ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2250/2014

Asupra conflictului de competență,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari, la data de 21 ianuarie 2014,

sub nr. 76/284/2014, reclamanta M.G.C,, a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul M.N.S., pe cale de ordonanță președințială, stabilirea vremelnică a

locuinței minorilor M.C.D. și M.A.G. și obligarea pârâtului M.N.S. la piața

unei pensii de întreținere pentru cei doi minori.

Reclamanta a arătat că, pe rolul

Judecătoriei Răcari, se află înregistrat Dosarul nr. 1370/284/2013, având ca

obiect desfacerea căsătoriei dintre cele două părți, precum și cererile

accesorii acesteia, iar după introducerea acțiunii de divorț, a plecat cu cei

doi copii minori la părinții săi, unde locuiește și în prezent.

Ulterior, pârâtul l-a luat pe minorul

M.A.G. și i-a stabilit locuința în comuna Teiu, jud. Argeș, la domiciliul

bunicii paterne.

Prin sentința civilă nr. 134

pronunțată la data de 12 februarie 2014, Judecătoria Răcari a admis excepția de

necompetență teritorială, invocată de pârât prin întâmpinare, și a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea,

Instanța a reținut că, în speță, sunt

incidente dispozițiile art. 114 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora

"dacă legea nu prevede altfel, cererile privind ocrotirea persoanei fizice

date de codul civil în competența instanței de tutelă și de familie se

soluționează de instanța în a cărei circumscripție teritorială își are

domiciliul sau reședința persoana ocrotită,"

Totodată, s~a reținut că, potrivit art.

496 C. civ., atunci când între părinți există neînțelegeri cu privire la

stabilirea locuinței copiilor minori, asupra acestui aspect va decide instanța

de tutelă.

S-a reținut că, din înscrisurile

aflate la dosarul cauzei, rezultă că minora M.C.D. locuiește împreuna cu mama

sa, în localitatea Chitila, jud. Ilfov, aflată în raza teritorială a

Judecătoriei Buftea, iar minorul M.A.G. locuiește în localitatea Teiujud.

Argeș, adică în circumscripția Judecătoriei Topoloveni.

Investită prin declinare, prin

sentința civilă nr. 2966 din 9 iulie 2014, Judecătoria Buftea a admis, la

rândul sau, excepția de necompetență teritorială, invocată din oficiu și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Răcari.

Constând ivit conflictul negativ de competență, instanța a suspendat judecata

cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți, în vederea soluționării

conflictului de competență.

Instanța a reținut că dispozițiile art.

997 C. proc. civ., ce reglementează competența materială și teritorială de

soluționare a unei cereri de ordonanță președințială, reprezintă o normă de trimitere

ce impune ca, pentru stabilirea competenței materiale și teritoriale de

soluționare în primă instanță a cererii de ordonanță președințială, judecătorul

cauzei să apeleze ia normele generale de competență materială ori teritorială,

astfel cum sunt reglementate în Cartea 1, Titlul 111 din C. proc. civ., norma

de competență putându-se regăsi, după caz, și în reglementarea altor proceduri

speciale.

S-a mai constatat că reclamanta a

solicitat, pe calea ordonanței presedințiale, să se dispună stabilirea vremelnica

a locuinței minorilor rezultați din căsătorie, precum și obligarea pârâtului la

plata contribuției de întreținere pentru cei doi minori, între părți fiind

înregistrată și acțiunea având ca obiect desfacerea căsătoriei încheiate între

părți și capetele de cerere conexe.

S-a mai reținut că prevederile art. 919

C. proc. civ. reglementează posibilitatea ca, pe tot timpul procesului de

divorț, instanța să poată dispune masuri provizorii ce îl privesc pe minor,

dintre cele anume prevăzute de textul legal.

Instanța a reținut că nu se poate

aprecia că în ipoteza art. 919 C. proc. civ., competența de soluționare a

cererii de ordonanță presedințială aparține exclusiv instanței învestite cu

soluționarea cererii de divorț, scopul normei fiind acela de a înlătura

obligativitatea dovedirii de către reclamant a condiției urgenței, cerută

pentru aprecierea admisibilității ordonanței presedințîale, conform art. 996 alin.

