ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 30/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 30/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra recursului
penal de față:
Prin Sentința penală
nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea
de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A.
În considerentele
acestei hotărâri s-a reținut că, urmare declinării de competență operată prin
Sentința penală nr. 1030 din 18 septembrie 2013 a Judecătoriei Moreni, pe rolul
Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie
s-a înregistrat, la 9 octombrie 2013, cererea prin care condamnatul M.A. a
solicitat întreruperea executării pedepsei de 8 ani închisoare aplicată prin
Sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie 2012 a Curții de Apel Brașov, rămasă
definitivă prin Decizia penală nr. 1705 din 21 mai 2013 a Înaltei Curții de
Casație și Justiție.
În motivarea cererii,
petentul a arătat rezumativ că familia sa, respectiv cei doi copii și fosta
soție, trece prin momente dificile din punct de vedere financiar, solicitând
întreruperea executării pedepsei pentru a înființa o societate comercială din
veniturile căreia membrii familiei să se poată întreține și să achite
împrumuturile făcute anterior arestării sale, ce au fost garantate cu bunuri
imobile asupra cărora s-au instituit ipoteci. Petentul a atașat cererii sale
înscrisuri. Cu Adresa nr. Y/46289 din 23 iulie 2013, Penitenciarul Mărgineni,
în custodia căruia se afla condamnatul la data formulării cererii, a înaintat o
copie a Mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 69/2012 din 22 mai
2013, emis de Curtea de Apel Brașov în baza Sentinței penale nr. 49/F din 18
aprilie 2012 pronunțate de aceeași instanță.
Examinând cererea
condamnatului în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile
art. 455 raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen., Curtea a constatat că
aceasta este neîntemeiată, reținând ca argumente în aceste sens următoarele:
Condamnatul M.A.
execută în Penitenciarul Mărgineni o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani
închisoare ce i-a fost aplicată prin Sentința penală nr. 49/F din 18 aprilie
2012 a Curții de Apel Brașov, devenită definitivă prin Decizia penală nr. 1705
din 21 mai 2013 a Secției Penale a Înaltei Curții de Casație și Justiție,
secția penală.
Executarea pedepsei a
început efectiv la data de 31 mai 2013 când, pe temeiul deciziei penale
definitive de condamnare, a fost emis Mandatul de executare nr. Y/46289 din 23
iulie 2013, condamnatul fiind judecat până la ultimul grad de jurisdicție în
stare de libertate.
Curtea a constatat că
situația punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, astfel cum
a fost anterior descrisă este decisivă pentru stabilirea temeiniciei cererii de
întrerupere a executării pedepsei formulată de condamnat - fundamentată pe
împrejurările speciale invocate ca producând consecințe grave pentru el și
familia sa dacă pedeapsa nu ar fi întreruptă pentru 3 luni- conform art. 455
raportat la art. 453 lit. c) C. proc. pen.
S-a reținut în acest
sens că M.A. a susținut, inițial în cerere, iar ulterior, oral, în ședința
dezbaterilor, că din căsătorie are doi copii minori, aflați împreună cu fosta
soție în străinătate (Suedia) unde locuiesc de mai mulți ani și că lunar
contribuia la întreținerea lor cu suma de 1.500 euro. Executarea în detenție a
pedepsei l-a plasat în imposibilitatea de a-i mai întreține financiar întrucât
nu mai obținea venituri din activitatea desfășurată ca persoană fizică
autorizată.
Curtea a apreciat că
deși aceste împrejurări au fost parțial dovedite prin înscrisurile pe care
condamnatul le-a depus la dosarul cauzei, ele nu sunt de natură a determina
admiterea cererii și întreruperea executării pedepsei câtă vreme toate au
preexistat datei încarcerării sale, ceea ce semnifică faptul, de netăgăduit, că
trebuiau și puteau fi rezolvate de condamnat însuși, cel puțin în toată
perioada cât a durat procesul penal, acesta fiind judecat în stare de
libertate.
Întrebat fiind despre
acest aspect, condamnatul s-a apărat constant susținând că a sperat în
achitarea sa până la finalul procesului penal în fața instanței supreme,
deoarece s-a considerat nevinovat și nu a admis că ar putea fi condamnat, cu
atât mai puțin plasat în detenție.
În atare
circumstanțe, Curtea a constatat că împrejurările pretins speciale pe care
condamnatul le-a invocat nu ar fi produs în fapt nicio consecință dintre cele
la care acesta s-a referit, în măsura în care minime diligente, coroborate cu
posibilitatea reală și verosimilă ca împotriva sa să fie pronunțată o soluție
de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare efectivă prin privare de
libertate, l-ar fi determinat să întreprindă acțiunile necesare, oportune și favorabile
pentru întreținerea familiei, continuarea activității pe care o desfășura
anterior într-un cadru legal, care să permită obținerea de venituri sau profit,
reglementarea situației creditelor, etc.
