.P., cu domiciliul în Mun. Făgăraș,

str. D., jud. Brașov, în contradictoriu cu pârâtul G.G., domiciliat în orașul Vișeu

de Sus, str. D., jud. Maramureș, a solicitat: desfacerea căsătoriei încheiate între

părți la data de 23 august 1998 și înregistrată în Registrul de stare civilă al

loc. Vișeu de Sus, jud. Maramureș, din culpa pârâtului; să se dispună ea, după desfacerea

căsătoriei, reclamanta să-și reia numele anterior căsătoriei, acela de C.; să se

stabilească exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorelor G.A.

și G.A.; stabilirea locuinței minorelor la reclamantă; obligarea pârâtului la plata

unei pensii de întreținere pentru minore în raport de veniturile realizate; să se

pronunțe o hotărâre care să îndeplinească acordul pârâtului în favoarea minorelor

pentru deplasarea minorelor în străinătate, cu cheltuieli de judecată.

Din înscrisurile

existente la dosarul cauzei rezultă că: ultimul domiciliu comun al soților a fost

în orașul Vișeu de Sus; nici una dintre părțile litigante nu mai locuiește în circumscripția

judecătoriei în care s-a aflat cel din urmă domiciliu comun al soților; la data

introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta locuia în Făgăraș, iar pârâtul

avea locuința faptică în SUA.

Potrivit reglementării

din Cartea a VI-a „Proceduri speciale", Titlul 1. Procedura divorțului, astfel

cum aceasta este prevăzută de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., „cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția

căreia se află cea din urmă locuință comună a soților. Dacă soții nu au avut locuință

comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei

în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este aceea

în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința

în țară și instanțele române sunt competente internațional este competentă judecătoria

în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul".

Textul procedural

mai sus evocat stabilește o competență materială în soluționarea acțiunii de divorț,

în sensul că aceasta revine judecătoriei, iar în ceea ce privește competența teritorială,

art. 915 alin. (1) din același cod conteră o competență absolută, specială, dispozițiile

care o reglementează fiind imperative și de strictă interpretare.

Cererea de divorț

este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cea din urmă locuință

comună a soților, cu condiția însă, ca la daîa sesizării, cel puțin unul dintre

soți să mai locuiască în acea circumscripție.

Astfel, ceea ce

interesează este locuința părților la momentul introducerii acțiunii, astfel încât

instanța legal sesizată devine competentă să soluționeze cauza și dacă, ulterior

sesizării sale, intervin schimbări aie acesteia.

Faptul că textul

reglementat de dispozițiile art. 915 noul C. proc. civ. are în vedere mal multe

situații, nu înseamnă că legiuitorul a prevăzut o competență alternativă, întrucât

reclamantul nu are posibilitatea de a alege, în mod aleatoriu, între mai multe instanțe

deopotrivă competente.

În procedura specială

a divorțului reclamantul este obligat să respecte o anumită ordine, stabilită expres

de legiuitor. Primul alin. al art. 915 stabilește, în mod prioritar, competența

de soluționare a cererii de divorț la instanța în circumscripția căreia se află

cea din urmă locuință comună a soților, însă această competență operează numai dacă

cel doi soți au avut locuință comună și cei puțin unui dintre soți mai locuiește

în circumscripția instanței de la ultima locuință comună.

Următoarea ipoteză

reglementată de art. 915 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

este subsidiară celei dintâi - mai sus evidențiată - și se referă la situația în

care dacă soții nu au avut locuință comună sau dacă niciunui dintre soți nu mai

locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună,

judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are locuința pârâtul,

situație care nu se regăsește în speță.

Noțiunea de „locuință"

trebuie înțeleasă ca element de identificare a persoanei fizice, interesând, așadar,

nu atât locuința statornică și principală a pârâtului, cât adresa unde locuiește

efectiv, ceea ce înseamnă ca în cazul de față pârâtul are locuința faptică în SUA.

De altfel, chiar

și sub imperiul vechii reglementări (art. 607 C. proc. civ. de la 1865), doctrina

și practica judiciară au determinat înțelesul noțiunii de „domiciliu", la care

se face referire expresă în materia stabilirii competenței teritoriale în caz de

divorț ca fiind locul unde soții locuiesc în chip statornic și efectiv, chiar dacă

acesta nu corespunde cu domiciliul legal din actele de identitate.

O altă situație

prevăzută de legiuitor - cu incidența în cauză - are în vedere ipoteza în care soțul

pârât: nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional,

anume când instanțelor române le revine competența internațională, caz în care devine

competentă instanța de la domiciliul reclamantului.

Pentru a opera

această competență (judecătoria de la domiciliul reclamantului) este necesară îndeplinirea

a trei condiții cumulative, dintre care două sunt expres prevăzute de C. proc. civ.,

respectiv; inexistența unei locuințe efective a pârâtului în România și din punct

de vedere al raporturilor procesuale de drept internațional privat, competența să

revină instanțelor comune.

Astfel cum s-a

reținut, în cauza concretă dedusă judecății competența de soluționare revine Judecătonei

Făgăraș în circumscripția căreia se află domiciliul reclamantei.

În raport de considerentele

sus menționate, constatând că în speță sunt incidente prevederile art. 915 alin.

(1) teza ultimă din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., Înalta Curte va stabili

în favoarea Judecătoriei Făgăraș competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Făgăraș.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publica, astăzi, 29 octombrie 2015.