C. proc. civ. și de a institui o prezumție a existenței urgenței când există un

proces de divorț declanșat.

Prin urmare, dispozițiile art. 919 C.

proc. civ. nu trimit la art. 914 C.proc.civ,, ce reglementează competența în

materie de divorț, aceste norme de competență fiind norme speciale, iar în

lipsa unei trimiteri exprese, nu se poate admite o interpretare contrară.

Sensul exact al art. 919 C. proc. civ.,

analizat în lumina dispozițiilor art. 997 C. proc. civ., este acela de a se

interpreta că norma de competență teritorială este reglementată de dispozițiile

generale ce reglementează competența teritorială.

Instanța a considerat că nu pot fi

aplicabile dispozițiile art, 114 C. proc. civ., deoarece ocrotirea persoanei

fizice, astfel cum este reglementata in Titlul III, vizează drepturi subiective

civile ori situații juridice de o cu totul alta natura decât cea din prezenta

cauza, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 106 C. civ., iar cauza

civilă de față, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, se află

sub incidența Cărții a 11-a C. civ. („Despre familie"), nefiind aplicabile

dispozițiile art. 114 C. proc. civ.

Instanța a concluzionat că, în cauză,

este aplicabilă norma generală de competență teritorială, respectiv art. 107 C.

proc. civ., potrivit căreia cererea de chemare în judecată se introduce la

instanța în a cărei circumscipție domiciliază sau își are sediu! pârâtul, daca

legea nu prevede altfel.

Cu privire ta conflictul negativ de

competență, cu a cărui judecată a fost legat sesizată în condițiile 135 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe roiul

Judecătoriei Răcari la data de 28 iunei 2013, reclamanta M.G.C, a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul M.N.S., desfacerea căsătoriei încheiată între părți,

precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii.

Ulterior, la data de 21 ianuarie 2014,

a fost înregistrată pe rolul aceleiași judecătorii, cererea de ordonanță

președințială, întemeiată de prevederile art. 919 și art. 998 C. proc. civ.,

având ca obiect stabilirea vremelnică a locuinței celor doi minori rezultați

din căsătorie, precum și obligarea la plata întreținerii pentru minori.

Față de cele expuse, Înalta Curte

reține faptul că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 919 C. proc. civ.

care sub marginala "'Măsuri vremelnice" prevăd că "instanța

poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanță președințială, măsuri

provizorii cu privire la încredințarea copiilor minori, la obligația de

întreținere, la încasarea alocației de stat pentru copii și la folosirea

locuinței".

Aceste dispoziții sunt înscrise în

titlul "Procedura divorțului", o procedură specială.

Topografic, art. 919 C. proc. civ.

este așezat după art. 918 C.proc.civ, care îngăduie instanței de divorț să se

pronunțe asupra cererilor accesorii și incidentale formulate în divorț.

Prin urmare, chiar dacă nu se prevede

în mod expres - exclusiv din considerente de tehnică legislativă, pentru a

evita repetarea - aceeași este instanța care poate lua măsurile vremelnice la

care se referă art. 919 C. proc. civ.

În consecință, în conflictul invit

între Judecătoria Răcari, inițial investitită cu soluționarea cererii de divorț

și Judecătoria Buftea, urmează a decide că revine Judecătoriei Răcari

competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cererii de ordonanță președințială, formulată de reclamanta M.G.C, domiciliată

în oraș Chitila, jud. Ilfov în contradictoriu cu pârâtul M.N.S., domiciliat în

Orașul Titu, jud. Dâmbovița, având ca obiect stabilirea vremelnică a locuinței

celor doi copii minori rezultați din căsătorie și obligarea pârâtului la plata

unei pensii de întreținere pentru minori, în favoarea Judecătoriei Răcari.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

18 septembrie 2014.