ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 30/2014

Asupra recursului penal de față: Prin Sentința penală nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A. În considerentele acestei hotărâri s-a reținut că, urmare declinării de competență operată prin Sentința penală nr. 1030 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Moreni, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie s-a înregistrat, la 9 octombrie 2013, cererea prin care condamnatul M.A. a solicitat întreruperea executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție.

În motivarea cererii, petentul a arătat rezumativ că familia sa, respectiv cei doi copii și fosta soție, trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, solicitând întreruperea executării pedepsei pentru a înființa o societate comercială din veniturile căreia membrii familiei să se poată întreține și să achite împrumuturile făcute anterior arestării sale, ce au fost garantate cu bunuri imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci. Petentul a atașat cererii sale înscrisuri. Cu Adresa nr. Y/46289 din 23 iulie 2013, Penitenciarul Mărgineni, în custodia căruia se afla condamnatul la data formulării cererii, a înaintat o copie a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 69/2012 din 22 mai 2013, emis de Curtea de Apel Brașov în baza Sentinței penale nr. 49/F din 18 aprilie 2012 pronunțate de aceeași instanță.

Examinând cererea condamnatului în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen., Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, reținând ca argumente în aceste sens următoarele: Condamnatul M.A. execută în Penitenciarul Mărgineni o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, devenită definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013 a Secției Penale a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția penală. Executarea pedepsei a început efectiv la data de 31 mai 2013 când, pe temeiul deciziei penale definitive de condamnare, a fost emis Mandatul de executare nr. Y/46289 din 23 iulie 2013, condamnatul fiind judecat până la ultimul grad de jurisdicție în stare de libertate.

Curtea a constatat că situația punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, astfel cum a fost anterior descrisă este decisivă pentru stabilirea temeiniciei cererii de întrerupere a executării pedepsei formulată de condamnat - fundamentată pe împrejurările speciale invocate ca producând consecințe grave pentru el și familia sa dacă pedeapsa nu ar fi întreruptă pentru 3 luni- conform art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen. S-a reținut în acest sens că M.A. a susținut, inițial în cerere, iar ulterior, oral, în ședința dezbaterilor, că din căsătorie are doi copii minori, aflați împreună cu fosta soție în străinătate (Suedia) unde locuiesc de mai mulți ani și că lunar contribuia la întreținerea lor cu suma de 1.500 euro.

Executarea în detenție a pedepsei l-a plasat în imposibilitatea de a-i mai întreține financiar întrucât nu mai obținea venituri din activitatea desfășurată ca persoană fizică autorizată. Curtea a apreciat că deși aceste împrejurări au fost parțial dovedite prin înscrisurile pe care condamnatul le-a depus la dosarul cauzei, ele nu sunt de natură a determina admiterea cererii și întreruperea executării pedepsei câtă vreme toate au preexistat datei încarcerării sale, ceea ce semnifică faptul, de netăgăduit, că trebuiau și puteau fi rezolvate de condamnat însuși, cel puțin în toată perioada cât a durat procesul penal, acesta fiind judecat în stare de libertate. Întrebat fiind despre acest aspect, condamnatul s-a apărat constant susținând că a sperat în achitarea sa până la finalul procesului penal în fața instanței supreme, deoarece s-a considerat nevinovat și nu a admis că ar putea fi condamnat, cu atât mai puțin plasat în detenție.

În atare circumstanțe, Curtea a constatat că împrejurările pretins speciale pe care condamnatul le-a invocat nu ar fi produs în fapt nicio consecință dintre cele la care acesta s-a referit, în măsura în care minime diligente, coroborate cu posibilitatea reală și verosimilă ca împotriva sa să fie pronunțată o soluție de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare efectivă prin privare de libertate, l-ar fi determinat să întreprindă acțiunile necesare, oportune și favorabile pentru întreținerea familiei, continuarea activității pe care o desfășura anterior într-un cadru legal, care să permită obținerea de venituri sau profit, reglementarea situației creditelor, etc. În consecință, instanța de fond a apreciat că numai datorită conduitei proprii, lipsită de prevederea rezultatului procesului penal în care a fost inculpat și refuzând să accepte posibilitatea producerii unor consecințe penale dintre cele mai grave, condamnatul M.A.