În consecință,
instanța de fond a apreciat că numai datorită conduitei proprii, lipsită de
prevederea rezultatului procesului penal în care a fost inculpat și refuzând să
accepte posibilitatea producerii unor consecințe penale dintre cele mai grave,
condamnatul M.A. s-a poziționat în situația de a-și priva copii de ajutor
financiar și propriile afaceri al căror cadru legal organizatoric și curs
puteau fi stabilite înainte de încarcerarea sa, care nu s-a produs intempestiv
și neașteptat, ci numai după pronunțarea deciziei în ultimul grad de
jurisdicție.
Drept urmare, cererea
de întrerupere a executării pedepsei formulate de condamnatul M.A. a fost
respinsă, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei
sentințe, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.A., reiterând, atât
în cuprinsul motivelor scrise de recurs aflate la dosar recurs, cât și în
cadrul concluziilor finale, aspectele invocate în cuprinsul cererii inițiale,
detaliat prezentate anterior.
Recursul a fost
înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la
data de 4 decembrie 2013, sub nr. 830/42/2013.
Termenul inițial
fixat în cauză pentru soluționare recursului, 29 aprilie 2014, a fost
preschimbat la data de 7 ianuarie 2014, în condițiile art. 291 alin. (3) C.
proc. pen.
Examinând recursul
declarat de condamnatul M.A. prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl
constată ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prioritar, se
constată că în raport cu data pronunțării deciziei atacate, 11 noiembrie 2013,
în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală, astfel cum a
fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Totodată, se constată
că, deși condamnatul nu a motivat recursul în termenul prev. de art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen., depunând motivele de recurs în timpul ședinței de
dezbateri din 7 ianuarie 2014, dat fiind caracterul total devolutiv al căii de
atac exercitate de acesta, în virtutea disp. art. 385
6
alin. (3) C.
proc. pen., Înalta Curte va proceda la analiza criticilor formulate, precum și
a cauzei în întregul său, sub toate aspectele.
Trecând în continuare
la analiza criticilor formulate de condamnatul M.A., Înalta Curte le constată
neîntemeiate întrucât:
Din economia
dispozițiilor art. 455 C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (1) lit. c) C.
proc. pen. potrivit cărora instanța de executare poate dispune întreruperea
executării pedepsei închisorii pe o durată de cel mult 3 luni, o singură dată,
când din cauza unor împrejurări speciale continuarea executării pedepsei ar
avea consecințe grave pentru condamnat sau familia acestuia, rezultă că
legiuitorul a avut în vedere situații speciale, cu caracter vremelnic, apte să
producă efecte grave pentru condamnat sau familia acestuia și care ar putea fi
înlăturate în cazul întreruperii pe timp limitat, a executării pedepsei
închisorii.
În accepțiunea
textului de lege precitat, împrejurările speciale vizează situații excepționale
survenite intempestiv și pentru a căror surmontare este imperios necesară
contribuția condamnatului.
Raportat la
condițiile dispunerii întreruperii executării pedepsei pe temeiul prev. de art.
453 lit. c) C. proc. pen., invocat de condamnatul M.A. în cuprinsul cererii
sale, Înalta Curte constată ca fiind justă soluția instanței de fond de
respingere a solicitării, ca neîntemeiată, cu argumentarea că motivele invocate
în susținerea acesteia nu constituie împrejurările speciale la care face
referire textul de lege precitat întrucât starea financiară precară a familiei
inculpatului preexista la momentul încarcerării condamnatului, iar acesta, în
măsura în care ar fi fost diligent, ar fi putut ca pe parcursul procesului
penal, timp în care a fost judecat în stare de libertate, să pună în practică
proiectata afacere și să asigure astfel familiei banii necesari traiului.
În plus, se constată
că documentele depuse de condamnat în susținerea cererii sale fac numai dovada
procedurilor de executare silită instituite asupra diverselor imobile aflate în
proprietatea soților M., respectiv a situației juridice a membrilor familiei
sale și a statutului acestora de rezidenți pe teritoriul statului suedez, dar nu
și dovada dificultăților financiare a acestora survenite intempestiv ulterior
încarcerării condamnatului. În consecință, în lipsa unor dovezi concrete,
procedura punerii în executare a diverselor datorii angajate de condamnat
anterior, care a început în timpul procesului penal în care condamnatul a fost
judecat, nu poate constitui o probă a împrejurărilor speciale, cu caracter
vremelnic, intervenite intempestiv, și pentru a căror surmontare este imperios
necesară contribuția condamnatului.
În consecință,
constatând că recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinței penale
nr. 212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie nu este fondat, pentru considerentele ce
preced, în baza art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta
Curte îl va respinge ca atare.
Având în vedere și
disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de condamnatul M.A. împotriva Sentinței penale nr.
212 din 11 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru
cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul
condamnat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către
stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din
oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 7 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - LM