s-a poziționat în situația de a-și priva copii de ajutor financiar și propriile afaceri al căror cadru legal organizatoric și curs puteau fi stabilite înainte de încarcerarea sa, care nu s-a produs intempestiv și neașteptat, ci numai după pronunțarea deciziei în ultimul grad de jurisdicție. Drept urmare, cererea de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A. a fost respinsă, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.A., reiterând, atât în cuprinsul motivelor scrise de recurs aflate la dosar recurs, cât și în cadrul concluziilor finale, aspectele invocate în cuprinsul cererii inițiale, detaliat prezentate anterior. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 4 decembrie 2013, sub nr. 830/42/2013.

Termenul inițial fixat în cauză pentru soluționare recursului, 29 aprilie 2014, a fost preschimbat la data de 7 ianuarie 2014, în condițiile art. 291 alin. (3) C. proc. pen. Examinând recursul declarat de condamnatul M.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată ca nefondat pentru următoarele considerente: Prioritar, se constată că în raport cu data pronunțării deciziei atacate, 11 noiembrie 2013, în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Totodată, se constată că, deși condamnatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen., depunând motivele de recurs în timpul ședinței de dezbateri din 7 ianuarie 2014, dat fiind caracterul total devolutiv al căii de atac exercitate de acesta, în virtutea disp.

art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte va proceda la analiza criticilor formulate, precum și a cauzei în întregul său, sub toate aspectele. Trecând în continuare la analiza criticilor formulate de condamnatul M.A., Înalta Curte le constată neîntemeiate întrucât: Din economia dispozițiilor art. 455 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. potrivit cărora instanța de executare poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii pe o durată de cel mult 3 luni, o singură dată, când din cauza unor împrejurări speciale continuarea executării pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat sau familia acestuia, rezultă că legiuitorul a avut în vedere situații speciale, cu caracter vremelnic, apte să producă efecte grave pentru condamnat sau familia acestuia și care ar putea fi înlăturate în cazul întreruperii pe timp limitat, a executării pedepsei închisorii.

În accepțiunea textului de lege precitat, împrejurările speciale vizează situații excepționale survenite intempestiv și pentru a căror surmontare este imperios necesară contribuția condamnatului. Raportat la condițiile dispunerii întreruperii executării pedepsei pe temeiul prev. de art. 453 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnatul M.A. în cuprinsul cererii sale, Înalta Curte constată ca fiind justă soluția instanței de fond de respingere a solicitării, ca neîntemeiată, cu argumentarea că motivele invocate în susținerea acesteia nu constituie împrejurările speciale la care face referire textul de lege precitat întrucât starea financiară precară a familiei inculpatului preexista la momentul încarcerării condamnatului, iar acesta, în măsura în care ar fi fost diligent, ar fi putut ca pe parcursul procesului penal, timp în care a fost judecat în stare de libertate, să pună în practică proiectata afacere și să asigure astfel familiei banii necesari traiului.

În plus, se constată că documentele depuse de condamnat în susținerea cererii sale fac numai dovada procedurilor de executare silită instituite asupra diverselor imobile aflate în proprietatea soților M., respectiv a situației juridice a membrilor familiei sale și a statutului acestora de rezidenți pe teritoriul statului suedez, dar nu și dovada dificultăților financiare a acestora survenite intempestiv ulterior încarcerării condamnatului. În consecință, în lipsa unor dovezi concrete, procedura punerii în executare a diverselor datorii angajate de condamnat anterior, care a început în timpul procesului penal în care condamnatul a fost judecat, nu poate constitui o probă a împrejurărilor speciale, cu caracter vremelnic, intervenite intempestiv, și pentru a căror surmontare este imperios necesară contribuția condamnatului.

În consecință, constatând că recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinței penale nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie nu este fondat, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte îl va respinge ca atare. Având în vedere și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinței penale nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 ianuarie 2014. Procesat de GGC - LM